New Page 1

Ce a a fost „Tribuna" din Arad? Ea a răsărit din disensiunile cari au isbucnit, după Memorand, în Comitetul Naţional.

După Memorand, ca după Revoluţie, am avut emigranţii noştri politici. Partidul liberal din Regat era de părerea ca întreg Comitetul Naţional, după condamnarea dela Cluj, să emigreze la Bucureşti. Partidul Conservator susţinea, şi din un spirit de opoziţie părerea contrară. A învins părerea din urmă, susţinută de Raţiu şi consoţii şi, condamnaţii Memorandului, au intrat la Vaţ. Au emigrat numai Eugen Brote, improcesuat şi pentru răspândirea Memorandului şi Aurel C. Popovici, condamnat la 4 ani pentru Replică. Şi aceştia se separau în Bucureşti. Eugen Brote cu liberalii, Aurel C. Popovici, cu conservatorii, junimiştii.

Influenţa liberalilor în Ardeal era mai mare şi mai veche ca a conservatorilor. Strămoşii noştri aveau legături cu Ion Brătianu, cu Vasile Cogălniceanu. Cu conservatorii, feudali, susţineau, abea Mocioneştii, ceva legături, nu prea mari.

Influenţele acestea treceau, evident, tot mai stăruitor, dincoaci, pe măsură ce creştea prestigiul şi autoritatea Regatului şi mai ales prestigiul şi autoritatea personală, a Regelui Carol I. Aceste influenţe au fost când bune, când rele, rele, când predomina în ele un interes egoist de partid şi, binefăcătoare, salutare, când veneau desinteresate.

Regatul liber, se ştie, ca alianţă, politică şi militară, se afla pe axa Puterilor Centrale, unite, împreună cu Italia în Tripla Alianţă. Intre Regele Carol I şi Francisc Iosif exista în afară de aceasta, şi o prietenie personală. De aci, avantagii şi dezavantagii.

Regele Carol, părtinea revendicările Românilor din Transilvania, până ce acestea nu se loviau de o sensibilitate prea mare a Monarhiei. Când se izbeau de aceasta, le şi sacrifica, cel puţin aparent şi momentan. Aşa s'a ajuns la decorarea lui Iessenszky, faimosul procuror care a proferat insulte în procesul Memorandului, la adresa Românismului. Dar aşa s'a ajuns şi la graţierea memorandiştilor. Aceasta a fost explicaţia şi a acelor scuze anterioare dela Iaşi, pe care ministrul de externe român a trebuit să le facă la Viena, pentru toastul lui Grădişteanu dela masa regală, în care a spus celebrele cuvinte:

— Din coroana Majestăţii Voastre lipseşte o piatră, cea mai preţioasă: Transilvania.

Acele legături cu fraţii de dincolo, erau de ordin mai mult spiritual, moral. Mişcarea politică din Ardeal nu a fost subvenţionată cu bani din Regat. Sau cel puţin nu cu bani de către Stat. Micile ajutoare, cari se dădeau dincoaci, fie de către instituţii, ca Liga Culturală, fie de particulari, nu pot conta ca o subvenţionare politică, de Stat a mişcării din Ardeal. Aşa, trimis de Nicolae Oncu şi Roman Ciorogar am primit şi eu odată 10.000 de lei dela Ion 1. C. Brătianu, când era ministru de externe şi de două ori câte 10.000 de lei, dela Eugen Carada, dela Banca Naţională, ca sprijin pentru Tribuna. Aceste subvenţii nici destul de mari dealtfel, nu autorizau o acuză de subvenţionare — cum totuşi o făceau ungurii. — Din acest punct de vedere atitudinea României faţă de Monarhie, se putea spune că era absolut corectă.

Situaţia aceasta s'a schimbat, după venirea lui Constantin Stere în Ardeal. Stere, a venit, pentru prima oară, nu numai cu sfaturi, ci şi cu bani. Distrugerea „Tribunei" necesita bani şi aceştia, au fost daţi, dispariţia ei, fiind socotită de o aşa de mare importanţă, pentru Statul român. Forma însăş, în care s'au dat, era interesantă. Ca să nu mai dea loc la rivalităţi, între partide, cari în trecut îşi aruncau acuzaţiuni, făceau delaţiuni, cum a fost în cazul subvenţionării şcoalelor din Braşov, s'a ajuns la un acord între partide pe această chestie, care trebuia respectat de fiecare la guvern. Constantin Stere venea la Arad în HOMO REGIUS al Regelui Carrl, nu să facă o pace, ci să o dicteze.

Vane calcule ale tuturor puternicilor! Destinul venea eu paşi repezi şi trecea cu mâna peste ele cum treci peste o tablă cu buretele.

Ion Russu Şirianu chemat de prietenii săi din Arad, cari erau, Vasile Mangra, ediţia întâia, Nicolae Oncu, Roman Ciorogar veni la Arad la 1897 şi întemeie „Tribuna Poporului". Numele de „Tribuna" l-a luat la 1904, când a încetat „Tribuna" din Sibiu. Programul nou era reluarea activismului parlamentar, sau, simplamente activismul parlamentar, căci recitind campaniile de atunci, găsesc în ele foarte puţine amintiri despre activismul ce a fost mai înainte. Mărturisesc că şi eu eram cucerit, de a-ceasta idee. Adevărul e că se ajunsese, după Memorand, în un impas, de zavistii, de uri, de certe, din cari se căuta o ieşire prin o mişcare nouă. Mişcarea era nouă, numai în mintea noastră, de tineri, cari nu eram nici noi altfel ca tinerii de totdeauna, viaţa începea dela noi.

Eu am venit la „Tribuna" la 1899. Fusesem, câteva luni, şi în redacţia „Tribunei" din Sibiu, după plecarea lui Ion Slavici, cu Septimiu Albini şi Ion Russu Şirianu. Acolo, în seri, neuitate, de iarnă, cu polihistorul Bechniţ, îmi făceam eu ucenicia. Acolo m'am legat de ei, cu legături indestructibile.

Par'că văd acea redacţie din Arad, din str. Deak Ferencz, azi Eminescn. Acea maşină legată în sfori pe cari o învârtia bietul Indricău, până la ultimii plămâni. Pe acel Ion Brânda, Sever Secula, Augustini, cari îmi erau colegi de redacţie şi azi sunt în lumea drepţilor. Pe acea „Zsiros Mami" (Maica unsuroasă) de peste drum unde luam masa cu câte-o coroana, sau rămâneam datori cu coroanele. Pe acea odăiţă, de 3 pe 4, în care deschideam, ceas de ceas uşa, pentru aer. Sfinte începuturi, atât de modeste, mici, cari eraţi totuşi punctul de plecare al unor lucruri atât de mari, glorioase... Îmi aduc aminte, când îmi venise logodnica atunci în Arad şi-i arătam Redacţia. Ea nu-şi putu suprima o mirare, un uşor nor de tristeţă. Dar eram amândoi destul de curagioşi, de hotărâţi de a schimba, prin insăş puterile noastre, ceeace era.

La 1904 m'am înţeles cu Vasile Goldiş, care venise la Arad, ca referent consistorial, din Braşov, unde fusese profesor, să reorganizăm „Tribuna". El nu era printre proprietarii foii, dar mare aderent, animator, al politicei activiste. El primi să facă pe casierul „Tribunei" şi eu trebuia să plec într'un turneu de abonamente.

Am plecat, în primăvara lui 1905. Am cutrierat atunci din primăvară în toamnă dela Timişoara până 'n Panciova, Cubin, Orşova, tot Bănatul. Ce fecund drum a fost acela pentru mine, făcut cu tren, cu căruţa, pe jos, din sat în sat, din om în om. Par'că anume rânduit de o Providenţă. Nu pentrucă făcusem, peste 1000 de abonamente — pentru mine atunci aceasta era ce mă interesa în primul rând — nici pentrucă, apariţia mea, optimismul meu, trezise o însufleţire printre bănăţenii pe cari nu-i mai cerceta nimeni, şi erau bucuroşi să vadă venind pe cineva la ei, împlinind totuşi acolo un rol, luptând şi ţinând piept valului slav, ci pentrucă mai târziu, putu-i să-i trag foloase atât de mari pentru Bănat. Atunci, pe acele drumuri, am cunoscut idealul lui Murgu, când priveam din Ofcea, zidurile negre ale Belgradului. Când, pe urmele lui Paul Iorgovici din Vărădia, alui Şaguna, alui Tincu Velea din Vîrşeţ, înţelesei, în tot profundul ei sens, tragedia bănăţeană. Atunci, pe malul Dunării ce se întindea înaintea mea maiestuoasă şi pe care o simţeam atât de inseparabilă de destinul nostru, abea îl înţelegeam pe Andrei Mureşănu strofa lui:

De ce am spus despre acest drum că era rânduit de Providenţă? Fiindcă la 1919 îmi apăram Bănatul la Paris, la Conferinţă_i cum puteam, cu cunoştinţele câte le aveam, mari sau mici, dar cu toate forţele mele. A trebuit să scriu atunci o broşură despre Bănat, în care să apăr teza noastră, îmi aduc aminte, Goga mă descuraja, spunându-mi că ce caut eu diletant, printre aţâţi specialişti, geografi. Nu m'a descurajat criticismul lui. Şi mi-a părut bine că nu l-am ascultat, căci specialiştii aşteptaţi nu mai veneau, iar cartea mea asupra Bănatului, bună-rea era singura pe masa membrilor Comisiei în faţa cărora pleda ca advocat al României primul nostru delegat: Ion l. C. Brătianu... Dealtfel că n'a putut fi tocmai aşa de rea, o probă îmi venea interesantă.

Mă aflam, la un banchet, dat de Take Ionescu, represintanţilor presei franceze. Prietenul meu de dreapta era profesorul De Martonne, geograful celebru, expertul Conferinţei de pace, în problemele geografice. În cursul conversaţiei, observai, că De Martonne mă intitula în „profesor". L'am lăsat un timp pe urmă i-am spus:

— Mie mi s'a spus că ieşti profesor de geografie la Universitatea din Bucureşti.

— Atunci te felicit, ai o intuiţie geografică, puternică! Ce compliment, altul puteam avea. Vam amintit nu că i-aşi da cine ştie ce importanţă, ci fiindcă a fost pus în discuţie.

Important pentru mine era de a-mi fi putut servi Bănatul, cu a cărui insucces m'am solidarizat şi am suferit ca de cel mai mare insucces al meu ce-l puteam avea. Şi mai era ceva important. Că am putut face aceasta din puterile mele, atât câte le aveam, intelectuale, materiale şi morale. Intelectuale, atâtea câte le-am putut câştiga în acel turneu al meu de abonamente, dintr'o vară. Alt material, documentar, nu aveam, în Paris, nici în biblioteci. Aveam doar Recensământul maghiar din 1910. Atâta. Din acest Recensământ, complectat cu cunoştinţele mele, la faţa locului, a ieşit cartea mea.

Materiale, întrucât eu nu făceam parte nici din delegaţia de „regăţeni" alui Ion I. C. Brătianu, nici din delegaţia de „ardeleni" şi „bănăţeni" alui A. Vaida-Voevod. Mi-am servit Bănatul, cum face un mecenate, pe banii săi! Am stat acolo lângă causa lui dreaptă, până nu i-am cheltuit. Şi, morale, fiindcă fără acestea, poate trebuia să mă duc cu pălăria în mână, fie pe la Ion I. C. Brătianu, fie la A. Vaida-Voevod. Dumnezeu, m'a ajutat să nu trebuiască să fac aceasta.

Încă 'n toamna aceea, am trecut în Regat, întâia oară, pe la Vârciorova... Sfânt moment, pe care nu-l uit. Trenul pleca din Orşova, noaptea, pe la 1 şi ajungea în Severin, pela 3, cu revizii vamale. Emoţia mea era aşa de mare încât îmi venea să mă arunc jos să sărut pământul. Eram singur. Intrai, după confrontarea cu dorobanţul, pe care mă mir că nu l'am sărutat, în sala Restaurantului. Aci văzui în mărime naturală, un portret al Domnitorului Carol. Tot mă atrăgea, vorbea, imaginaţiei mele.

A doua zi dimineaţa întâmplarea mi l-a scos în cale pe acel pe care par'că-l căutam, deşi nu ştiam de el, Tiberiu Axente, advocat acolo, tânăr, entusiast, nepot al tribunului din 1848. M'a îmbrăţişat, când a aflat cine sunt, mă cunoscuse după nume şi mă luă dela hotel acasă la el. M'a presintat la toată lumea din Severin, care nu numai că m'a ajutat, ci făcuse din prezenţa mea o sărbătoare. Secerişul meu din Severin fu bogat. A treia zi, societatea severineana aranja o petrecere în aier, la o depărtare de 20 km. de Severin, în vârful Cloşanilor lui Tudor Vladimirescu. Boierul, Iancu Boceanu care îl cunoştea pe Vaida, din Viena, dela Universitate, mă dusese cu trăsură lui, cu patru cai, pe care-i mâna el. Cunoscusem acolo pe mulţi din societatea severineana. Totul era pentru mine nou şi învăluit în un farmec special. Din când în când îmi aruncam privirea spre Tekia, din faţă, de peste Dunăre, în Serbia şi spre munţii Orşovei şi Mehadiei, dincolo de cari, ca pe o altă planetă, se afla ţara mea. Îmi aduceam aminte, că până pe aici, îşi făceau excursiile lor cele două Elisabete, ale Austriei şi ale Români ei, în petrecerea lor la Băile Herculane. Şi par'că îmi şoptea cineva tainic: vei mai veni odată pe aici, peste 13 ani, când dorobanţul, va lovi în piatra pe care o va răsturna, piatră ce nu e hotar, ci zid, stupid, între fraţi.

Toamna era târzie şi nu mai puteam continua înainte. M'am întors la Arad, ca un biruitor şi era mare bucuria la ai mei, că resolvisem atâtea probleme cu banii aceia, mai cum părurăm literă, bietul Brânda, palton şi conturile la Zsiros Mami, se achitară.

In anul următor îmi continuai drumul prin oraşele României. Mari consecinţe materiale, morale şi politice pentru noi din acele drumuri. „Tribuna" devenea un organ, cetit şi în România, cunoscute, ţintele, aspiraţiile, mişcarea noastră printre negustorii din Ploieşti, Craiova, Drăgăşani, Vâlcea, Tg.-Jiu, Piteşti, Brăila, Galaţi, până la Constanţa, la Mare, printre cei din Moldova, Iaşi Roman, Bârlad, Buzău, printre profesorii ardeleni şi bănăţeni de liceu, directorii, ca printre dascălii, preoţii, burghezia din Ardeal sau din Banat. Era prima osmosă. Eu nu pot să mă extind şi asupra impresiilor de prin aceste locuri, din cauza spaţiului ce ar necesita. Dar ceeace s'a întâmplat în Scverin s'a întâmplat aproape pretutindeni. Nenumărate cunoştinţe, legături preţioase, cari au continuat. Iar tipografia „Tribunei" se măria, desvolta, din ce în ce. Totuşi nu pot să nu fac o menţiune specială de câţiva, ca Bunea din Galaţi, fratele istoricului dela Blaj, negustor pe piaţa Galaţului, de directorul liceului de acolo Tohăneanu dela care am auzit mai târziu cel mai frumos discurs din Parlamentul din Bucureşti, şi în Brăila de Leonte Moldoveanu, profesor pe atunci şi advocat, mai târziu preşedinte al Senatului. Aceştia mi-au dat un concurs şi cu sufletul.

In anul 1908 ne puturăm gândi la zidirea unei case, Palat cum îi ziceam noi într'o pardonabilă megalomanie. Pentru motive, asupra cărora nu insist, Goldiş nu-şi ţinu nobila-i sarcină de casier de cât câteva luni şi aceasta trecu asupra lui Nicolae Oncu, care o duse cu Gheorghe Nichin administratorul până la capăt, până la ridicarea Palatului, inaugurarea lui fastuoasă şi până la dărâmarea lui prin naţionalismul năbădăios al lui A. Vaida Voeuod şi Aurel Vlad.

Ce serbare a fost acea a inaugurării! Prilejul era în adevăr unic. Palat pentru un ziar, lovit de amenzi, de temniţi. Pună acum toate întreprinderile similare au eşuat şi au consumat multe fonduri. „Institutul Tipografic" a licuidat, cu încurcături, cu fondul lui Iancu cheltuit, cu procese, compromiţătoare, pentru care a stat în temniţă, Liviu Albini. „Dreptatea" din Timişoara a sucombat, după trei ani, consumând grele zeci de mii, aur, dela Modoneşti. Un ziar în Ardeal era, ca întreprindere, condamnat dinainte, capitale, puse la bătae. „Tribuna" rezolvise astfel problema neresolvabilă. In felul acesta ea fu oarecumva şi un triumf asupra asuprirei. O înfrăngea. Un ziar zilnic în Ardeal avea maximum 800—1000 —1200 de abonaţi, pe care putea conta. „Tribuna" în momentul dispariţiei avea peste 5000. Este interesant că grosul abonaţilor, cădea geograficeşte pe Banat. Eu făcusem atunci în Satul-Nou, lângă Panciova, 100 de abonaţi, la foaia de zi, ţărani, în majoritate numai în un sat. Se atinsese deci un succes jurnalistic, neegalat şi nesperat. Festivitatea inaugurării era un prilej, rar, unic. Veniseră şi aliaţii noştri politici, slovaci, sârbi. Hodza Milan, care era şi deputat, a fost oaspele meu. Veniseră şi deputaţii, toţi. Din Bucureşti, Constantin Mille, directorul ziarelor Adevărul şi Dimineaţa. Atunci avură loc acele toaste, intereseante, ale lui Constantin Mille şi Iuliu Maniu, cari indicau şi două direcţii, două concepţii. Sensul toastului lui Mille a fost ca luptătorii din Ardeal să facă să primeze în lupta lor ideile democratice asupra celor naţionale, Iuliu Maniu a spus că Ardealul trebue să rumâie pământul clasic al ideilor naţionale. A spus că democraţia pierdută poate fi oricând recâştigată, naţionalitatea pierdută e pierdută pentru totdeauna. A mai spus că Românii din Ardeal contează pe sprijinul tuturor Românilor, nu numai pe al celor democraţi, Aristocraţiile, prin însuşi un sens al lor mai profund, au stat în fruntea ideilor naţionale, şi aristocraţia românească nu va sta în urma celorlalte aristocraţii ale Europei. Discursul lui Maniu era în o notă justă şi filosofică a naţionalismului. Poate să fi văzut în el Mille şi oarecare reacţionarism, socialism curent în tot cazul nu. Dar entuziastele serbări ale Inaugurării au fost punctul de plecare a crizei ce nu se mai ştia înfrâna. Ele n'au trezit numai entuziasm, ci invidii şi răutăţi, în o şi mai mare măsură. Deputaţii simplamente nu puteau suporta acel succes.

S'au adunat la Budapesta şi au adus hotărâri de excludere din partid a „Tribunei" pe motive de „mangrism", de procese de intenţii, deduse din fraze citate tendenţios, fals, de insinuări, de calomnii. Hotărârea de excludere a trezit un resens general. In deosebi tinerimea şi scriitorii au răspuns prin o adevărată concentrare în jurul ziarului ce-şi crease atâtea merite în lupta naţională. Hotărârile din Budapesta divizau deodată în două tabere ostile societatea românească, îndeosebi acuzaţia de „mangrism" era revoltătoare. Nenorocitul călugăr, care cu mulţi ani mai înainte fusese un apostol al luptelor naţionale, părăsise de mai de mult Aradul, plecând în scaunul de Vicar din Orâdea. Oradea era fieful contelui Tisza. Aici Mangra, a intrat în legături cu Tisza, şi în cursul a câţiva ani din Saul a devenit Paul. Se mai mestecau în apostasia aceasta şi oare cari rivalităţi confesionale, cari latent stăruiau în dosul acţiunilor din Ardeal. Mangra era într'o dujmunie cu Blajul, în polemici pasionate cu Augustin Bunea. Azi, ştim, multe ce nu ştiam atunci. Ştiam de pildă că episcopul Hoszu din Gherla era un prieten personal al contelui Tisza, dar nu în o aşa măsură, în care ni-l arată cele peste 60 scrisori, schimbate între el şi Tisza. Hoszu era o adevărată Eminenţă cenuşie a politicei româneşti. Noi nu ştiam aceasta, dar Mangra o ştia. Dela cine? — Dela Tisza însuş. Biserica Unită, care prin Bunea şi alţii plutia senină pe apele naţionalismului ţinea un fier în foc şi la Budapesta prin legăturile clandestine ale lui Hoszu cu Tisza. Gelos de acestea, Mangra s'a hotărât să facă şi el pe ferul bisericei lui la Budapesta, să intre şi el în graţiile lui Tisza. Trecutul nu-l indica pentru acest rol şi d'aceea fapta lui cădea în apostasie. Aceasta era vina lui. Dar deputaţii nu s'au mărginit la atâta. Au făcut din el, interesaţi, un tip, o noţiune a trădării. Fost-a Manara un trădător? Evident, că nu. A fost numai un cameleon politic, un revoluţionar transformat în oportunist. Cine îi arunca piatra pentru aceasta? Oportuniştii transformaţi în revoluţionari. Mangra nu şi-a trădat decât trecutul, un trecut frumos din tinereţă, revoluţionarismul. Ca idei politice el era cu Mihu, cu tot episcopatul şi, să spunem franc: cu majoritatea deputaţilor. Ce condescendent vorbeşte. V. Goldiş cu Mihu şi cât de sus îl ia pe Mangra în „Românul"! Dar un om care stătea atât de deasupra lui Mangra, nu trebuia să stea nici de vorbă cu Mihu, care era mangrist. Nu s'a găsit nicio scrisoare de alui Maniu în lăsământul lui Mihu. In afară de aceasta mai aflăm din corespondenţa lui Tisza, că Goldiş se oferta şi lui Tisza, cu, nu ştim ce oficii de negociator, de informator. Tisza, afirmă, că n'ar fi primit el acele oficii. Noi ştiam că Goldiş nici nu sta de vorbă cu Tisza, ceeace reieşia din toată activitatea lui. Ce să mai discutăm azi aceste evoluţii oportuniste? N'a trebuit să aşteptăm mult după un răspuns la atâtea întrebări. A venit Războiul. Mangra — ajuns metropolit — a devenit un fel de protector al detractorilor săi, cari au apelat la graţia lui în un fel sau altul. Mangra s'a răzbunat crud, i-a iertat şi i-a ajutat. Au făcut apoi, în majoritate declaraţii, cari îi coborau, mai prejos de Mangra. Când au ajuns în Statul Român, după aceste sinistre evoluţii, nu mai erau decât nişte epave, ale unor realităţi, cari s'au făcut nu numai fără ci dar şi contra lor. Se mai putea aştepta dela aceştia reformarea morală, prin ardelenism, a politicei noului Stat? Se mulţumeau că împrejurările îi mai făceau după toate acestea, miniştrii. Ne aflam în una din primele şedinţe ale Camerei. Intr'o după amează, intrând în Cameră, Goldiş, coborî de pe banca miniştrilor, veni la mine, şi-mi zise:

Ce a urmat în România-Mare, am văzut. Oportunismul i-a risipit în toate partidele. Goga îmi lămuri că de acum trebuesc diferenţieri pe idei. Oportunismul căuta justificări. Şi ideile i-au dus pe reprezentanţii naţionalismului ardelean până la Marghiloman, un fel de Mangra al Regatului, îmi aduc aminte că n'am avut o zi mai îndurerată decât în şedinţa când ardelenii îl aplaudau viforos pe Marghiloman în Cameră. Dezgustul, nu era numai al meu ci era general. Pentru acest Ardeal am luptat noi, acesta era Ardealul visurilor noastre? Aveam o vagă tristeţă şi amărăciune în suflet: Voluntarismul primea palme, a luptat înzadar. Pentru aceştia România-Mare se făcuse, prea de vreme. In acea şedinţă se restabili nu mai mult mangrismul, ci trădarea însăşi. Trădătorii de neam, Mihalyi şi ceilalţi, intrau pe poarta de onoare în sanctuarul Patriei, pentru care au murit eroii... Omul din stradă, vede în crizele, revoltele, ce izbucnesc, numai căuşele imediate, vizibile pentru toată lumea. De aci greşelile în judecata contemporană. Aceste cauze, în regula generală, nici un sunt cauze, ci efecte ale altor cauze mai vechi, dar nu vizibile pentru toată lumea. Pentru o vizibilitate e indispensabilă perspectiva. Când ne gândim la tot ce s'a întâmplat, nu ne mai miră de loc cecace este.

In fruntea instituţiilor ajung şi oameni, cari nu văd departe, cari trăiesc la zi, la ceas. De pildă acel Vlădică din Arad, Ignatie Pap. Om, cum se cade, gospodar bun, realist până la o lipsa complectă de imaginaţie şi d'aceea foarte mulţumit cu sine că e şiret. „Tribuna'' ridicase Aradul la rangul unei întâietăţi, invidiate de toate celelalte oraşe, Blaj, Sibiu, Braşov, Cluj, Alba-Iulia, Timişoara, cari în trecut l'au avut acel rang şi cari n'au încetat să mai candideze la el... Azi, pe lângă celelalte titluri ale noastre pentru posesiunea Aradului, îl invocăm cu precădere pe acesta: Aradul a fost centrul luptelor noastre naţionale. Da, centru, dar, discutat, nu de Maghiari, ci de Români. Palatul „Tribunei" era numai la câţiva paşi de Episcopie. Din capul lui Ignatie Pap nu puteai scoate că aceasta e o nenorocire pentru el. Pentru el „Tribuna" la câţiva paşi, era stânca tarpeiană. Imi spunea odată: V-aţi aşezat în coasta mea.

— Să nu vă supăraţi — Prea Sfinţite — noi îndeplinim aici un rol de care încă nu vă daţi bine seama. Nu D-voastră ne remorcaţi pe noi, noi vă remorcăm pe d-voastră într'un angrenaj care vă înscrie cu un rol în evenimente. Fără noi n'aţi însemna nimic, nici d-voastră, nici Aradul, şi într'o zi vă veţi aduce aminte de aceasta.

Pe el îl supăra un rol politic ce-i revenea după noi. Intr'adeuăr cât a existat „Tribuna", aula episcopală arădană — devenise o scenă istorică. Prânzuri, visite ministeriale maghiare politice, şi Ignatie Pap, întrun rol de Pilat, în evenimentele pregătitoare dintre doua ţări. Contele Tisza veni de două ori la Arad, ca să-şi ţină aici faimoasele-i discursuri în chestia românească.

Aradul intra forţamente, în felul acesta şi 'n preocupările guvernului şi Statului român. Bucureştii, urmăreau de aproape tratativele de împăcare ale Contelui Tisza şi, pentru considerente de politică externă, le doreau să ducă la succes. Ce e la Arad? se întrebau, văzând agitaţiile ce veneau de acolo. Nu se ştie nici azi prea mult şi prea exact, despre un rol al acestor oraşe la graniţa de Vest a Românismului, pe atunci vag, abea se ştia, unde e Aradul. Informaţiile despre el veneau din două surse: din sursa „Tribunei" şi cea a deputaţilor.

Proporţiile certei din Arad răscoliseră valuri ce interesau tot mai viu cele două capitale: Budapesta şi Bucureştii. Fi-va Aradul trăsătură de unire între aceste două poluri opuse, sau de desbinare, tocmai acum când în politica internaţională se pregătiau evenimente, ce anunţau preludiile Războiului mondial? Aradul devenise un punct de întrebare şi de îngrijorare al politicei româneşti, şi, poate şi mai mult, al politicei internaţionale. Informatori, veneau, şi plecau dela Bucureşti. Deputaţii îşi făcuseră un contraziar „Românul şi, ca să poată combate influenţa „Tribunei" îşi aduseseră ziarişti şi pseudo-ziarişti din Bucureşti. Era un dute-vino din Bucureşti la Arad, necunoscut până atunci. Graniţa dela Predeal, care despărţiţi de bine două lumi, acum era deschisă prin aceste legături, cari se datorau „Tribunei". Destinul incontestabil că se mesteca în acestea. In 1907 eu luam în căsătorie pe fiica primarului din Sinaia, un om care prin preferinţele Regelui Carol I, fu menţinut 20 de ani în acest post, ce 'n Vechiul Regat era supus schimbărilor politice. Insăş căsătoria mea revoluţiona societatea arădană. Nu se cunoşteau între Ardeal şi Vechiul Regat legături de acestea matrimoniale. Cazul nostru era primul. Şi el îşi avu consecinţe. Soţia mea nu era ceeace se chiamă femee politicianizantă, dar de un ascuţit instinct, de femee, în chestia naţională. Şi-l datora acesta originei ei ardelene, după tată. Tatăl ei era din Bran şi ea crescută în Sinaia într'o atmosferă romantică a legăturilor cu Ardealul. Era oare cumva pregătită pentru aceasta misiune. Venirea ei învioră societatea arădană. Organiză, împreună cu doamna Oncu, soţia fruntaşului arădan, Nicolae Oncu, baluri, serate, şezători literare, cu scriitorii din Bucureşti, cari se desvoltau în demonstraţii naţionale, îşi luă costumul, simbolic, o dictatură, căreia nu-i resistau nici ungurii. Seratele costumate le arătau o înaintare victorioasă a superiorităţii româneşti. La acele baluri soţia mea invită, prieteni şi prietene din ţara ei. Îmi aduc aminte de mici demonstraţii, ca următoarea. Invitasem odată pe prinţul Basarab-Brâncoveanu la un asemenea bal. Lua parte la el întreg corpul ofiţeresc cu generalul din Cetate, episcopi, etc. La intrarea prinţului Brâncoveanu îu sala de bal, muzica îl primea cu Imnul Regat . . . Azi, nu e înţeleasă aceasta, dar ce profund sens lua atunci. Altădată, Regina Măria, pe atunci principesă moştenitoare, fu silită, printr'un accident de tren, în un drum spre străinătate, să stea o zi întreagă, până la repararea liniei, în un sat românesc de pe Valea Mureşului, Căpruţa, nu departe de Lipova, cu copiii ei. Seara, când reluându-şi drumul, trecu prin Radna, soţia mea o aştepta cu peste 2000 de Români în gară şi-i dădu un buchet de trandafiri.

Urale, însufleţire! A doua zi toată presa maghiară, ministerul de externe, se sesiza, şi se făcu un mare tărăboi. Deputaţilor angajaţi, pe atunci în nu ştiu ce acţiuni în Parlament, nu Ie plăcu. Desaprobară manifestaţia din Radna, pe care soţia mea şi-o luă întreagă asupra-şi ca răspundere. Ziariştilor maghiari le spuse:

— Principesa Măria este principesa mea. Eu sunt din Sinaia şi nimeni nu mă poate opri să-i dau flori.

Aceasta activitate a ei fu atât de rodnica încât Aradul se simţia oare cumva la putere. Iniţie ridicarea unui Internat pentru Şcoala de fele. In doi ani fu înfăptuit. Se adresă lui Vasile Stroiescu, marele mecenate basarabean care îi trimise 100.000 franci aur. Cu ce mai colectă cuvântul trup se făcu. In tot acest timp celelalte oraşe dormeau şi Aradul vorbea pentru toate.

Pe urmă a venit revanşa lucrurilor. Prea era frumos. Ritmul prea precipitat, încât să nu vie nevoia de frânare. Unde va duce aceasta, se întrebau chiar la Bucureşti? Comitetul Naţional, deputaţii nu mai sunt stăpâni pe situaţie. In cazul unui Război, valurile dela „Tribuna" vor trece Carpaţii şi vor inunda tot sufletul românesc. Cum s'a fi întâmplat. Căci, cu toate că „Tribuna" a fost distrusă, era prea târziu. Nu era distrus „tribunismul" care, dislocat din Arad, va ajunge pe uliţele Bucureştilor şi va fi acolo mai periculos. In agitaţiile din neutralitate, în acţiunea lui Nicolae Filipescu — Take Ionescu, pentru intrarea în război contra Austro-Ungariei, triumfa sufletul „Tribunei".

In mijlocul acestor stări de lucruri, provocată de acuzaţiile lui A. Vaida.Voevod cu Kristoffy veni Constantin Stere, la Arad. Chemat de Octavian Goga.

Am amintit că Stere venia în un fel de HOMO REGIUS. Aşa era. Regele Carol vroia să stingă cu orice preţ focarul din Arad. Războiul se apropia şi, el, care-şi concentrase în mâinile sale frânele întregului destin românesc, vroia să aibă în mâini şi mişcarea din Ardeal, care putea deveni periculoasă. Stere venise cu mandatul să supue „Tribuna" acestei discipline sau să o distrugă. Nu era uşor, cu toţi banii, ce i-se puneau la dispoziţie, nelimitat, în acest scop. „Tribuna" — era a tuturor, a Naţiunei Româneşti. In Ungaria trăiam subt legi, cari te loveau, te şi apărau. Subt regimul de atunci era ceva de negândit, suprimarea unui ziar. Stere deci simplamente nu-şi putea executa mandatul, dacă nu-i veneau în ajutor dona slăbiciuni, organice.

Mai întâiu, slăbiciunea şefului mişcării, care era, Octavian Goga. Pe Goga, am mai spus-o, îl lansase la conducere generaţia sa, volumul său I de versuri. Nu el, dăduse programul, directivele acelei resurecţii. Ci Ilarie Chendi. El a venit să i-se ataşeze numai. Se credea că poezia sa exprimă acest crez de generaţie nou. Se credea că Goga e un Petőfi. Greşit. Goga nu era nici Petőfi, nici Theodor Körner, nici D'Anunzio. Goga era în realitate cel mai tranzacţionist, oportunist, temperament, ce am cunoscut. Cred că nu-l vorbesc de rău când îl prezint, cum era. Poezia lui a înşelat generaţia sa în acest sens. In Goga erau doi oameni opuşi unul altuia. Poetul şi Politicul. M'am întrebat de multeori, de unde venea acel mare contrast dintre el, poetul şi omul politic. Carlyle îi cere talentului sinceritatea ca condiţie sine qua non. La Goga, talentul venia nu din o mare sinceritate, ci din un mare individualism. Goga, nu era sincer nici cu Muza sa. Am trăit cu el deaproape, perioada dela Tribuna, toată perioada neutralităţii, Războiul, Pacea la Paris şi frământările lui de după război. In perioada neutralităţii am agitat împreună, pe uliţele Bucureştilor, intrarea în Război. Îi veni ingenioasa idee, să candideze ca deputat, el şi părintele Lucaci, la două vacanţe parlamentare. Nu era lipsită de sens politic, dacă putea avea urmări. Dar cădeam în alegeri şi raporturile noastre cu liberalii se înăspreau. Se apropia, acum ziua intrării în Război. La o vitrină pe Calea Victoriei, se afla expusă uniforma militară, cu care Octavian Goga „va" intra în Război. Izbucni Războiul, îmbrăcă uniforma şi plecă la Turtucaia. După două zile se reîntoarse de acolo şi o dezbrăcă . . . Noi, atunci o îmbrăcam.

Războiul îşi urmează peripeţiile, noi îl făcurăm până 'n capăt, el sta la Iaşi, se plimba prin Rusia, la Petrograd, la Moscova. Era în iarna teribilelor încercări. Se făceau sforţări mari, misiunea militară franceză în deosebi pentru reorganizarea armatei, în vederea luptelor din primăvară. In Iaşi bântuie cu furie foametea, exantematicul. Mult mai probabil că poetul le fugea din cale. N'ar fi nimic, era mai mare nevoe de el să trăiască, decât să moară. Dar, revenit, ne adunăm câţiva ardeleni şi bănăţeni şi hotărîm să ne luăm şi noi partea din aceasta reorganizare, care se făcea în vederea dezrobirii Ardealului. In Iaşi erau câteva mii de refugiaţi, ardeleni, valizi, cari se retrăseseră cu armatele ce-au intrat în Ardeal. Aceşti ardeleni, primeau ajutoare lunare dela guvern, ca să trăiască. Nu făceau nimic, se adunau zilnic în piaţa Traian, căreia îi şi ziceau după zvonurile ce se răspândeau de acolo „la Urlătoare" şi comentau comunicatele de pe fronturi. Când aceste comunicate ne erau nefavorabile, adevărate defetisme luau deasupra. Aceasta nu era de tolerat. Ne-am hotărît să intervenim pentru înrolarea şi trimiterea lor pe front. Atunci s'au petrecut scene, cari rămân, una din ruşinile noastre, ascunse undeva în cartoanele Ministerului de Război. Atunci s'a redactat acea Carte Neagră în care erau înscrişi toţi defetiştii. L'am rugat atunci pe Goga să ne inrolăm toţi ardelenii şi bănăţenii în rândurile Voluntarilor. M-a luat la o parte şi mi-a spus:

Nu-i luam tocmai în nume de rău nici aceasta. Goga avea o frică, fizică, maladivă. O ştiam. El nu s'ar mai fi nici apropiat de un front, după Turtucaia. . . Asta înţelegeam. Cât puteam, înţelegeam, îmi explicam, iertam. Avea dreptul la iertare, prin prerogativele talentului. Dar îi puteai ierta multe, nu totul, înţelegeam că vrea să se facă ministru, dar cum era să se facă? Ardealul era în acele clipe mai departe ca oricând şi de speranţa liberării. Noi eram zdrobiţi, frontul rus în descompunere, tunul Bertha Iovia în Paris. Egocentrismul lui rezona însă altfel. El cetăţean austro-ungar ministru în România. Nu era aceasta, simbolic, desrobirea însăşi?... Şi totuşi şi aceasta era ceva pardonabil. Dar ceeace pentru mine nu mai era pardonabil, fiindcă în mintea mea îl făcea direct periculos vieţii publice, era atitudinea sa la Paris, la Conferinţa de Pace. Pe aceasta nu i-am iertat-o şi a fost cauza divorţului meu sufletesc definitiv de el. Al meu, accentuez, căci el făcuse totul ca să mă păstreze, convins că, eu până la urmă îi iert orice. Nu i-am iertat aceasta. La Paris, el a cedat Bănatul Sârbilor. . . Veţi zice, cum? — Foarte simplu. A avut curajul trist pe care nu l-a avut nici un Sârb pentru teza lor, să spună că pretenţiile noastre asupra Bănatului întreg sunt exagerate... Defetismul lui i-a servit lui Take Ionescu, ca scuză, justificare. Eu îi i-am reproşat lui Take lonescu, energic, hotărât, atitudinea-i cunoscută. El îmi răspundea:

Take Ionescu totuşi mai simţea şi necesitatea să se scuze; să se explice. Odată, îmi aduc aminte, în Consiliul Unităţii Naţionale, în prezenţa lui Goga, spuse:

— Eu lui Bocu îi dau dreptate. El e bănăţean. Îl doare. Noi suntem vinovaţi faţă de el.

Goga găsi de bine să tacă, nu suflă nici un cuvânt că altfel mă răfuiam cu el încă acolo, în faţa celor treizeci. Tăcând, am preferit să tac şi eu.

Ce dureros contrasta aceasta atitudine cu cealaltă atitudine tot de atunci, a unui alt poet, al unei alte naţiuni, a lui D'Anunzio! Acesta ridicase un steag al revoltei pentru Fiume, al nostru?... Era aceasta atitudine de iertat, de scuzat? Reeşia clar pentru mine, doi poeţi, două atitudini: unul care-şi trăgea un mobil sfânt al actelor lui, din colectivism, sau dacă din egoism, din un egoism sacru, italian, altul din un individualism, foarte puternic, dar personal, in care poetul, nu mai era decât al lui şi nu al Naţiunei, pe care o cântase. Goga era un artist şi oricât izvorul inspiraţiei lui era Naţiunea, acest izvor nu era decât sursă de inspiraţie, arta lui, artă pentru artă. Era în aceasta privinţă cu Caragiale de congenialitate. Printre mulţimea de scriitori pe cari îi adusese la Arad cerlele noastre era şi Caragiale. Goga era fascinat de Caragiale. De tot ce spunea el, ce făcea el, ce credea el. Dar Caragiale nu credea în nimic, de cât în artă. Caragiale, după părerea mea l-a influenţat în rău pe Goga. Goga vroia să fie eminiscian, nu putea. Odată Caragiale i-a spus, că ei nu sunt maşini puturoase ci cronometre fine, cari trebuesc şterse şi unse. Lui Goga i-a plăcut asemănarea. Dar Cincinat Pavelescu, văzăndu-l pe Caragiale, nu numai printre noi, ci şi printre cei dela Românul, îi făcu o epigramă care făcu ocolul Ardealului.

Aceste atitudini mai izvorau în Paris în câtva şi din recepţii, din banchete, din şampanie... Poetul era în un element al lui, epicurian, hedonist, sărbătorit, prin saloane, prin lume mondenă. Ajunsese într'o prietenie cu Vestnich, prin Take Ionescu, cu Pasici, cu Venizelos şi era foarte încântat de aceste legături. Atunci plecă odată, pentru 2—3 zile pe Coasta de Azur cu Aristid Blank. Aristid Blank era în Paris bancherul Românilor. Se aflau mulţi Români acolo, cari trăiau dela Blank cu leafă, titulo împrumuturi. Printre aceştia era şi Cincinal Pavelescu. Goga cu Aristid şi cu Fermo plecau dela un chef, la Monte-Carlo, dar au stat acolo, în loc de trei zile, trei săptămâni. Clientela lui Aristid, era disperată că fusese lăsată „fără franci". Atunci amărât Cincinat, făcu şi a doua epigramă savurată:

Mai târziu, s'a făcut antisemit. Nu era antisemit pe cât nu era filosemit, dar el nu era aci să slujească ideile, ci ideile să-l slujească pe el. Se făcuse antisemit, de dragul piesei. Prin germanofilie, la care a evoluat din germanofobie, voi arăta în ce ritm. Când traversam cu el Rusia, germanofobia lui mă scosese odată din sărite. Nu vroia să le admită germanilor nimic, nici ceeace nu li-se poate refuza fără desăvârşită rea credinţă. Eu cunoaşteam şi sursele de unde-şi trăgea afirmaţiile pe care şi le dădea de ale lui — o literatură de război dintre francezi şi nemţi, pătimaşă, reciproc intolerantă, nedreaptă, — totuşi nu-l puteam admite, fără a fi germanofil.

— Nu! Sunt numai vulgarizatori, ai geniilor altora, anglonaxone, latine! — conchidea. Cu Nietzsche făcea o excepţie — pentru supra-omul! — dar Nietzsche era mare numai prin ceeace nu era german în el.

Păreri, absurde, dar păreri. Nici n'ar fi prea multe de zis dacă între timp şi le-ar fi schimbat, modificat, într'atât erau de absurde. Dar putea-se cineva gândi că, autorul, proprietarul, acestor păreri, va deveni peste câţiva ani întemeitorul cultului germanismului în România? Că pentru acela, pentru care Goethe, Kant, Hegel nu însemnau nimic, „Mein Kampf” va fi totul, Biblia lui cea nouă? Există vreo cheie psicologică pentru dezlegarea unor aseminea evoluţii? Există. In realitate „Mein Kampf" e o biblie a succesului pentru poet şi aceasta este ce-l interesa. Cultul nu se schimbă, rămâne acelaş, nu pentru germanism, pentru nici un ,,ism" ci cult de persoana sa, de succesele, de izbânzile, ei. Poetul ţine la el, aceasta este concluzia ultimă, exclusivă, unică. Astfel cu toate calităţile lui strălucite, — era un fermecător! — eu pot afirma fără putinţă de desminţire, poetul n'avea niciun prieten. Prietenii nu pot da decât credinţele, cele din politică nu sunt prietenii, iar credinţe, poetul, fără nicio răutate, nu avea. Pentru atitudinea sa în chestia Banatului m'am certat cu el urât. Îl ameninţam că nu va putea nici să intre în Bănat. M'am înşelat eu. O vreme nu a îndrăznit ce-i drept. Din timpul acesta datează, închiderea graniţelor exportului de vite bănăţean producând pierderi de miliarde economiei bănăţene. I-se părea, improvizatului economist, că Bănatul prea se îneca în propria-i untură şi că suntem prea copţi, să ni se sloboadă sânge, cum îi explica el odată mai poetic lui Titulescu. Era pe vremea când era mare „unificator", contra „regionalismului". Atunci îşi răzbuna pe Ardeal care'l respingea mereu în alegeri. Pe urmă l-au impus „regăţenii" cu forţa. La o alegere parţială, în Gherla, susţinut de guvernul liberal, va ieşi cu 3 voturi din cea mai scandaloasă teroare, întrebuinţată pentru scoaterea lui. M'aş extinde prea departe să-i arăt aceste evoluţii politice. In Bănat şi-a putut creia mai târziu şi partid, Partidismul înlocuia toate ideile. Aspecte direct respingătoare ale oportunismelor politice subt cari se degrada ideia de partid. Cu turcii ne-am turcit, cu nemţii ne-am nemţit, cu ungurii ne-am ungurit — cum spunea Simeon Bărnuţ. Pe meterezele Bănatului se înfigea steagul defetist dela Paris. Pe primării, oamenii lui Goga spânzurau zvastica. Deveneam provincie germană. Prin cabotinism. . . Cetitorul îmi va ierta aceste digresiuni şi stilul care-şi pierde un calm academic, când îmi amintesc de acestea.

Vroiam de mult să scriu aceste evocări, a căror valoare se poate uşor pierde între prea multe menajamente şi un prea mare subiectivism, al sentimentelor şi resentimentelor. Ba mi-am pus şi întrebarea dacă mai pot servi la ceva aceste adevăruri, dacă nu e mai bine a lăsa liberă circulaţia minciunei, când ea nu mai poate strica. Sunt foarte mulţi cari spun de ce să mă dezamăgesc prin adevăr? De ce nu m'ai lăsat în iluziile mele, la ce-mi foloseşte adevărul când stă subt aceste iluzii lasă-mă mai bine să mă înşel. Am trecut peste aceasta. Cred, cu Carlyle, că minciuna trebue stîrpită, că ea cere, strigă, spre a fi stîrpită, şi că adevărul trebuie spus oricând. Este în noi şi o sete pură de adevăr, ceilalţi cari nu o au, sunt romanticii pentru cari imaginaţia este adevărul însuş. Părerea mea este ca nimeni să nu scrie memorii când trebue să facă prea multe menajamente. Ele îşi pierd orice valoare. Eu le cer Memoriilor şi ca gen literar trei lucruri: sinceritate maximă, obiectivitate maximă şi o filozofie, care să le domine.

La câteva zile după intrarea lui Goga la Seghedin, veni la Arad, Constantin Stere, Ne lămuri că a venit cu o însărcinare, de a face o pace între Comitetul Naţional şi forţele răzvrătite dela „Tribuna", prezidate de Goga. îşi prezintă şi titluri juridice, ceva scrisori, procure dela Comitet şi dela Goga. Îmi expuse că două ziare din Arad, cari să se certe, nu mai pot fi, şi că unul trebuie să dispară. Acesta nu poate fi cel care s'a înfiinţat în scopul certei ci „Tribuna", pentru salvarea autorităţii Comitetului.

I-am răspuns că Goga a fost trei zile la Arad şi nu ne-a amintit nimic, dar că chiar dacă Goga s'ar fi învoit la dispariţia „Tribunei", eu şi proprietarii avem cel puţin atâta cuvânt, ca el, în aceasta chestiune.

— Te vei fi înţeles, — îi replicai, — dar aceasta trebuie să o ştiu şi eu, nu m'am înţeles încă eu. Mă voi duce mâine, la Seghedin, pân'atunci n'am nimic de spus.

A doua zi m'am dus la Seghedin. Impresia pentru mine a fost penibilă. Aveam în faţa mea un om care se încurca, se jena, care se retrase la Seghedin doar să scape de plictiselile nedreptăţii ce se plănuia şi acum se afla în faţa lor. Găsea că e mai bine să facem pace, tot la al treilea cuvânt mă asigura că aceasta evident, fără lezarea mea, că vom întră şi noi în Comitet, sau că... dacă totuşi credem a putea rezista, el e cu noi şi mai departe, că, etc... Impresia mea era netă: eram ABANDONAŢI. Tranzacţionase... Intrase în temniţă înţeles cu Stere şi eu făcui un drum la Seghedin de prisos. Era prima mea decepţie amară. Nu numai pentru „Tribuna", sau pentru soarta mea. Soarta mea, personală, pentru mine era totdeauna gândul al doilea... Dar pentru felul cu care se încheia o luptă ce se, afla pe planul mărilor adevăruri finale. Abandonată de şeful ei... Mă durea atât de mult aceasta încât credeam că e mai bine să nici nu o ştie nimeni. Când am plecat dela Goga n'am plecat nici măcar supărat pe el. Îmi spusese toate acestea cu atâta linişte, cu atâta firesc, încât vedeam clar că poetul nu-ţi făcea nici un scrupul de conştiinţă. Stere trezise în el dorinţi nomade, nostalgii după Paris, auzururile Spaniei, Andaluziei, pe unde a mai umblat. Conveni cu Stere ca el să plece din nou în străinătate, pe doi ani. A şi plecat. Dar nu mă pot răbda să nu intercalez aci o nostimadă pe care o ştiu dela el. Când se întorcea după un an de absenţă din ultima străinătate, în Budapesta îl întâlni pe Vlădica din Arad la Jägerhon, Ignatie Pap, care după Caragiale era cel mai deştept om din Ardeal.

— Bine-ai venit poete! — îl salută Vlădică — dar de pe ce termini ne vii?

In clipa următoare întră la Jägerhorn Nicolae Ivan, pe atunci protosincel, episcop al Clujului, mai târziu, Acesta conta ca „tribunist", dar avea legături şi cu deputaţii.

— Fire-ar să fie, de ticăloşi, — înjură Ivan şi apoi continuă: Zău dela Paris?

„Ăştia", erau deputaţii, adversari. Pe atunci în Ardeal treceai drept om neserios să te plimbi prin Spania. Cei mai mulţi nu ajunseseră nici până la Viena şi poetul se plimba prin Spania ...

Din drumurile lui întâiu prin Spania, poetul scrisese acele fulminante articole cu „măgarii de pe Vezuv" cu „podelele cari troznesc de elocvenţa deputaţilor" şi altele cari i-au enervat până la paroxism. Acum toate acestea, împreună cu crezul generaţiei noi, cu poezia sa, zăceau Ia picioarele unor noi dorinţi de nomadism. In capul meu pe drum, când mă întorceam, se frământau acestea, ce va zice lumea, care credea în noi, care e împărţită în tabere, ce se băteau pentru noi etc.? Şi-mi spuneam că nu pot să las să transpire în public, nimic. Dacă vom fi siliţi să sucombăm, e mai bine să se creadă, că e cu voia noastră, pentru un ţel superior, îmi era mie ruşine. Atitudinea lui Goga se mai datora şi unei alte cauze neprevăzute. In Bucureşti, Ilarie Chendi, care era inspiratorul lui Goga, prieten bun şi al meu, cădea înfrânt de o boală gravă. Era el care susţinea mai caustic polemicele tinerei generaţii, legăturile cu scriitorii. Aceasta îl descurajă pe Goga. Şi astfel se termină acea luptă care mai luase şi aspectul de luptă între generaţii, între bătrâni şi tineri, îmi închipui că aceste lupte sfârşesc totdeauna aşa. Când nu mai avem nici o idee de exploatat, ne exploatăm vârsta, tinereţea, inexperienţa, nevinovăţia.

De una îmi aduc aminte precis: pe aceasta distanţă dintre Seghedin şi Arad se rupeau legături ce nu se mai puteau relua, întregi, niciodată.

M'am întors la Arad. In Arad mă aştepta o surpriză şi mai mare. Complotul avea ramificaţii profunde, mai mari, nebănuite, şi dintr'un trecut, pe care noi nu-l cunoaşteam bine şi de care nu eram responsabili. In toate oraşele acestea de provincii există păcate, tare, cari lâncezesc cu anii şi primesc din când în când vechile virulenţe. Aşa a fost şi aci. Eu nu eram singur proprietar la „Tribuna" ci cu Oncu, Ciorogar şi Raicu. Oncu, era directorul băncii „Victoria" cu multă autoritate, — cel cu mai multă autoritate în Arad — dar şi cu o cea mai gravă tară: nepotrivirea-i în căsătorie, nepotrivire pe care noi o credeam intrată în o prescripţie, prin o vechime care însă totuşi izbucni, după patruzeci de ani, ca între oameni tineri şi tocmai atunci, amestecându-se în destinul „Tribunei". Doamna Oncu, — care candida în Ardeal la un titlu de prima femee, prin o frumuseţă pe care va fi avut-o, fiică alui Hodoş din Zarand — se hotărâse în apropierea anilor 60 să divorţeze de soţul ei şi să se recăsătorească. Deputaţii îi aflară intenţiile, se folosiră şi abuzară de ele. Le deveni o preţioasă aliată în un scop care le era comun: distrugerea lui Oncu, singurul stâlp care dacă se prăbuşea trăgea în ruină şi „Tribuna". N'au greşit. Doamna Oncu părăsi domiciliul conjugal şi găsi un concurs efectiv la deputaţi, la Stere, în deosebi, contra soţului ei. Izbucni un scandal, care pe Oncu, care tot îşi mai iubea soţia, îl trânti la pat. Acolo, în casa lui, se duse Constantin Stere, un străin venit din alte părţi şi se amestecă în un conflict între soţi, luând partea unuia, şi terorizând pe celălalt, în pat bolnav. Ii reproşa că a dat „Tribunei" dela Victoria 130.000 de coroane, care îi pune în pericol, partea doamnei Oncu, ce o autoriza de ai lua toţi banii lui Oncu, pentru a se asigura. Ii ceru să demisioneze din postul de director fiindcă scandalul transpirând în public putea prejudicia interesele băncii, alarma acţionarii, deponenţii, ceeace Oncu şi făcu dar care avea urmări pentru Tribuna. Ea turbură armonia între cei patru proprietari. Sava Raicu intră în postul, de atâta timp râvnit, al lui Oncu director la „Victoria" post pe care-l obţinea prin deputaţi, cărora le rămânea, şi numai prin aceasta, obligat. Se făcuse o adevărată deplasare de echilibru al forţelor locale, numai în câteva zile în defavorul „Tribunei". Rămâneam singur cu Ciorogar la „Tribuna". Nu mai aveam, cu noi, pe Oncu, complect desaxat, zdrobit, nu pe Raicu şi nu mai ales, banca „Victoria" care ne închidea ghişeele. Ciorogar însuş, rămas în luptă, până la capăt, nu putea face mult, era director Seminarial şi nu putea activa pe faţă: Rămăsesem deci singur! îmi înţelesei situaţia că nu-mi rămânea decât să impătur „Tribuna", onorabil şi, să plec.

A doua sau a treia zi, se făcu un mare banchet, o serbătoare, care nu fu în realitate decât pomana „Tribunei" oricât i se da alt caracter. Din public îmi veneau cu sutele, scrisorile de simpatie, de aderenţă. Prin sate, prin oraşe, oamenii se agitau, protestau se intitulau cu ostentaţie oţeliţi, tribunişti.

Lui Constantin Stere i-se dărui un condei de aur cu care să iscălească decesul „Tribunei." Il iscăli. Dar peste 6 ani, la 1918, putea iscăli tot cu acel condei, un alt deces care prin filiaţie se putea deriva din cel dela „Tribuna" — decesul României! Poate-se stabili aceasta legătură? — Desigur! Politica lui Stere şi a deputaţilor, politică de oportunism, lipsită de instinct, ducea la acele dezlegări, la acţiuni alături de Puterile Centrale contra Războiului României, care au mers din partea lui Stere până la detronarea Dinastiei ce lupta eroic cu Armata în Moldova, până la trădări, la vânzări. Că Stere a mai ajuns prin un neprevăzut care ne dădea Basarabia să se amestece cu un rol, nu schimba nimic, însăş Basarabia revenia din o logică a Războiului nu din uneltirile contra lui. Dacă nu intram în Război, alături de Aliaţi, cum a vrut Stere, nu aveam nici Basarabia. Târziu, prin 1921 sau 1922 judeţul Soroca îl trimitea pe Constantin Stere, în Parlamentul României-Mari. Dar Parlamentul refuza să-l primească. Stere era dat în judecata Curţii Marţiale ca trădător. Curtea Marţială nu-l judecase, dar nici nu-l achitase. Curtea Marţiala temporiza aceste procese din causa că guvernul n'avea destulă autoritate să le judece, putând ele uşor redeschide pe ale lui, cu opinia publică, ce cerea tot mai insistent punerea la ordinea zilei a răspunderilor pentru Turtucaia etc. Se născu o mare discuţie în Parlament în jurul trădării lui Stere. A vorbit şi el, două zile, ca să se disculpe, încurcat, neconvingător, slab. Acuzaţiile contra lui le susţinu Take Ionescu, Nicolae Iorga şi alţii. In deosebi Nicolae Iorga fu dramatic. Intr'o zguduitoare peroraţie îi examina faptele şi la un moment dat, într'o tăcere mormîntală îl soma pe Iuliu Maniu care se afla în băncile prime ale Camerei, direct şi personal:

— Domnule Maniu, te somez, aci în faţa Camerei să spui, este sau nu, după cele ce ai auzit, Constantin Stere trădător?

Iuliu Miniu hesită, dar tăcând oratorul şi Camera aşteptând cu răsuflare reţinută răspunsul se sculă şi'l dădu îndurerat, învins:

Un fior străbătu Camera. Un om rămânea acolo întins pe podelele Camerei. Acel om, era eroul, învingătorul, dela 1912, din Arad. Şi cine era cel ce pronunţa asupra lui implacabilul, inupelabilul, verdict:

Cel ce-i da la 1912, în numele deputaţilor, condeiul de aur. „Tribuna" era răzbunată, groaznic. N'am să uit niciodată clipa aceea. Nu i-aş fi dat aceasta osîndă, niciodată, dacă puterile pedepsitoare mă întrebau pe mine. Dar, cum întradevăr toate faptele, orice faptă a noastră poartă în ea însăş, osîndă.

Stere era un raţionalist, un logician, dublat de un mistic. Când venise din Rusia era un tolstoian, până şi în înfăţişare, purta o barbă, respectabilă, lungă. Pe urmă la noi s'a europenizat, în gândire, în stil. Barba îi descreştea an de an, la urmă şi-a ras-o mai rămase-se doar cu mustăţi şi acelea retezate, à la mode. Şi-a ras apoi şi mustăţile. Părul şi-l purta în plete cari porneau din o frunte, îngustă. Stere era un autodidact, care şi-a făcut la noi studiile, mai târziu. Ii plăcea să spună în o hipertrofie că el a cetit pe Kant la lumina aurorei boreale. Fusese mulţi ani în Siberia deportat pentru idei socialiste. Prin o permeabilitate a lor el distila din acele idei un poporanism. Determină în jurul revistei „Viaţa Românească" din Iaşi, acel curent poporanist, cu aspecte, literare, sociale, politice. Fu proclamat şef, de şcoală, de curent. Prestigiul îi creştea, repede, vertiginos. Ioan I. C. Brătianu, îl aprecia, asculta. Regele Carol fu atrasde atenţie pentru el. Ca să i-se fi dat din partea Regelui, 'însărcinări ca acelea ce i-s'au dat, la Arad, însemna un mare avansament în consideraţia Regelui. Îşi mulţumea dealtfel un rol în Ardeal şi legăturilor pe cari le avea cu Ardealul, de când a venit din Rusia. Aceste legatari au început cu Ion Russu Şirianu, la Arad, pe când avea barba lungă şi le-a continuat cu Octovian Goga pe când şi-o tăiase scurtă, şi şi-o rase. Scrisese câteva articole, remarcabile în „Viaţa Românească" privitoare la Ardeal, în care-i releva poporanismului şi un aspect, naţional, un fel de iredentism cultural, cu care câştigă sufletul tinerimei de pe la Universităţile din Viena, Budapesta, Cluj. Il luă în braţe pe Goga, şi-l lansă încă dela primele-i începuturi, înainta rapid în succese, prea rapid, ca să nu-i dezechilibreze o hipertrofie care exista dinainte în el, din un fond străin, slav al origini-i obscure. Dealtfel şi acest obscurantism pare a fi fost o trăsătură de unire între el şi Goga. Goga ţinea foarte mult la Stere şi-i explica adesea şi o origine a sa, romanţată, de undeva, din Balcani. Atât transformism era în el, încât nimeni nu putea măcar bănui că subt acelea forme democratice, ultra democratice, se ascundeau în el un terorist, autocrat, rus, din cel mai veritabil. Adevăratul Stere era acesta, celălalt dedublură, al diferitelor culturi. Până mai pe urmă ajunse din tolstoism, la hegelism, la nietzscheism. Îi plăcea supraomul în care se complăcea el. De aci un dispreţ permanent, faţă de proşti, cari erau toţi ceilalţi, cari trebuiesc, conduşi, guvernaţi. Aceste teorii îi impuneau, lui Goga, care, nu era oare şi el supraom, chemat să conducă, să guverneze? Nici nu variau intre ei alte teme decât pe aceste. Eu nu mă lăsam emoţionat. Din cauza aceasta, nu ştiu în ce categorie mă puneau, pe la spate, pe mine, probabil, printre proşti. Dar nici de aceasta nu mă emoţionam. În Arad, îmi aduc aminte, venea, serile la mine, să discute problemele ce se puneau. Eu nu-l făceam de haz, nevastă-mea îl asculta. D'aceea o lăuda, aprecia. Când pleca, îl însoţeam până la Hotel. Dar pe drum nu schimbam o vorbă, îşi înţepenia gâtul la stele şi mai că se lovea de trecători, în interogarea lor. Era şi astrolog, ca un tip de pe vremea Renaşterei, din lunga observare a Cerului, în Siberia. Văzăndu-l absent, tăceam şi eu ca să-i respect reveria . . . La Iaşi, prin întorsătura lucrurilor, din ardeleanofil se prefăcuse în ardeleanofob. Ne ura straşnic, pentru tot ce făcusem, pentru credinţele noastre în „România-Mare". Şi poate nu atât pentru aceasta, cât pentru faptul că îndrăzneau să se împlinească lucrurile şi contra prezicerilor lui, totdeauna infalibile. Victimă al unui egocentrism, exagerat, bolnav aşa a fost împins de orgolii şi prezumpţii în trădare. Mai pe urmă îl văzusem în preseara intrării Nemţilor în Bucureşti. Până atunci umbla în haine de colonel, în calitate de profesor universitar. In seara aceea mă dusesem la Bucureşti din gara Mogoşoaia, unde de două zile scurgeam trupele ruse spre Neajlov, cari trebuiau să colaboreze la marea bătălie. Bucureştii erau pustii. Pe străzile abea luminate, se strecurau fiinţele în stafii. Cu obloane trase, erau aşteptaţi Nemţii. Nu erau trăsuri, nu erau automobile. M'am dus pe jos, să caut un restaurant, deschis. N'am văzut lumină decât la Andrei Dumitrescu, restaurant en vogue înainte de război. Acesta iluminat, ca 'n zile bune. Deschisei uşa, dar iute o trăsei îndărăt. Restaurantul era complect gol. Numai la o masă steteau doi. Generalul Mustatză, în plină ţinută de general şi — Constantin Stere în civil dezbrăcase uniforma. Îi aşteptau pe Nemţi. In scena aceasta se încheiau, credeam, ultimele acte dela „Tribuna". Dar nu erau. Mai aveau un epilog. In Parlament.

Peste câteva săptămâni, eu părăseam Aradul. Nu pot tăgădui, cu suflet întristat, îndurerat. Şi dacă nu era soţia mea poate că nici nu plecam. Poate găsiam, vre-o formulă, ca să rămân, formulă de nedemnităţi caşi care au găsit toţi. In mine trăiesc puternice legături cu glia, iobage. Dar soţia mea mă rupse din nehotărîre, energic, eroic:

— Nu te mai uita îndărăt, să uităm tot binele ce-am făcut şi să plecăm.

Plecarăm. Soţia, cu fetiţa mea, care avea 5 ani, cu paşaport, în regulă, prin Vama Predealului. Eu, care n'aveam paşaport, ca urmărit pentru alte vre-o 30 de articole, incriminate, fără paşaport, prin Vama Cucului, pe la prietenul meu, Ghiţă Pop din Poiana Sărată. In Poiana Sărată nu e vamă, numai o cazarmă de jandarmi, aşezată chiar pe graniţă, pe malul unei gârle, care e graniţa. Când seara, jandarmii se aşezau la masă, prietenul meu ştia, că lăsau graniţa fără pază. Aşa am trecut. Le mai putu-i schiţa un salut celor cu pene de cocoş prin geam, şi, Ardealului care se pierdea în negurile înserării. Apoi sării gârla, graniţa.., Ghiţă Pop zvârli geamantanul după mine şi totul se aranja. El plecă îndărăt, în sat, eu, în noapte, spre destine necunoscute.

Ce a rămas-după noi? Se termina o misiune a noastră în Arad, dar se termina şi ceva mai mult, cu noi: o misiune a Aradului. Ignatie Pap, scăpa de noi şi nu-ne mai revedeam decât în România-Mare, la Bucureşti. Aici îşi va fi adus aminte de cuvintele mele, din Arad. L'am găsit îmbătrânit şi, pe linie moartă... Cum şi-a dorit. Tipografia, linotypurile, maşinile, literile ni le luară cei ce maî târziu nu ştiură ce să facă cu ele. Palatul, îI vândută, unor Unguri, ca să cumpere altul, pe bani scumpi, dar unde putea să stea şi „directorul" gratuit. Aveaţi bani, dela Stere şi banii trebuiau cheltuiţi. Ungurii instalară în Palatul Tribunei o şcoală de dans. Episcopia avea o mai bună vecinătate.

Dar generaţiile viitoare vor avea datoria să răscumpere Palatul Tribunei. Altfel se vor întreba miraţi urmaşii peste 2—300 de ani cât poate trăi o casă, ce căuta în acele temelii la 1909 acest document[8] anticipat al eliberării noastre. Palatul „Tribunei" trebue făcut Muzeu.

Trebuie să mai vorbesc de temniţele mele. Ele au constituit marile mele suferinţi în tot răstimpul acela de 13 ani. Am fost permanent pus subt urmăriri şi drumurile în Ţară îmi deveniseră tot mai anevoioase. Le făceam prin Vama Cucului sau cu mare înconjur, prin Viena, Lemberg, Cernăuţi, pe la Burdujeni. Mă aflam încarcerat în temniţa din Arad, deci în neputinţă de a mă apăra, când foaia deputaţilor mă lovia peste amândoi obrajii, cu insultele cele mai grosolane, făcându-mă agent al lui Mangra şi al guvernului maghiar. Situaţia mea devenise într'adevăr intolerabilă, lovit cu egală necruţare de guvernul maghiar, cel puţin pe drept, şi de guvernul român, care era oarecumva Comitetul Naţional, pe atât de nedrept, inelegant, barbar. Ba aş putea spune că la Unguri mai puteam conta în extremis la vreun menajament, la Români, nu. Mă aştept ca cetitorul să adaoge în mintea lui: dar poate era necesară acea necruţare, acea nepardonare, în laptele naţionale. Ştiu, la ce se gândeşte. La un tribunal revoluţionar, care să pedepsească pe trădători. Deputaţii vroiau într'adevăr să-şi ia autoritatea aceasta, revoluţionară, şi 'n cazul acesta poate n'ar fi nimic de zis, dacă Incoruptibilii într'un caz sau altul ar fi putut greşi în judecăţile ce le dădeau ca în cazul meu. Dar revoluţionarii, erau ei revoluţionari? Aci a-te punctul nevralgic al întregei chestiuni în care a venit Timpul să decidă. Acea alcătuire de oameni, cu rolul de a dezrobi Naţiunea prin Parlament, deveni repede o asociaţiune oportunistă cu toată morala oportunismelor, intolerantă, autocrată. Nu o înăsprime a moralei naţionale au fost acele nedreptăţi, ci începutul de politicianizare al luptelor din Ardeal. Ca şi Papii de odinioară deputaţii în un rol al lor de distribuitori ai moralei, se credeau aproape în drept de a vinde indulgenţe. Deputaţii puteau face din naţionalişti trădători şi din trădători naţionalişti. Dar cât de iute n'a venit Nemeza! Războiul i-a verificat, de ceace erau. Unul, care pretindea să vedem în el direct pe un nou Avram Iancu striga în Congregaţia judeţului Hunedoara după părintele Moţa si Vasile Osvadă ce plecau la Bucureşti „trădători ai scumpei patrii maghiare", altul cerând protecţia lui Mangra sau făcând declaraţii de fidelitate umilitoare, batjocorind România şi Statul Român, etc. Cine a găsit împotriva mea asemenea documente? Eram un biet gazetar, încolţit, luat la goană de toţi, nu numai de Unguri, ci şi de Români, poate-mi era şi mie îngăduit, a explica dacă nu a scuza, vreun moment de slăbiciune, cari să fi îndreptăţit acele excese de limbaj la adresa mea. Stau dosarele aci, la dispoziţia fiecăruia. Când Armata noastră a intrat la Budapesta, specialiştii guvernului român, au confiscat toate actele, rapoartele, hârtiile, secrete, ale guvernului maghiar de pe vremea aceea. Şi s'au găsit multe însemnări despre oameni şi fapte. Aşa de multe, încât unele circulă pe piaţă. Triându-le, pentru guvernul român n'avură preţ cele ce nu puteau stabili ceva vinovăţii. Astfel în toamna anului 1929 când Vintilă Brătianu pornise o acţiune politică împotriva mea pentru articolul „Dumnezău a făcut România-Mare" cu care reuşise-mi ai trezi geloziile împotriva lui Dumnezeu, am primit o scrisoare de la un domn din Moldova prin care îmi oferea spre cumpărare cu 30.000 lei, asemenea documente originale, având pe ele semnătura proprie alui Tisza, Apponyi, documente, spune el, care îmi pot servi de „dovezi clasice" în polemica cu Vintilă Brătianu-Moşoiu. Intr'adevăr cei doi bărbaţi de Stat unguri mă presintau pe mine ca pe unul din cei „mai periculoşi agitatori valahi" care trebuie să fiu ţinut subt strictă supraveghere[9]. N'am cumpărat acele documente. La ce-mi puteau servi? Să-mi apăr cu asemenea „dovezi", dela inamic, integritatea mea românească! Sau să le aşez, în o arhivă familiară, pentru urmaţi? Nu-mi valorau 30 mii lei!

Am avut în procesele mele trei apărători. Doi din ei sunt morţi, Dr. Ioan Suciu şi Dr. Aurel Lazăr şi, al treilea, pe Dr. Iustin Marşieu. Iustin Marşieu era advocat tânăr atunci. El îşi complectase studiile juridice la Paris, ceea ce era rar printre ardeleni.

Primele mele procese au fost desbătute la Oradea la 1904 în Noemvrie. Apărătorul meu era Ioan Suciu. Erau încriminate patru articole. O săptămână au durat desbaterile. Ioan Suciu îşi: angaja tot talentul său în luptă cu procurorul Barothy, care ajunsese procuror general, mai târziu la Curtea de Casaţie în Budapesta prin aceste merite de procese române. Strălucita apărare alui Ioan Suciu fu un prilej de manifestare entuziastă a tinerimii academice române din Oradea, în sala desbaterilor. De două ori preşedintele a evacuat sala din cauza studenţilor români. Aceasta tinerime ne însoţea dela Hotel la Tribunal şi dela Tribunal la Hotel, dând loc la câteva ciocniri pe acest parcurs cu poliţia. Sfinte vremi, ce curat era acel entuziasm! In ultima zi a proceselor desbaterile au continuat până dimineaţa. Era ora 4 când am început eu discursul meu de apărare, in româneşte. Era unanimă impresia că discursul meu îmi agravase situaţia. Aceasta conta însă pentru mine puţin. Şi eu le vorbiam nu juraţilor ci acelor tineri cari veghiaseră toată noaptea cu noi. Am şi fost răsplătit cu aplauzele lor. Dimineaţa la 6 Oradea se trezea în uratele acelei tinerimi, care ne sărbătorea cu entuziasm.

Tribunalul m'a condamnat la 3 luni şi 15 zile, temniţă ordinară şi câteva mii de coroane, aur, pedeapsă în bani şi la suportarea cheltuelilor de proces.

Este curios că am mai fost pedepsit de două ori la câte două luni temniţă, tot ordinară, nu de stat. Era mare deosebirea. Temniţe de stat pentru delicuenţii politici în Ungaria erau două: la Seghedin şi la Vaţ. Regimul era aici cât se poate de liberal, osândiţii erau toată ziua laolaltă, îşi puteau aduce mâncarea de afară, ceti ziare, cărţi, etc. Temniţa ordinară erau penitenciarele pentru criminali. Codul penal maghiar în materie de presă avea două calificări: agitaţia la ură contra Nuţiunei maghiare, era delict şi pedepsit cu temniţă de stat, îndemnul la rebeliune, era crimă, şi pedepsit cu temniţă ordinară. Prin întâmplare, toate procesele în care am jost judecat au avut aceasta calificaţie a îndemnului la rebeliune. Şi astfel am intrat de trei ori tot în temniţă ordinară. Eram şi eu acum un client cunoscut al temniţelor din Arad. Nu e locul să descriu suferinţele mele din temniţă. Ele au fost foarte mari. In prima parte a pedepsei a trebuit să sufăr rigorile penitenciare prescrise de lege. Mâncare de robi, odată pe zi, pâine neagră, nici creion, nici hârtie, nici carte. In a doua lună ni se dădeau cărţi din biblioteca Penitenciarului. Aşa am tradus eu pe Iosif Eötvös: „Chestiunea de Naţionalitate". Procurorul tribunalului, Szakolczay, ungur, dar un om foarte cum se cade, m'a tratat cu foarte multă bună voinţă. Fetiţa mea avea 5 ani. La Crăciun el a lăsat-o să ia masa cu mine, în celulă. Par'că o văd când i-se deschisese poarta lugubră şi intrase în mâini cu o creangă de mimoze. Eu eram în rând cu osândiţii, singur în haine civile. Fetiţa ce lua înfăţişarea unui înger, se opri o clipă, turburată, pe urmă alergă spre mine. Toţi ochii se umplură de lacrămi. Un copil în această dimineaţă de Crăciun, era o revelaţie a milei dumnezeeşti în temniţă. Nu este inimă cât de dură, cât de însălbătăcită, brută, pe care nu o muia vedenia.

Viaţa de celulă era groaznică. Am stat o iarnă în întunerec de 18 ceasuri pe zi. Noaptea se lăsa în celulă la 3 după masă şi dura până a doua zi la 9. De ce-as mai descrie o zi de aceasta de suferinţă. Tot întemniţatul cred că e un Silvio Pellico, numai că n'are fiecare talentul lui Silvio Pellico să-şi exteriorizeze acele suferinţi. Păianjenul din celulă, musca cea mare care e oaspele dela masă, alături de tine, la fărămiturile ce-i rămân şi-ţi pare bine de ea ca de o fiinţă. Este oare condei care poate să descrie bucuria din ziua eliberării? Este literalmente sentimentul învierii din moarte. Este o ameţeală care te cuprinde şi par'că trebuie să înveţi să umbli, printre oameni, venindu-ţi mereu, să râzi, să plângi.

Au fost. Timpul, bunul timp, nu e numai judecător implacabil, ci şi marele aplanator, de divergenţi, vindecător, de dureri, de nedreptăţi. El aduce pentru tot ce a fost atâta frământare, neîmpăcate, răzbunare, binefăcătoarea, uitare, iertare, prescripţie. Iată, mă gândesc la acea luptă inegală şi permanentă, la acel neisprăvit al meu proces cu Statul Maghiar. Ce a mai rămân din el, în sufletul meu? O singură pasiune, din acea vânzoleală de uri, pasiunea pentru adevăr. Urile s'au dus, procesul s'a stins. Ba, ce ciudat este acest suflet omenesc! Îmi reamintesc de toate clipele părăsirii temniţei. Ele erau prea fericite. Şi totuşi lăsau şi nostalgii. Era poesia suferinţei. Mai aruncam o privire în urmă asupra patului, mesei de brad, laviţei, şi asupra întregei acelei circonferenţe în care se mişca viaţă mea. Un ultim rămas bun şi dela păianjen, musca mă parăsise ea la năvala primăverei. Soţia-mea brodase, în lungile seri de aşteptare, un acoperemânt pe pristolul capelei româneşti din temniţă. Pânza se află şi azi acolo, cu inscripţia. „In amintirea soiului meu care s'a rugat aici în anul 1904". Ungurii au lăsat-o. Duminicile şi serbătorile. cobora într'adevăr multă pace în suflete serviciul divin al părintelui Dodea sau al părintelui Văţianu. Era prilejul când îmi mai puteau strecura şi câte'un ziar. Atât de altminteri răsunau cântările în gura acestor păcătoşi, totuşi oameni. Faptele lor ierau fără iertare şi totuşi găsiau şi ei promisiunea iertării, la Tatăl... Cu nespusă bucurie mă priveau pe mine. Ştia fiecare pentru ce stăm acolo. Duminecele, abea ne putea primi micuţa capelă. Noi, Românii, formam majoritatea, pentrucă judeţul Arad, era românesc. Mă gândiam de multeori Duminicile ce uşor puteam evada. Era suficient un semn al meu pentru dezarmarea paznicilor.

Toate au trecut. Fericiţi cei cari au putut vedea şi roadele suferindelor. Dela Horia, Cloşca şi Crişan, câţi n'au mucezit şi şi-au lăsat tânăra lor viaţă în acele temniţi. Îl pomenesc din vremea mea numai pe, părintele Macavei, care pentru minunatul său articol „Noi sau ei" ... ce ne-a electrizat pe noi atâta şi-a lăsat viaţa în curs de un an şi jumătate în temniţa Clujului. Şi, atâţia alţii şi alţii, sute, mii. Sfinte, firi visionare, la temelia terii stau suferinţele voastre!...

Am amintit cu de trei ori călcasem pragul temniţei Aradului, de trei ori se zăvorise uşa grea de pe malul Mureşului după mine. Acum nu numai eu ci şi soţia şi fetiţa mea cunoşteau bine topografia temniţei. Ba până la urmă puturăm stabili şi o corespondenţă secretă între noi. Când se însera, soţia mea şi fetiţa veneau pe malul părăsit şi-şi semnalau prezenţa şi absenţa paznicului, prin tuse. Eu nu le puteam vedea, mă urcam pe masă şi le puteam arunca prin geamul, pe care intra lumina pieziş, de sus, plicuri chiar cu articole pentru ziar. Era plină de pericole experienţa dar totuşi am făcut-o de câteva ori.

In legătură cu aceste procese, voi mai aminti, o întâmplare hazlie, cum odată apărarea mea în faţa tribunalului, luase drumul Romei, ca în cazul Măriei din Magdala care plecase din Palestina pe lungul drum la Roma ca să pârască autorităţile palestiniene la Cezari pentru omorîrea dreptului Cristos ...

Drumul la procese la Oradea noi îl făceam cu acceleratul de Budapesta, pe care-l schimbam la Bichiş-Ciaba spre Arad. La ultimul proces, Iustin Marşieu întâlni în tren pe Episcopul Hossu, care mergea la Roma în audienţă la Papa. In Bichiş-Ciaba schimbă trenul şi din greşeală luă cufărul lui Hossu. Care nu-i fu mirarea când în Oradea în loc de dosare scotea din cufăr reverenzi, potcapii. Văzu fatala greşeala, apărarea mea plecase la Roma... Dar ce făcea episcopul la audienţa papală? Iustin Marşieu putu obţine amânarea procesului, istorisind tribunalului întâmplarea dar ce va face episcopul, fără haine? — se frământa Iustin Marşieu. Sosi curând şi telegrama dela el şi îi putu trimite cufărul. Hossu povesti şi Sfântului Părinte întâmplarea în prezentarea scuzelor amânării audienţei.

Ontologiştii puteau spune că toate drumurile merg la Roma. Până la urmă au ajuns şi potcapiile la Roma, dar şi apărarea mea până la Sfântul Scaun...

Din Arad nu ne-am oprit până la punctul cel mai îndepărtat al pământului românesc, în Dobrogea, unde vroiam să ni se piardă şi urma. Eram doi ostracizaţi, cari veneam' aci ca înainte cu 18 veacuri Ovid, expulzat din Roma între Sarmaţi. O viaţă nouă, doriam să începem, în care să uităm şi să fim uitaţi. Prin un cumnat, cunoscusem fermecătorul port al României şi al speranţelor noastre, nouă. Concepusem un plan îndrăzneţ, dar văzut cu ochi siguri. Vom face aici, pe o limbă de pământ, între mare şi miraculosul lac, un Hotel, care trebuia să izbutească. Adunarăm, cum puturăm, mijloacele băneşti, cari nu ajungeau şi formau, unica, marea, şi permanenta noastră, grije, tot timpul, pe care totuşi o puturăm învinge prin o tenacitate şi mai mare. Celelalte, munca noastră, privaţiunile noastre, nu mai erau griji ci, plăceri crescânde, pe măsură ce vedeam că le vom birui. Doi ani a durat munca noastră, dură, aspră, de salaori uneori. Eu veneam pe vârfuri de căruţe, de cărămizi, piatră, nisip. Nu ne cunoştea nimeni. Eram nişte Robinsoni. Două ierni am stat în nişte barăci de scânduri. Cel ce cunoaşte rigorile coastei noastre îţi poate dă seama de jertfele unor oameni cari se angajau la aseminea durităţi. Două ierni nu ascultam decât simfonia crivăţului ucrainian prin crăpăturile bărăcei noastre ceeace nu făcea decât să ne strângem mai mult laolaltă. Altădată e drept, ne aflam ca subt meridional. Atunci era „Sahara tării româneşti, — cum o descria soţia mea într'un foileton — îmbrăcată în flori de câmp, nu urlă fiara, dar plânge marea"... Nouă totuşi ni-a coborît în suflet o adâncă pace, fiindcă veneam de pe plaiuri unde nu era Sahara, dar urla fiara... Pe locul unde am fixat noi o temelie se ridică azi un oraş, Eforia, al cărui fondatori suntem noi.

Pe când zideam încă, primirăm într'o zi o visită neaşteptată. A Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta, cari petrecând în Constanţa veneau cu trăsura în plimbare până la clădirea noastră. Odată s'au oprit şi s'au interesat de ceeace făceam acolo. Sosind soţia, mea, bătrânul Rege o recunoscu din Sinaia, şi se bucură mult. Îi dădu sfaturi să facă şi o fermă, să avem vaci, lapte şi unt proaspăt. Regele îşi repetă visita de câteva ori... Mai târziu, când Hotelul fu gata, la 1915, veni iar la noi Familia Renală, deasta dată ca oaspe a Hotelului. Regele Carol murise, şi pe tron era acum Regele Ferdinand. Au fost la noi, El, Regina Măria, Principele Carol, Principesa Ileana în mai multe rânduri în visitatori Principesa Elisabeta şi Principele Nicolae, au stat ca clienţi două luni. Numai Principesa Marioara (actuala Regină a Serbiei) întâmplător n'a fost. Făceau o haltă din hotelul nostru, pentru diferitele lor excursii în fermecătoarea Dobroge, care — câţi nu o ştiu! — că este cea mai minunată printre toate provinciile României. Asfinţitele Dobrogei n'au pereche în lume. Toamna, când aveam lume mai puţină şi ne plimbam seara cu soţia singuratici pe malul Mării aceste apusuri erau poezia noastră. Aveam cu noi de acasă câteva sticle cu vin de Măderat. Regelui Ferdinand îi plăcu vinul şi venea din Constanţa expres la masă pentru vin de Măderat. N'aveam decât câteva sticle şi când s'au terminat s'a interesat de originea lui, credea că e străin. Îi spusei:

Pe urma Familiei Regale şi a închiderii graniţelor prin Război, Hotelul din Tekir-Ghiol devenise locul de întâlnire al celei mai bune societăţi româneşti. Au venit toţi miniştrii străini, toată protipendada. Şi nu era nimeni din cei cari veneau să nu se intereseze şi de persoanele noastre. Nu era oare interesant că ultimul ministru al Monarhiei Austro-Ungare, contele Czernin, să fie oaspele agitatorului valah din Ungaria, dezertor din armata Austro-Ungară? Nu cetise el oare foaia oficială din Budapesta prin care eram condamnat la moarte pentru dezertare şi trădare, şi invitate autorităţile să mă ia prizonier ori unde mă vor prinde, viu sau mort. Deocamdată era ministrul Ungariei, prizonierul meu. A fost destul de delicat să nu-mi amintească nici odată de situaţia mea, nici militară, nici politică. Dar destinul îmi îngădui şi mai mult, mie. Putui privi, fără să vreau în acea operă de conrupţie, pe care o făceau miniştrii austro-maghiari şi germani în ţară. Şi ministrul von Busche era la noi. Văzu-i acea dureroasă defilare, de personagii, de toate clasele, printre ei şi generali cari a doua zi puteau fi chemaţi cum s'a şi întâmplat, să comande în contra acestor ţări. Ce căutau acolo? Mă îngrozii. Sărmană Românie! Neruşinarea nici nu căuta să se ascundă. Erau spioni pe faţă, nedeghizaţi, cari veneau în văzul tuturora. De multe ori îmi venea să zvârl o bombă între ei, şi dacă nu o făceam, nu o făceam mai mult pentru acei miniştri, cari la urma urmelor îşi serveau ţara lor, decât pentru Români, cari ar fi meritat. Mă gândeam cu groază, ce va fi în ziua când va izbucni Războiul, dacă toate secretele noastre erau aşa de bine păzite, încă mă bucuram că baremi n'am întâlnit niciun ardelean, în acest sinistru convoi al trădării.

Îmi înfrânam cât puteam un desgust la această privelişte, cu toate acestea, contele ne verifica just sentimentele. Raporturile noastre cu clienţii trebuiau să fie corecte, şi erau, dar e sigur, că, fără acestea contactul cu familia Czernin ni-ar fi fost foarte agreabil. Erau de o extremă amabilitate, de o fină aleasă, educaţie. Numai în ziua plecării, când îşi luară rămas bun, mă miră totuşi că îmi spuse contele:

Făcui un gest de mirare şi-i spusei că nu mă simt vinovat cu nimic, că eu am oare cari socoteli cu ungurii cari m'au aruncat în temniţi şi m'au alungat din ţara mea — ceeace putea să fie şi un neadevăr fiindcă în realitate m'au alungat Românii — dar că faţă de el şi familia lui, n'am avut decât cea mai mare stimă, simpatie şi că acum nu ştiu ce să cred.

Erau anunţaţi să revie la 10 August. N'au mai revenit. La 14 August bubuia tunul. In faţa Constanţei apăru flota rusă.

Hotelul nostru la 14 August gemea de lume. Au trebuit câteva zile ca să se scurgă toată aceasta lume, prin dificultăţile Căilor Ferate, cari s'au ivit de a doua zi. Nu am putut niciodată pricepe de ce trebuie să treacă în Război Căile Ferate în mâinile militarilor? De ce nu pot continua cu aceeaşi funcţionari cari pot fi mobilizaţi pe loc? E sigur că militarii au dezorganizat Căile Ferate. In Franţa, trenurile nu erau militarizate, d'aceea n'au cunoscut dezorganizarea, încuria, ruina, dela noi.

Am atât în ajutorul soţiei mele până evacuarăm pe ultimul client pe urmă eu plecam, lăsând toată grija Hotelului în grija ei şi a câtorva servitori credincioşi, să'l apere, cât vor putea. Eu mă duceam ca şi chemat de ordine de mobilizare pe cari nu le aveam sau pe cari le primeam, dela strămoşi. La Bucureşti întâmpinarăm însă dificultăţi. Guvernul liberal, supărat pe noi pentru atitudinea din neutralitate, pe dealtă parte crezând în acţiuni repezi şi glorioase, pe cari nu vroia să le împartă cu nimeni, hesita a primi serviciile noastre.

— Nu o să cucerim Transilvania cu câţiva ardeleni dela Cafenea Imperial! — ne spunea semeţ conu Alecu (regretatul Alexandru Constantinescu).

Soţia mea a mai putut sta câteva săptămâni la TekirGhiol, în care timp îşi putu orândui casa pe care trebuia să o lase nu numai plină, ca un stup, ci şi curată — bulgarilor. Tunul începea să lovească în sat, visitele aeroplanelor să fie tot mai frecuente, armata să se retragă în ultimele tranşee, când, alarmate de autorităţi că s'ar fi semnalat apariţia patrulelor bulgare, soţia mea, cu fetiţa, se evacuară în panică. Aşeză — îmi spuse — pe masa din salonul de lectură, pe Maica Domnului, cu un bilet lângă ea, în care, era rugat invadatorul, să ia tot ce găseşte de mâncare, să se adăpostească şi odihnească în casa primitoare, dar să nu distragă, să respecte o muncă care a fost cruntă. Schiţă, sfânta cruce asupra casei, sărută poarta şi plecă în toată grabaîn gara o aşteptă un bombardament groaznic al aeroplanelor germane, cu seceriş bun, vre-o 15 morţi şi sute de lăniţi. Era la 2 după masă. Gara tixită de lume ce fugea. Putură găsi un locşor abea pentru mama mea bătrână, soţia mea cu fetiţa nu găsiră decât în picioare, pe coridor. Aeroplanele aruncară bombele asupra trenului, dar nu loviră, de cât alături, aci însă în plin. Fetiţa mea avea opt ani. In zgomotele îngrozitoare, amestecate cu vaete de răniţi, de muribunzi, a căror sânge generos stropi pereţii vagoanelor, soţia mea îi prinse ochii cu mâinile fetiţei, ca să nu vadă şi strigă îngrozită: — Murim!. . .

Pe malul Mării lăsam l milion aur, resultant al unor sforţări uriaşe. Noi ne refugiain cu vre-o 600 mii lei aur, pe care le cheltuiam în doi ani de refugiu şi de lupte, fiindcă în Paris, eu trebuia să apăr, cu banii mei un hotar, pe care alţii îl pierdeau, cu banii ţării. . . Nu mă plâng. Mulţumesc lui Dumnezeu, că ne-a ajutat să scăpăm cu viaţa şi să mai putem fi folositori ţării. Unii ne-au reproşat că de ce nu a rămas soţia mea în Tekir-Ghiol să apere Hotelul. Aceasta nu se putea. Noi ne-am iubit prea mult de cât să ne fi putut despărţi. N'am regretat. Dacă scăpăm Hotelul, ne pierdeam pe noi. Asta e sigur. La Iaşi eu trebuia să plătesc un tribut comun şi exantematicului, n'am scăpat decât prin un devotament suprem al soţiei. Ei îi datorexc viaţa. Ce ne folosea avutul dacă mai mult nu ne vedeam.

Pun aci punct acestor evocări la cari m'au furat amintirile . . . Perioadele, din Iaşi, din Kiev, din Paris, sunt în celelalte capitole.

Din Paris eu mă întorceam acasă în Bănatul meu mutilat, ca un ostaş ce se întorcea din o bătălie pierduta, demoralizat, înfrânt. Era mare emoţia mea, să-mi revăd patria mea restrânsă, din care plecam la 1912 în condiţiuni atât de stranii. Mă reîntoarceam cu Simplonul şi ajungeam noaptea pe pământul românesc, prin Bănatul ce dormea. Dar eu n'am închis ochii ci îmbrăcat mă coboram, la toate staţiile. Prin staţii, gări, nu se uscaseră încă bine ghirlandele, trofeele de stejar şi steagurile decolorate stăruiau încă acolo. Mă gândeam că serburile în Roma pentru cucerirea Daciei durară 150 de zile şi făceam socoteală că nu se împliniseră încă 150 zile. Nu mă opream în Bănat. Mă duceam la Tekir-Ghiol să văd ce mi-au mai lăsat bulgarii. Dezastrul meu era complect. Din casa noastră nu se mai fineau decât zidurile, printre ziduri, un nebun, îngrijitorul, care dăduse foc la ceeace a mai rămas, ca să ardă dracii din pod. împrejur, bălăriile, iarba, ce din bine cuvântatul pământul al Dobrogei, crescuse iar mare şi prin dărâmături, vor fi reapărut şi şerpii pe cari i-am stârpit odată. Ca Napoleon la zidurile Moscovei arzânde tot atât de pustiit era capul meu. Ce mai era de făcut aici? Soţia-mea era de părerea că trebuie să ne întoarcem şi să reluăm totul dela început.

— Eu nu-l am, — şi nici suflet nu mai am. Mă chiamă Bănatul şi nu-l pot refuza. Acum îţi spun eu: să uităm tot binele ce am făcut aici, şi să plecăm. Mă duc acasă.

M'am întors, acasă, pe locurile copilăriei mele, de unde am pornit. Pentru mine, ţara mea restrânsă, Bănatul, era singura, exclusă, dela un banchet al popoarelor, cari toate îşi serbau rezurecţia. Singura, care cu un ochiu râdea, cu altul plângea, şi care de acum avea nevoie de ajutorul tuturor fiilor ei. SIMŢEAM IN MINE PUTERNIC IMPULSUL UNEI NOUI MISIUNI, DE A STA LÂNGĂ BĂNATUL MEU, IN NOU SERVICIU COMANDAT, CREDINCIOS, NECLINTIT, LOIAL, FIINDCĂ VA AVEA NEVOIE DE MINE. ACESTEI CREDINŢI IN O MISIUNE NOUĂ, SFÂNTĂ, RĂSPUND. ACTELE, ARTICOLELE, DISCURSURILE MELE ŞI TOATE CÂTE AM MAI FĂCUT.

Nu este fir în aceste amintiri care să nu fie străbătut de aceasta credinţă.

Eu cer restaurarea Metropoliei Timişorii, fiindcă Bănatul a avut Metropolie, ca orice provincie. Aceasta este neîndoios. Cine tăgădueşte aceasta tăgădueşte şi că Bănatul ar fi fost vre'odată provincie, şi susţine că el ar fi făcut parte totdeauna din Ardeal, fiindcă metropolia se află acolo. Eu cer prin Metropolie reintegrarea Bănatului în drepturile lui de provincie. Murgu în acele câteva zile cât a stat puterea în mâinile lui a restaurat Metropolia Timişorii, în act de suveranitate. In fruntea Metropoliei bănăţene pune pe cel mai valoros cleric al timpului: pe protopopul Lipovei Dimitrie Stoichescu. De ce nu putem restaura azi, metropolia, după douăzeci de ani de viaţă de stat? Se împotriveşte Metropolitul din Sibiu? Ni sunt legate mâinile prin servitudini externe? Eu cer în Timişoara restaurare, reîntemeiere, nu dislocare, stricând numai alte rosturi tot înalte. Dacă nu o putem face, atunci păcat că ne-am mai desrobit. Tot robi am rămas. A disloca fie Vlădicia din Caranaebeş, fie pe cea din Arad, din rosturile lor seculare, este o crima. EU CER IN TIMIŞOARA METROPOLIE PENTRU A ÎNLOCUI FRONTIERELE POLITICE, NEDREPTE, CU FRONTIERE SPIRITUALE, DREPTE, CARI STAU IN PUTEREA MEA SĂ MI-LE IAU! Nu este înţeleasă aceasta de o politică de stat românească? Nu putem decât să o deplângem şi să ne punem pe aşteptare.

Eu cer Universitate în Timişoara pentru a pregăti dinainte, armata, cu care ştiu că va trebui să dau luptele ce mă aşteaptă. Nu este în Statul Român nimeni, instituţii, oameni, forme de politică, vechi sau nouă, în grija cărora să stea, aceste înalte, superioare, interese de Neam şi de Stat? Dacă nu, cu atât mai mult trebuie să stea lângă tine, să nu te uite, să nu te părăsească, fiii tăi, o, nenorocit Bănat!

Când mă reîntoarceam din Paris, găsiam aici o eferverscenţă războinică gata-gata să intre în Jugoslavia. Unde mai e? ... Bunul meu prieten, Aurel Cosma credea că marea reparaţie este aproape. Au înfiinţat şi un ziar „Nădejdea", ca să nădăjduim, dar ca să ne şi luăm nădejdile când o fi să dispară, A dispărut, mai curînd de cât credeam. Nădejdile însă nu şi le-au lăsat decât cei ce-au crezut în „Nădejdea". Aceştia s'au dus la Belgrad, şi şi-au plecat steagul, când au crezut că de acolo vine nădejdea... Pe uşa clubului stătea invizibilă, dar acum înţeleasă de toţi: nu „Nădejdea", ci „Lasciate ogni speranza" ... Eu am fugit de glasuri de sirenă, de fanfaronade, de gasconisme. Eu ceream mult mai puţin decât Războiul, dar o cer şi azi: Mi-

Când îi dau drumul primului meu volum din cele în pregătire, am ţinut să-i explic o filosofie, rostul, sensul. Activitatea mea în Bănat n'a fost un zbucium individual, în actele mele s'a zbătut zbuciumul colectiv al unei istorii. De aceea aceste volume prezintă o atât de mare unitate. Interesele vremelnice individuale, au zigzaguri, curbe, fluctuaţii, nu le poţi servi altfel, cele colective, mari, se frâng, pe linii de inconsecvenţe ... Şi l-am dedicat Volumul, nepotului meu, Constantin, care îl va înţelege, mai, târziu. Căci idealele sunt nemuritoare. Ca nemuritori putem fi fiecare când este cine să ne continue, în vreri, în aspiraţii, cari rămân după noi neîmplinite. Ce minunat lucru e Naţiunea. Ea derivă din acel „natus"? (naştere) păstrat atât de bine de noi bănăţenii în acel „tăt natu" al nostru. Prin Naţiune ni s'a asigurat nemurirea. Dealtfel omul a exagerat frica, oroarea, de moarte. Morţii pleacă e cert, dar nu afară din lumea aceasta. Ei rămân cu noi şi, e mai exact spus că sunt numai călătoriţi — francezul spune despre orice călătorie „partir c'est mourir un peu" — în acele „D1SCOVERED COUNTRYS" (nedescoperitele ţinuturi) ale lui Hamlet, cari fac parte însă tot din lumea aceasta. „S'a dus pe lumea 'laltă" este un pleonasm... Eu, cred că mă voi mai vedea încă intrând în — Biserica-Albă! Dar dacă n'aş ţi eu ci numai nepotul meu, nu voi fi şi eu acolo? Nu trăiesc oare destul de puternic în mine, Ţichindeal, Murgu, Andrei Mocioni, încât să nici nu-mi pot da seama prea bine, dacă în frământările, mele, nu cumva sunt mai mult ei, decât eu, eu ne fiind de cât un simplu executant al poruncilor lor?

De aceea când dedic aceste şire nepotului meu şi, nu numai lui, ci prin el, finei floare a întregei lui generaţii, eu nu mă simt decât un transmiţător de porunci. Ceeace n'am putut împlini noi, să împlinească ei, cu puteri morale mai mari, cari nouă ne-au lipsit. Eu cred în un alt Bănat, în un alt Ardeal, în o renaştere a spiritului revoluţionar! Eu preamăresc acest spirit, îi cânt un imn! El s'a formulat, când în uragane şi atunci rupea şi frângea tot din cale, desrădăcina arbori ai nedreptăţii, seculare, din temelii, răzbuna orb şi fără cruţare, răutăţi şi fărădelegi. Uraganul lui Horea a măturat un secol. El venea în biciu alui Dumnezeu. Altceva e că a douazi spumega represiunea, dar, zăul pedepsitor apăru: ...Horia! In imaginea asupritorului apăru: Pedeapsa..., necunoscută până atunci. Era cunoscută numai cea de după moarte, care era prea slabă. De atunci însă fiecare porodiţă nemeşeancă îţi ştia spune: tata, mama, fratele, sora, au murit subt Horia...

Altceva că, la rându-i plătia şi Horia, că, augustul său instigator nu-l mai putea apăra ba-l dădea pe mâna călăilor. Cu Horea împreună murea şi opera lui. Acel REVOCATIO ORDINATIONUM era roata operei lui.

Altădată acest spirit revoluţionar se mulţumia şi cu viforniţe mai mici cari curăţiau şi ele o atmosferă sau încât nu, o încurcau mai mult şi atunci prevesteau şi pregăteau uragane mai mari. O atare viforniţă a fost lupta dela „Tribuna" din Arad care anunţa uraganul cel mare...

Scrisu-le-am acestea pentru nepotul meu, Constantin, şi generaţia lui, ca să creadă. Scrisu-le-am ca să le pot arăta şi striga lor: — IATĂ-VĂ TEMELIILE!. . .

Pe aceste stau, societatea românească, îndemnurile voastre, voi! Examinaţi-vă, bine, în lumina acestora, şi veţi vedea că în dosul faptelor noastre, în dosul vostru al fiecăruia stau, strămoşii! Si dacă vreunul, îşi găseşte, întâmplător, strămoşii, prin alte rânduri, prin rânduri de trădători, de oportunişti, e mai preferabil să tragă peste ei un văl, şi să se facă el strămoşul propriei lui tradiţii . . . Dar cei ce-i au, să şi-i păstreze, cu orice preţ, cu, orice jertfă. Eu nu-i las nepotului meu bani, dar îi las un piedestal. La baza lui stă sângele de pe roata din Bălgrad, a strămoşului său Pavel Bocu, stă Gheorghe Bocu care l-a continuat, stau eu însumi cu toate sforţările mele de a nu-i desminţi, de a nu rămâne nedemn de ei. Miam scos din condei pâinea, dar n'am scris pentru pâine, simţeam că de-aş fi făcut aceasta, omoram în mine un talent care nu venea atât din condeiul meu, cât din inima mea, care îmi poruncea de a gândi totdeauna înalt, mândru. Pentru a putea spune adevărul n'am vrut să depind de nimeni, nici de succesul meu. Am căutat înălţimi limpezi, deasupra unui fum al gloriolei pe care am putut-o privi astfel eu, de sus. Nu am avut succese în un sens comun, dar în un altul mai înalt, le-am avut, poate mai mari decât puţini dintre muritori. Toate ideile îmbrăţişate de mine, au triumfat. N'am luptat şi n'am suferit înzadar. Visuri moştenite au devenit realităţi. Am fost un privilegiat în această privinţă. Altceva e că n'am ştiut culege, şi toate roadele din acele victorii. Că n'am putut înfăptui tot ce am vrut şi tot ce trebuia, după sfărâmarea lanţurilor. Nu am putut fiindcă nu toate lanţurile se sfărămaseră, în realitate. Poporul român gemea şi subt alte servitudini, din un trecut al lui de nenorociri. Să nu uităm că feudalismul român s'a prelungit până 'n zilele noastre că Constituţia belgiană dela 1866 era în realitate mai înalt o parodie a libertăţii, a democraţiei, decât libertatea şi democraţia însăş, şi că la 1906 ţărănimea din Regal mai făcu o încercare sângeroasă de a scăpa de acele servitudini. N'a răuşit şi, fără Război probabil că nici nu răuşia şi gemea şi azi subt ele. Acolo e pilda ungurească. Cu tot retorismul patriotic, feudalismul maghiar nu s'a desfiinţat ţăranul maghiar e şi azi parie, fără pământ, hrănit numai cu iluzii că va mai veni timpul când va putea din nou trăi din asuprirea altora, împărţirea pământului ţărănimei din Vechiul Regat şi înzestrarea ei cu drepturi politice, sufragiu universal, este o consecinţă a Războiului, nu un cadou, cum se afirmă. Nu se dă nimic în dar. Ba, sincer, autocratismul, totalitarismul, absolutismul românesc nu e altceva decât o încercare de revenire la trecut, de refacere a servitudinilor de subt care poporul român complect nu s'a liberat niciodată, nici prin Război, Clasele, deposedate economiceşte au căutat să se reabiliteze de perderile lor, prin politică. Poporul român n'a ajuna să intre nici după Război, decât pe scurt timp — 3 ani! — în plenitudinea drepturilor lui politice. Astfel el a fost împins şi în Statul Român întregit, în opoziţie într'atât încât din 21 de ani de viaţă de stat român, el, n'a putut guverna decât trei, cu tot sufragiul universal. Acesta a fost trucat prin „furtul de urne", prin toate violenţele electorale, imaginabile, până mai pe urmă înlăturat cu Constituţie cu tot. Aceasta e clar. Eu nu vreau să fac aici politică, sau să aţâţ la polemici. Nu afirm decât ceeace mi se pare indiscutabil. Totalitarismele, absolutismele unde s'au ivit, s'au ivit ca afirmare a spiritului de cucerire. Noi le-am imitai însă nu ca afirmare a spiritului de cucerire — am şters din vocabularul nostru până şi amintirea chestiunei Bănatului, care nici n'ar fi fost măcar cucerire, ci revendicare a ceeace e al nostru, a ceeace ne aparţine, ca să apărem cât mai pacifici, — ci pentru trebuinţe interne, pentru a trece mâna puterii politice la urmaşii claselor deposedate, cari altfel n'ar putea guverna. Toate interesele externe ne cereau să nu ne sincronizăm cu puterile totalitare, ne-am sincronizat numai pentru aceste interese interne. Acesta e adevărul. Toate totalitarismele, absolutismele îşi pot găsi şi alte justificări, explicări, până şi cel iugoslav, în eclectismul popoarelor cari compun statul jugoslav, al nostru n'are altă explicaţie decât aceasta. Cert. joacă în toate împrumuturile dela alţii un rol mare spiritul de imitaţie. Hegel spune undeva că toate evenimentele, personalităţile, mari, istorice, figurează de două ori, odată ca tragedie, altă dată ca comedie, odată ca epic, altă dată ca bufonerie. Succesele personale ale lui Hitler, Mussolini, i-a desechilibrat pe mulţi, în toate ţările, nu numai la noi. In toate părţile s'au ivit corepetitori, fie că s'au potrivit împrejurările, fie că nu. Dar la noi şi înainte de Hitler şi de Mussolini a fost un dictatorism deghizat ascuns, ipocrit, laş. Partidul liberal a guvernat dictatorial cu trucarea formelor democratice. De ce ce le amintesc acestea — mă veţi întreba — dacă spun că nu vreau să fac politică. Pentru justificarea, explicarea unei sterilităţi, de care am fost loviţi şi care nu era la mine, ci la împrejurări mai tari ca mine. N'am putut face mai mult, fiindcă nu m'au favorizat împrejurările, ba mi-au fost direct ostile. Am guvernat în Bănat numai 3 ani din cei 21. După mine rămâne totuşi tot ce s'a făcut în Bănat, în acest interval de 21 ani de viaţă de stat românească, Rămâne un monument — biserica din Lipova — un document care era atât de necesar, că nu suntem atât de fără istorie, aduşi de vânt, pe aceste plaiuri, fără civilizaţie, proprie, care n'am servit decât ca material la o civilizaţie a altora. Rămâne un orăşel, o burgadă românească ce poate fi socotită de sat, orăşel, model. Restul, n'a font nimica. Am aruncat pe şoselele Banatului miliarde, fără a avea o singură şosea. Am reparat câteva biserici, pe sate, dar, altceva, sub aere paerenius, durabil, în afară de acestea nu am făcut. In ordine morală rămâne poate şi mai mult. Dacă m'aş fi oportunizat, cum au făcut toţi, aş fi putut şi mai mult? Cred că nu. După toată acea gloată de prefecţi care s'a perindat, ca slugi ale acestor guverne, centraliste, neoliberale, neodemocratice, ce a rămas? — Praf şi cenuşe. Singur Avram Imbroane a atacat cu curaj problema Catedralei din Timişoara. Destinul nu i-a îngăduit să o şi termine. Îi recunosc însă leal, intenţiile, silinţa ce şi-a dat de a nu fi fost numai un simplu instrument al acelar partide ce ne-au administrat, de a fi voit a se elupta în figură politică a Bănatului. Ceilalţi au fost numai funcţionari, administratori ai acelor partide. Prin lupta ce am dat, crâncenă uneori, pentru afirmarea drepturilor Bănatului, am făcut mai mult. Am învederat, întâiu:

Astfel am văzut puterea centrală reînfiinţând autonomia administrativă ceeace combătuse cu atâta vehemenţă 20 de ani şi pentru ceeace eu fusesem timbrat cu atâta furie de „regionalist". Ştiu că n'a făcut ceeace trebuia, dar e destul şi atât pentru început că a fost silit să lingă unde a scuipat. A doua, a vrut şi încă vrea în o tendinţă de falsă creare, să înfiinţeze în Timişoara o Episcopie prin nimicirea celei din Caransebeş, alt monument al civilizaţiei noastre româneşti pe aceste plaiuri. Am luptat din răsputeri contra acestor escamotări de succese. Dacă aş fi tranzacţionat aş fi putut avea succese personale dar în detrimentul celor obşteşti. Am fost totdeauna dispus să sacrific interesele personale celor obşteşti. Dacă aş fi intrat în tranzacţii, pentru avantagii personale, era exclus să pot apăra pe cele obşteşti. Să nu iau ca pildă decât pe aceasta Episcopie a Caransebeşului. De mult s'ar fi săvârşit acel sacrilegiu al nimicirii ei, dacă eu tranzacţionam, mă încovoiam. Un om cumpărat în o formă sau alta, este un om licuidat, rezistenţa lui, numai verbală, fără valoare. Unul care n'a tranzacţionat, chiar singur, e un om tare. Astfel, îi văd având de un an puterea în mâini pe cei ce uneltiau contra Episcopiei Caransebeşului. De ce n'au ridicat-o dacă era aşa de salutar aceasta, precum afirmau? Răspund:

— De frica mea! De frica dreptăţii pe care am reprezentat-o eu şi pe care n'am vândut-o.

Nu-i aceasta un succes? Ba da, şi încă de cele mai mari. Am vrut să fac şi eu o şcoală de caractere în Bănat. Poate am răuşit. Am dat tineretului bănăţean un ideal. Imediat după Război dezorientarea era cumplită. Muriseră Mocioneştii şi la conducerea societăţii se aflau hibrizii culturei maghiare. Din spurcata-le împreunare cu liberalismul din Vechiul Regat, avid de voturi şi putere a ieşit o ambiantă de materialism, ce a uscat tot. Am creiat împotriva acestei ambianţe două ziare, unul poporal, „Voinţa Banatului" care numără 19 ani de existenţă altut politic „Vestul", ce a împlinit 10 ani, cu cari am revoluţionat viaţa românească. Ele au însemnat o Renaştere peste un hiatus în continuitatea istorică. Trăiesc şi azi aceste ziare peste persecuţiile ce au suferit în Statul Român. Nu presa minoritară a fost persecutată, ci „Vestul" pentru credinţa-i românească. Redactori ai „Vestu"-lui au fost puşi în lanţuri. Renaşterea însă a venit, înfruntând suliţele sutaşilor. Mă văd înconjurat, ca la „Tribuna", de o florescenţă de tinere talente. Eu nu sunt la putere, n'am bani, nici permise de cale ferată. „Vestul" e totuşi un magnet care atrage irezistibil. Evident climatul e aspru, greu de suportat. După un an doi majoritatea se clatină şi cade subt pierzania ispitelor.

In locul unuia însă care pleacă vin cinci, Începe recolta nouă: a şcolii româneşti. Cert, talentele, caracterele nu se nasc în fiece zi. Când se naşte un mare talent, un mare caracter îmi închipui că e o regulare şi în Cer. Decenii au trebuit până să vină un Eminescu. Când a venit a venit din sărăcie, umilinţă. A venit din cuşcă de sufler, din chilii de studenţi, din nesfârşită răbdare şi aşteptare, pe drum iluminat de dascăli ca Aron Pumnul. Vom trece şi noi prin multe experienţe încă, prin multe decepţii, până vom scoate din o ambianţă de idealism oamenii pe cari îi aşteptăm. Trebuie sa le pregătim calea. Aceasta cred că am făcut. De neamul meu nu m'am depărtat iar succesele înafara lui le-am dispreţuit. E o iluzie că un popor poate fi tare fără libertate şi că cultura lui poate fi răspândită prin jandarm. Iluzie cu atât mai periculoasă cu cât revenirea din iluzie nu mai e la libertate ci la libertinaj. Prin legea extremelor. Popoarele cari au trecut la despotism au vrut să atace pacea de la Versailles în filosofia ei. Raţiunea fondării statelor naţionale a fost asigurarea libertăţii în lume. S'a plecat dela ideia că statele polietnice, ca Austro-Ungaria nu pot trăi în libertate. Un aseminea stat, polietnic, e şi Iugoslavia de aceea a fost primul care a ajuns în conflict cu principiul libertăţii. Era într'adevăr de prisos să o imităm. Transilvania nu e Croaţia, Bănatul Slovenia, Basarabia Macedonia, Bucovina Dalmaţia, Dobrogea Bosnia-Herţegovina. Criza internaţională a dovedit cohesiunea indestructibilă a neamului românesc. Dar şi inutilitatea regimului la care a fost supus. Pus la încercare patriotismul românesc s'a dovedit mult superior neîncrederii de care s'a bucurat la conducători. Poporul român e vrednic de libertate. I se pot aduce acestui regim orice osanale. Nu-i frumos. O presă care nu face altceva decât să laude din zori, si până 'n noapte, duce dacă nu la ceva mai rău, la monotonie, plictiseală. Se spune că şi 'n rai există o moarte: prin monotonie. La finea creaţiunii, spune Madach, Domnul observând acest cusur al operei: monotonia l-a creiat singur pe Lucifer, Opoziţia, Critica... Lucifer nu e cosubstanţial cu Domnul, este creaţiunea Lui. Lucrurile drepte într'adevăr nu se tem de Critică. Partidele politice sunt supuse greşelilor şi trebuie să se supuie îndreptărilor, Dictatura, infalibilă, se teme de îndreptări, ca scamatorul de întrebări.

— E un om de nimic, nu e naţionalist, a fost toată viaţa trădător, îl cunoaştem...

Acesta e legatul, pe care-l las nepoţilor mei Constantin şi acum, şi Petru. Să fugă de succesele uşoare cari nu pot da decât satisfacţii ce pot ameţi, dar cari nu sunt satisfacţii. Istoria nu păstrează nici urme de aţâţi falşi potentaţi cari au guvernat-o. Din un examen filosofic al ei reese limpede că marile epoci au fost epocile marilor caractere. Că tot ce e sfânt şi mare, ce în curs de veacuri omul a sublimatizat, în clenodii şi simboluri, pot ajunge lucruri fără preţ, târâte în picioare, în epoci nevrednice şi fără caractere. Tiarele sfinte ale marelui Petru Movilă se vindeau în Kiev ca obiecte de anticvar, fără preţ. Iată de ce de o singură şcoală am avea nevoie: şcoala caracterelor. In vremea mea talentul îşi proclamase un fel de dictatură. Caragiale, Goga, Stere, erau autocraţi ai spiritului. Viaţa i-a răsturnat de pe tronuri de mucava ale gloriolei totale-i lipse de scrupul. Zeii sunt răsturnaţi, cei rămaşi sunt la, remorca altor oportunisme. Liniile au fost rupte, desorientarea desăvârşită, sfintele tradiţii înfrânte . . . Urmăresc cu atenţie, fenomenul. Abea-i un an dela moartea lui Goga, şi e tot mai rar pomenit, iar când e pomenit nu e niciodată pomenit, de după ceeace a alergat toată frământarea lui, ci numai după Volumul lui I de versuri. Şi cât nu i-a stricat şi acestuia acele zvârcoliri! Nu ne mulţumeşte la un poet numai poezia lui, îi analizăm origina, ca să vedem dacă e curată dela izvoare. D'aceea străluceşte Eminescu, Petőfi, Sefcenko, Rouget de Lisle, Andrei Mureşan, bard, prin o singură poezie! Ce-ar fi fost soarta lui „Deşteaptă-te Române" dacă ştiam că poetul cânta sentimente străine, nu pe ale lui, numai pentru uzul nostru patriotic. O nu, sfânt în Deşteaptăte Române e sentimentul lui Andrei Mureşan! Are poetul Petőfi o poesie în care spune: ... „Nu-mi da mie Doamne o moarte în pat, printre perne, o stingere lentă ca unei lumânări în o odae părăsită, ci să fiu un copac, pe care-l culcă fulgerul, sau pe care-l smulg din rădăcini puternicile furturi etc., pentru tine o „Libertate"!... Cuvinte frumoase, totuşi, cu valoare numai de fraze. Dar când ştim că poetul şi li-a zmuls, din sufletul lui, din o supremă sinceritate, că aşa a şi perit, cum a cântat, aceste cuvinte primesc o valoare transcedentală. Nu e oare surprinzător că autorul Clăcaşilor n'a putut pătrunde 15 ani în Ardeal. La toate alegerile clăcaşii Ardealului l-au respins consecvent. De ce? Fiindcă struna-i răsuna falş, fiindcă din poetul pătimirii noastre nu mai rămăsese decât un trubadur pe la toate balcoanele . . . El dădea vina pe popor pentru aceasta impopularitate de care d'aceea s'ar bucura fiindcă poporul ar fi bolşevic iar el e antibolşevic. Memoria însă iar nu-l ajuta, — sau o prea dispreţuia pe a noastră, — să-şi aducă aminte, că pe când traversam cu el Rusia era bolşevic de 100%, că a doua marea mea ceartă cu el prin Rusia, fusese tocmai pentru bolşevismul lui. Eu nu înţelegeam o lume nouă care nu i-se releva decât lui într'o mai fină sensibilitate de poet.

— Eu pun urechea la pământ — spunea — şi aud mielul, dreptatea pământului.

Ajunşi la Paris, într'o seară împreună cu doctorul Lupu, pe care îl iau ca martor, îmi promitea să fiu primul pe care mă va spânzura pe un felinar din Piaţa Teatrului Naţional pentru reacţionarismul meu. Nu l-am luat prea tragic fiindcă cunoşteam soliditatea convingerilor. . . Dar peste câţiva ani ironia îl pune faţă în faţă cu doctorul Lupu la Turnu-Severin în cea mai respingătoare luptă electorală susţinut de guvernul liberal cu un steag falş contra bolşevismului, de care acuza naţional ţărănismul, în contra doctorului Lupu „bolşevic", dar care avea cel puţin meritul de a fi rămas consevent. Poporul l-a răspins şi aci. Nicio idee nn mai rămăsese de închiriat în afară de antisemitism, hitlerism. Va fi închiriată şi poetul îşi va vedea in fine visul cu ochii. Va ajunge primministru, spre nenorocirea lui. . . Acuma vor fi voturi, popularitate, căci dispreţul poetului, pentru număr, voturi, e numai teoretic, strugurii erau acri, în realitate, natură de primadonă, tot ce iubea cu adevărat poetul erau aplauzele, voturile. In deriziune mă numea pe mine „latifundiar de voturi". Am fost. Am fost ales de opt ori de Bănatul meu care nu m'a părăsit niciodată. Am căzut de două ori. Prin decretarea Bucureştilor nu prin votul bănăţenilor. Trebuia oare vărsare de sânge ca să mă aleagă pe mine deputat? Dacă nu era nevoie de aceasta pe vremea ungurilor, acum era într'adevăr de prisos. M-a scos din Parlament de două ori generalul Dumitrescu, Dumnezeu să-l ierte... Acuma Goga era fericit că va fi şi el „latifundiar". Se pusese serios să organizeze à la Franco, războiul nostru civil. Numai moartea veni să pună capăt la atâta inutilă efervescenţă, ebuliţie, a unui om vrednic de o soartă mai bună. Avea dreptate Petre Carp care a putut să-i spue unui Take Ionescu: frumuseţea nu scuză prostituţia iar talentul lipsa de caracter. . . într'adevăr dacă ne-am gândi bine, fără genii ar mai putea trăi cumva, biata această umanitate, dar fără caractere, fără scrupule, morale, ar cădea în o anarhie, căreia, îi e preferabilă moartea. Micimea vremii noastre nu e fără căuşe, ea are căuşe, mari, profunde, în lucruri şi oameni. Vom perpetua aceste căuşe şi le vom înmulţi dacă vom proclama un fel de inviolabilitate a minciunei, dacă nu vom face altceva decât să preamărim, interesat, ceeace nu numai că nu este de preamărit, de lăudat, ci hotărît, de reprobat, de condamnat. Poţi cunoaşte e epocă mai bine ca după orice, după ceeace admiră. Vremea noastră are aceasta tendinţă de şterge frontierele dintre virtute şi minciună, dintre bine şi rău, din care-şi trage vitalitatea. Nu au găsit oare bolşevicii suficiente titluri de ai ridica la Kiev statuie la luda Iscarioteanul!... Şi cazul dispariţiei Cecoslovaciei de pe harta Europei, fără o trăsătură de sabie, cu un popor înarmat până în dinţi, şi cu un popor brav nu constitue el oare o pildă înspăimântătoare, de ceeace pot face conducători ne la locul lor, oameni, incolori, sau cameleoni, de toate culorile, oameni comozi, buni la toate, în realitate tipuri catastrofale, pregătitori de tragedii certe, încă înainte de 90 de ani Schlezinger îi spunea lui Franz Iosef: înconjură-te cu oameni din-[lipsă 3 cuvinte] această plăcere în tine ca în o floare care creşte în atmosferă de vifore, de geruri şi arşiţe, subt cer liber, nu plăpândă, subt seră. Iţi place sportul, footbalul, ieşti al vremii tale. Este în acest footbal, care întrebuinţează piciorul ca să lovească în minge, par'că un dispreţ. Nu meriţi decât un picior, par'c'ar vrea să-i spuie mingei. Minciuna într'adevăr nu merită altceva. Mi-ar plăcea să loveşti, în sportiv, în mingile minciunei. Căci înzadar ţi-ai oţeli numai nişte muşchi, fizici, dacă nu ţi-ai oţeli, chiar în o măsură mai mare, sufletul, voinţa. Prin suflet poţi fi tare. Nu râvni la plăcerile celor slabi. Primeşte însărcinări când ieşti pregătit pentru ele, în vremuri grele, când societatea vrea să se simtă sprijinită pe umeri tari. Dar nu le primi, dela vremuri mici, dintr'o concurenţă cu slăbănogii. Fereşte-te de tentaţii. Iţi vor oferi bani şi glorii, ca să te deniveleze şi nu te pot altfel denivela decât prin acestea. Eu nu te tem de înclinările tale, native, n'au de unde-ţi veni rele, dar te tem, de influenţele vremii, ale mediului, care vor voi să te ia în un vârtej. Acestora să te opui, categoric, să le opui pieptul tău viteaz. Cu aceasta zestre pleci în lume, cu aceasta poruncă dela străbunii tăi şi dela mine. Tăria ta se va verifica abea atunci dacă e adevărată, reală. Să te opui nu în dominator, — în realitate tot vei fi, fiindcă în realitate nu domină decât ceice nu vor să domine — ci în slujitor sincer, modest, al dreptăţii. Acesta-i sensul frazei divine: că cei dintâiu vor fi cei din urmă, şi cei din urmă cei dintâiu.

Eu cred în destinele neamului meu şi perioadelei de slăbiciune, le socot efemere, trecătoare. Când le văd, aştept ivirea norului, ce vine din Ardeal. Nu sunt toţi nourii aducători de furtună, de ploaie. Metereologii satelor, îţi ştiu spune cu precizie, când te sperii, vara, n'avea nici-o grijă nu va fi nimic. O ştiu aceasta nu numai după porcul care a venit sau n'a venit cu paiu în gură, ci după direcţia de unde vin nourii. Lipoveanul, de pildă, îţi spune vara când te sperii de norul dela orizont: Nu te speria, nu e nor de ploaie furtuna vine dela „ungur'' („Ungur" e judeţut Arad, am faţa, peste Mureş). Aşa pe un cer al Istoriei noastre, norii când vin grei, negri, din Ardeal, din Bănat fi atent, Constantine, să şti că vine furtuna...

Eu cred în un destin al neamului meu şi nu sunt un răspânditor, de temeri, de îndoeli. Acele furtuni, rup, distrug câteodată şi recolte bune, dar şi înviorează şi renasc, fecondează şi curăţă... Nu închid încă un dosar al nădejdilor, nici în cei de azi, cum am mai spus. In rândurile de sus eu nu am vrut să fac istorie, o las aceasta pe seama istoricilor. Am vrut numai să las să străbată glasuri până la voi, din fundul unei istorii. Am vrut să-mi împlinesc un rol de transmifător de porunci, care mi s'a dat.

Ele pentru tine pot fi însă şi mai mult dragul meu Constantin: testamentul meu! L'am scris cu iubire, cu multă iubire, pentru tine, în care îmi pun atâtea nădejdii De-e Dumnezău, să se împlinească!

[8] In temelia Palatul „Tribunei" este zidit următorul act fundaţional:

„Prin vrednicia fruntaşilor şi poporului românesc şi prin iubirea de neam a fruntaşului Oncu, deputat naţional în Camera ţării, fiind muncitori cu condeiul Ioan Russu Şlrianu, Sever Bocu, Gheorghe Pop, Ioan Montani, Dr. Constantin Bucşan şi Constantin Savu, chivernisitor al acestei averi Gheorghe Nichin, iar conducătorul tehnic al tipografiei Gheorghe Ţeranu, aşezatu-s'a această piatră de temelie prin Emil Tabakovits, arhitect în anul Domnului una mie nouă sute nouă Martie 26 (Aprilie 8) spre a ridica în locul acesta clădirea ziarului naţional „Tribuna" menit să lucreze pentru apărarea şi reintegrarea naţiunei româneşti în drepturile el istorice pe acest pământ străvechi românesc, pentru izbânda deplină şi finală a cansei sale şi pentru stăpânirea desăvârşită şi de veci a limbii, culturii şi naţionalităţii româneşti în aceste părţi de locuri. Fie ea acei ce vor ceti iarăşi acest document să vadă visul nostru eu ochii şi toate gândurile noastre sfinte şi tainice aevea şi deplin izbândite.

„Dumnezeul părinţilor noştri să ne ajute!"

— Să vadă visul nostru eu ochii şl toate gândurile noastre sfinte şi tainice aevea şi deplin izbândite! — cum se putea mai frumos exprima, subt asuprire, acel gând, care se ştie care era şi care, peste 10 ani, se realiza aevea? Şi ce pornire barbară trebuia... să profanezi acest templu, care se ridica pentru cultura românească, tu, care te intitulai Comitet Naţional!

Actul a fost iscălit atunci de următorii:

Dr. Nicolae Oncu, deputat în Camera ţării, Sava Raicu, secretarul băncii „Victoria", Trăiau Vaţian, parohul Aradului, Lucreţia Russu Şirianu, Marilina Bocu, I. Russu Şirianu, Sever Bocu, Gheorghe Pop, Ioan Montani, Constantin Bucşan, Constantin Savu, Dr. Iustin Marşieu, apărătorul de drept al luptătorilor dela „Tribuna", Gheorghe Nichin, administrator, Emil Tabakovits, arhitect; Gheorgbe Ţeranu, Silvestru Gruiţia, Emanoil Epescu, Ioan Hălmăgean, Atanasie Hălmăgean, Alexe Budin, Leon Muntean, Vasile Maniu, Petru Teodor, Alexandru Sari, Petru Balaş, Augustin Deac, Dumitru Boariu.

[9] Aflu că aceste documente au ajuns în mâna prietenului Tăzlăuanu care le va publica în o carte.