New Page 1

M'am hotărît să-mi readun munca publicistică din ultimii douăzeci de ani, fragmentată în discursuri, studii, conferenţe, articole. Ea constitue patru volume, fără discursurile politice care ar forma singure vre-o patru. Acestora nu le-a sosit vremea, poate nici că le va sosi prin un militantism al lor, rămânând în sarcina urmaşilor, a cercetătorilor, dacă îi va interesa.

Recetind şi clasificând acest material a patru volume, am văzut clar că în fond, prin o unitate, o filosofie, sunt unul. Din cauza aceasta le-am dat un titlu, generic: „DRUMURI ŞI RĂSCRUCI" Volumelor numai subtitluri. Volumele numerotate vor apare în următoarea ordine:

Primul Volum, căruia îi dau drumul sunt „MEMORII". Nici, pe acestea nu le-am putut continua decât până la Conferenţa Păcii începân-du-le dela „Tribuna" din Arad, 1912—1919. Am insistat mai mult asupra epocei dela „Tribuna", eu care nu mai puteam întârzia. S'au scurs 27 ani de atunci. Timpul de după Conferinţă, ca unul ce se amestecă încă organic în actualitate, nu l-ani putut da. Nu-i încă copt pentru istoricitate. L'am lăsat pentru mai târziu, sau pentru niciodată.

Alte lămuriri de dat în legătură cu acest Volum I nu am. Doar să-mi salut cetitorul, oricare ar fi el, prieten sau adversar, m'am gândit la fiecare, dar să-1 şi fac atent, că judecător în eventuale controverse nu pot să-1 fac, el nu e decât parte, în un proces, care este al lui, cu mine, al vremii noastre, în care cu judecător nu fac decât — Timpul.

Iată în procesul „Tribunei" dela 1912, Timpul s'a pronunţat. Judecata lui e definitivă, inapelabilă. Nu toate divergenţele au un decurs identic. Unele cer timp mai scurt altele mai lung. In toate, ceeace interesează este finea. Pentru Murgu, de pildă, n'avem încă o fine. Moartea nu e fine, cât timp ideile şi idealele nu-şi găsesc aşezarea lor definitivă, ultimă. Hotarul bănăţean îl resuscită viu pe Murgu. Actele Războiului pot fi însă — nu toate — încheiate. In unele mai pot fi şi revizuiri.

Deci, stimat cetitor, nu protesta, să ne supunem liniştiţi amândoi implacabilului judecător care este — Timpul.

Spirit revoluţionar. — Oportunism istoric. Ce a fost „Tribuna" dela Arad?

Ce era acea luptă? — O rupere de echilibru a societăţii româneşti de prin anii 1910—1912, ca şi care a cunoscut multe evoluţia noastră.

Aceasta pentru mine era clar. Nu se produce o perturbaţie atât de adâncă în rândurile unei societăţi, ca şi acea care a zguduit atunci societatea noastră doi ani numai înaintea cataclismului european, fără cauze mai adânci.

Acestea erau acolo în acea mişcare din 1910—12, din străfonduri de unde ne-au venit toate furtunile. Din cauza persoanelor din scenă, cu patimile, frământările lor, nu-i poţi vedea unei mişcări totdeauna clar, ondulările, precum nu poţi vedea pădurea de arbori. D'aceea trebue privită din perspective.

Ecouri se ridică mereu din noi, ca din orice Ruină... In ecourile din 1910—12 se distingeau durerile, aspiraţiile, nădejdile neamului nostru, mereu înfrânte, totdeauna reisbucnite, reafirmate. Cearta dela „Tribuna" era un reflex al lor, ultim reflex, ce se proiecta pe un sfârşit de istorie . . . Voi încerca să le arăt, aşa precum le-am înţeles eu şi pe cât îmi permite un spaţiu restrâns, în spaţiu istoric totuşi destul de larg, ca să poată fi înţelese.

Istoria Ardealului şi Bănatului mi s'a părut totdeauna o istorie de revoluţii. Istorie de masse, în opoziţie cu una de persoane, care s'a constituit în Principate. Istoria Principatelor este in preponderenţă o istorie de domni, domniţe, răsturnători, uzurpatori. Massele tşi ascund tendenţele, aspiraţiile, în dosul acelor rivalităţi de persoane. Intr'atât e de personală această Istorie, încât nici nu permite o altă împărţeală, decât pe domnii. N. Iorga în ultima-i monumentală lucrare asupra Istoriei Românilor în 9 volume, se sileşte a o metodiza şi altfel, luând Ideia ca forţă motrică şi a acestei istorii de domni. Fiecare volum din cele 9 are ca titlu generic o idee rezumativa, ca „Reformatorii", „Revoluţionam", „Unificatorii", etc. Dar împărţeala e voluntară, personală, nerespectată de ceilalţi istorici mai tineri, colegi universitari ai marelui istoric. Dealtfel, este interesant, la Universităţile noastre nici nu există catedre pentru Istoria Provinciilor. Există o renaştere, îmbucurătoare, de spirit istoric, după 1918. Au apărut puzderii de studii, monografii, din un mediu neuniversitar. Dar rămâne problema prelucrării acestui material, marea muncă de clasificare, ordonare, simplificare. Rol ce-i revine tot Universităţii. Ea trebuie să ne dea din confrontarea acestui material, noua sinteză...! Până în Carpaţi străbat liber, neturburate, marile curente de Istoric Universală apusene, şi răuşesc a ne da, peste diversităţi de state şi popoare, o unitate istorică. In Carpaţi, se izbesc ca de un zid şi, sau se opresc, sau trecându-i, şi, înfruntând aci contracurentele orientale, slave, islamice, eline, pierd din o intensitate, lăsând o zonă de indiferenţă, deschisă larg finei intrige orientale, individualiste, fataliste. In lumea aceasta massele sunt fără tradiţii, fără istorie. Alta este evoluţia istorică în Ardeal şi Bănat. Evoluţia aici este revoluţia... Revoluţiile, ciclice, din Ardeal şi Bănat, dau Istoriei lor un caracter, caracterul revoluţionar. O revoluţie pregăteşte pe alta, creiază spiritul revoluţionar, ce se trage ca un fir roşu dealungul Istoriei lor. Este aceasta un compliment adus acestei Istorii? Departe de mine gândul acesta. Revoluţionarismul acesta are lumini şi umbre, poate mai mult umbre ca lumini, este creator, dar nu numai de calităţi ci şi de defecte. In regulă venerală, e chiar preponderent în defecte. Perioadele eroicului sunt scurte, fulgerătoare; ale reversibilului, ale punerii în valoare a calităţilor negative, ale vânzării, trădării, renegării, lungi, dureroase. Nu are numai eroicul tradiţii în Ardeal şi Bănat, ci şi trădarea. Revoluţiile ardelene şi bănăţene au fost reprimate, toate, barbar, crunt, atât de crunt că au înfiorat secolele. Nicio cruzime nu a putut dezarma spiritul revoluţionar, decât momentan, temporal. De ce? Fiindcă nicio revoluţie n'a rămas complect infructuoasă. Eroii au căzut dar scontatorii de roade n'au lipsit. Astfel ele au dat nu numai martiri, ci, poate în o măsură şi mai mare, oportunişti, utilitarişti, arivişti şi canalii. Când mişcările reîncepeau, ele veneau şi ca reacţiuni contra acestora. Acesta a fost fondul psicologic şi al mişcării din 1910—1912 dela Tribuna, revoluţionar, prerevoluţionar.

Pe Doja, l'au aşezat în capitala Bănatului pe un tron de fier înroşit, i-au pus coroană aprinsă pe cap, arzându-l de viu. Înfrângerea lui Doja înăspreşte ordinea verboecziană, cea mai infamă legiferare a sclavajului, de clasă şi de rasă. Revoluţia lui Doja se naşte din tribulaţiile cardinalului Bakocz, candidatul ungur la scaunul papal. Ca să-şi creeze merite, formează oşti, cruciate, împotriva Semilunei. Bakocz cade în Conclavă, dar ostile nu se mai împrăştie ci-şi întorc armele contra păgânilor din lăuntru, mai câini decât cei de afară.

Ca să evadeze din acea cumplită ordine se produce la acel sfârşit de veac al XVII-lea revoluţia religioasă. Nu are numai o singură cauză. Transilvania era teatrul tuturor convulsilmilor religioase din Europa. Mişcarea era deci şi de imitaţie. Unaţia era Reforma noastră. Cearta, într'atât, şi de dogme. Se vorbea şi la noi de filioque şi altele. Numai în ţeluri era profană şi profund umană.. Românii se înscriau în fronturile de atunci ale absolutismelor. Dar nu erau oare şi alte cauze cari ne împingeau pe drumurile Romei? Incontestabil, că da. Ne căutam pe acea vreme origina. Dela Bonfiniu ea trăia, în cronicarii moldoueni, in cantemiri, prin letopiseţi, cronici. Nu mă mulţumeşte istoriografia ortodoxă care vede în Atanasie şi protopopii lui, simpli apostaţi. Eu văd în ei şi lucrarea unor cauze mai profunde. Neamul nostru căuta legături şi cu Apusul nu numai cu Răsăritul. De ce nu i-ar fi fost îngăduit să le caute, în supremele-i strâmtorări, atacat din toate părţile în vitalitatea sa? Unilateral, subt un aspect teologic nu discut, dar subt acest aspect singur chestiunea e pusă greşit. Era o colaborare de cauze adânci în Unire acesta e adevărul, cauze printre cari iraţional se afla cu siguranţă acolo: romanitatea. De ce nu ne-am calvinit? Fiindcă nu era Roma. Au rezultat pentru noi aşa mari neajunsuri din Unaţie? Numai un sectarism poate afirma aceasta. Blajul a fost un secol singurul far, reflector, in noaptea adâncă. Nu am tras şi tragem foloase, mari, hotărîtoare, din Re formaţiunea românească? Stăm cu un picior înfipt în puterea papală. Este aceasta un lucru mic? Prin puterea papală ne-au stăpânit Ungurii o mie de ani. Puterea papală a constituit regalitatea maghiară, căreia i-a dat o misiune deasupra importanţei ungurismului ca număr. Fără puterea papală ungurismul s'ar fi descompus în voevodate şi ducate, cari au fost nenorocirea noastră. Mai mult au divizat sentimentul nostru de unitate, aceste voivodate, favorizate de ortodoxism, decât Unaţia. Hordele călăreţe ar fi dispărut păstrându-se subt formele de despotism oriental cu cari an venit. Secretul puterii maghiare stă în papism, în acel Sf. Ştefan, primul lor Rege, apostolic, care primea Coroana dela Papă. El i-a putut uşor răsturna în vasali pe acei, prind pisculi, voevozi, duci, pe cari nu-i putea apăra pravoslavnicia. Şi-au dat o Constituţie cu care nu zadarnic se laudă Ungurii ca fiind mai veche decât Magna Carta englejilor. De aceea nu pot înţelege de loc încheerile preşedintelui Frăţiei Ortodoxe invitând Biserica Unită la noi apostasii. Căci dacă Atanasie a fost apostat, pentrucă şi-a permis să rupă legăturile cu Răsăritul pentru mântuirea poporului său, ce-ar fi Episcopatul Unit care s'ar putea gândi azi la un aseminea act fără nici un binecunvântat motiv? Nu ar fi, se resonează, decât întoarcere la vechea credinţă. Dar Atanasie nu se reîntorcea, şi el la una şi mai veche? Inutilă discuţia. Nn numai noi suntem în Romei ci, şi Roma în noi prin Biserica Unită, indestructibil. Ba ca ortodoxi avem ceva mai mult de făcut, să ne aducem credincioşii, barem acolo, unde i-a dus pe Uniţi în două sute de ani, disciplina romană. E loc pentru validarea ambiţiilor cel puţin pe un secol. Roma nu ne-a împiedecat în lupta noastră de rezistenţă, cu toate că era vorba de Unguri, favoriţii ei. N'ar trebui nici pusă aceasta discuţiune şi nu mă pot îndestul mira cum un om de ştiinţă a putut-o pune fie şi într'un rol de ortodoxism militant! Ce l-a dus aci? — Etnologia? Dânsul e un căutător de rădăcini, mereu descoperă în noi una câte una tot mai multe, romane. De ce caută să ni le extirpe din credinţă? Noi îl numim pe Dumnezeul nostru latineşte. Nu spune aceasta nimic? Poate că şi prin filologi am ajuns la Roma, nu numai prin Roma la filologi. Tot aud argumentul: să fim iar una! Roma ne împiedecă să fim? Rusia era cât se poate de una, ortodoxă una, unde a ajuns? Popoarele Europei toate, au trecut prin Reformaţiune, dar aceasta nu li-a atins nici unuia unitatea . . . Zăpăcelile vin totdeauna dela savanţi, fiindcă le fac cu prestigiu.

Acele mişcări religioase, care ne atacau în un fond al etnicităţii însuş, slav, se sparg de Carpaţi. Nu-i trec. Chiar în Ardeal ele nu izbutesc dar, pregătesc temeinic Renaşterea şi pe 1784.

Horia este înfrânt. Cumplitul său supliciu este numai al lui; neamul va avea din el şi foloase. Şi nu ne gândim numai la acei Vlădici şi protopopi, sbiri şi nemernici, cari primeau bani şi decoraţii în piaţa Devei, pentrucă l-au dat pe Horia pe mâna călăilor, ci la foloasele obşteşti. Sângele va şi rodi. Azi ştim că Institutul teologic şi pedagogic din Arad dela 1812 este fructul Revoluţiei, că românizarea însăşi a Vlădiciei Aradului este a i-se mulţumi ei. înfrângerea lui Horia ne mai transmite o moştenire, poate pentru prima oară: istoricitatea trădării. Ii avem cu numele nu numai pe martiri, pe călăi, ci şi pe trădători, cari nu sunt străini, ci din sângele martirilor. Nu ştim de ce, când ajungem la acest capitol, vecinie respingător, odios, în care români îl dau pe Horia pe mâna inamicului şi a furcilor, un sentiment, al imanenţei rămâne nesatisfăcut, neîmpăcat în noi. Şi-l găsim par'că pe acel verdict la care se tot provoacă Istoria, nici destul de eficace, nici destul de drept. Pe acea trădare rămasă atunci victorioasă s'au ridicat stări permanente de viaţă românească, de suferinţi, de umilinţi, necunoscute de un alt popor. Toate acestea le făcea trădarea... Viaţa publică românească semăna unui cosciug în care viermii egoismului se puteau simţi chiar bine, dar Naţiunea era moartă... Bilanţul imediat al dramei? Oasele lui Horia împrăştiate în roza vânturilor, seminţia lui deportată tocmai în faţa Belgradului[1], în un sat fondat de ea, ce stă şi azi, curat românesc în faţa Capitalei jugoslave ca o sentinelă capturată a românismului tot aşteptând trupele din urmă ce trebue să o libereze; seminţia trădătorilor, nerăsplătită cu niciun oprobriu, dimpotrivă apreciată pentru trecerea de care se bucura la cei puternici; iar linţoliul trădării aruncat sumbru peste această viaţă românească, ce va aştepta, alte izbăviri, alte revoluţii, ce vor trebui să reuşească. N'am găsit scăpare decât în acestea cari, din fericire, n'au întârziat niciodată, prea mult.

Abia se scurgeau opt ani şi veni acea altă revoluţie, cunoscută subt numele, de Supplex Libellus Valachorum. Aceasta, de cărturari, paşnică, dar tot revoluţie şi încă una, din cele mai profunde. Supplex Libellus Vala-horum a răsărit din cenuşa devastatelor castele ale tiranilor seculari, spune aşa de frumos, Vichente Babeş în un articol. Supplex Libellus Valahorum n'a fost o simplă petiţie la împărat, cum se credea şi despre Memorand, — revoluţie într'un pahar cu apă — Supplex Libellus a fost un atac, viguros, energic, o ofensivă îndrăzneaţă, operantă, pe cate neamul nostru a putut-o da atunci contra inamicului mult mai înarmat ca el şi pe acest teren. Supplex Libellus este revoluţionarea originii, continuităţii noastre, în faţa lumii, răsturnarea bazelor însăş ale opresiunii care se înfemeia pe titluri false, juridice, asupra teritoriului pe care noi n'am fi venit de cât mai târziu, ca rasă inferioară de sclavi. Cu o erudiţie surprinzătoare Supplex Libellus reuşi să tragă vălul de pe origina noastră, de subt care ea ne apăru şi ne străluci nouă înşine, întâiu. Era puţin aceasta? — Era totul. Din clipa în care răsună, mai târziu strofa din Imnul redeşteptărei:

fiecare Român, purta, un cap mai sus în lume. Atât de mult ni se aruncase insinuarea unei origini, inferioare, umile, de care trebuie să ne ruşinăm şi 'n virtutea căreia n'am avea dreptul la alte tratamente, încât ajunsesem singuri a o crede[2]. Autorii lui Libellus strigară întâiaoară: „NU VENETICĂ, CI ANTICĂ CU MULT MAI ANTICĂ DECÂT TOATE CELELALTE E NAŢIUNEA ROMÂNĂ DIN TRANSILVANIA".

E admirabilă în Supplex Valahorum aceasta sensibilitate a demnităţii jignite ce trecea înaintea jignirilor materiale. Neamul nostru se considera NAŢIUNE şi ca naţiune aceste insulte o atingeau mai dureros, a pretins să nu i-se spună valah, ci român, în acte publice, ca după un veac să opteze iar pentru valah, într'o alergare după originalitate.

Aceasta era cea mai mare revoluţie. Ea ne-a redat în-crederea în noi înşine, curaj, îndrăzneală, faţă de uzurpatorul înfumurat, semeţ, care ne ţinea nu subt o asuprire numai, ci şi subt un dispreţ, mai greu de suportat. Uzurpatorii îşi mobilizaseră o întreagă armată de savanţi şi pseudosavanţi. Asupra originii noastre se angaja o dispută, pe care o susţinură cu un mare prestigiu, primii noştri oameni de ştiinţă, sfânta triadă, Şincai, Samuil Micu şi Petru Maior, bănuiţi a fi fost chiar ei pe lângă acel Meheş de la Gancelaria ungaro-transilvană autorii lui Supplex Libellus. Uniunea celor trei naţiuni a înţeles pericolul. Avea dreptate baronul Weselényi să le strige deputaţilor ardeleni cari vroiau să alerge la un foc ce se anunţa în momentul când începea desbaterea asupra lui Supplex Libellus în Dieta Transilvaniei undeva, pe o stradă a Clujului: „Nu vă duceţi! Este mai mare focul de aici, ce trebuie stins, decât cel de afară"[3]. Bietul Vlădică Bob, prezent la acea şedinţă se afla ca în o cuşcă de lei. Să-i iertăm stângăcia cu care se apără, dezavua, singur. Ea nu mai putea schimba soarta procesului ce se afla în faţa lumii întregi şi care se va termina în favoarea noastră. Pe bazele lui Supplex Libellus se va ridica cultura noastră, la început latinistă, cu sfintele ei exagerări, din care se va cristaliza Renaşterea. Uzurpatorii, mai putură continua un timp asuprirea în un ritm însă din ce în ce mai slab, pănă ce subt loviturile grele de ciocan, la 1918, — după 126 ani — căzură şi ultimele grinzi ale puterii lor cariate.

Cumplita retorsiune din Alba.Iulia va ţine subt presiune un spirit de revanşă în Munţii Apuseni, care se va reaprinde prin Avram Iancu, la 1848. Revoluţia lui Avram Iancu reflex al Revoluţiei din Paris, Viena, Budapesta, Cluj, nu e un produs al raţionalismului. Cărturarii vremii lui se sfătuiesc două zile şi două nopţi în Sibiu, sfătuiri la cari ia parte taciturn şi un tânăr, abia cunoscut, Avram Iancu, cancelist la Tabla din Mureş-Oşorhei. Concluziile nu se lămuresc în cele două zile de desbateri cari pun la grele încercări răbdarea celui mai tânăr membru al Adunării. Atunci, în ultima seară, ceru să i-se acorde şi lui cuvântul. Păşi din fundul sălii slab luminate în care a stat până atunci, sfios, se duse până în faţa bătrânilor, lovi cu pumnul în masa dinaintea lor pe care se cutremurară cele două lămpi şi rosti discursul de o scurtime napoleoniană:

Avram Iancu a fost invincibil. Fie că a fost subestimat şi forţele trimise contra lui insuficiente, fie că era inexpugnabil, în cetatea lui de munţi şi că pentru zdrobirea lui s'ar fi cerut jertfe disproporţionate, adevărul e că lancu n'a fost bătut de nimeni. Aceasta îl învăluise în o aşa aureolă, încât prin anii 1850, când Revoluţia era stinsă, în o carte apreciată, apărută în Berlin[4], autorul, prezintă tânărului Franz Iosef o listă ministerială, ca unică soluţie, după părerea lui, a rezolvirei crizei, în care se zbătea Monarhia. Schlesinger opina ca Monarhul să se înconjoare cu persoane, dinamic, populare. In aceasta listă îl găsim pe Avram Iancu, trecut ca ministru de Război. O reproduc ca şi curiozitate:

Neamul nostru în un asemenea guvern de somităţi contemporane, în care figurau personalităţi ca Palacky, Manin, Kossuth, Deak, Eötvös, era bine reprezentat. Max Schlesinger era de părerea că fără aceşti oameni, dinamici, populari, zeificaţi de naţiunile lor, Austria nu va putea exista, fiindcă represinta o antinomie. După principiile ei, represinta ordinea, după caracterele oamenilor, propaga tirania, subt pretextul remedierii anarhiei, ca şi cum arbitrarul ar putea remedia ceva.

Ce ar fi fost dacă Franz Iosef asculta de aceste sfaturi cari precum vedem, nu-i lipseau? 1848 a fost un avertisment pentru Habsburgi. Inc' atunci se prăbuşeau. N'au scăpat decât prin lăncii, Iellacici, Hurban. Şi prin acel DIVIDE ET IMPERA devenit deviză familiară. Din nenorocire pentru Habsburgi, Iosif II s'a născut prea de vreme, iar Franz Iosef prea târziu. In aceasta a stat fatumul Austriei.

Puteau oare supravieţui Habsburaii unui război pierdut dacă se democratizau? E greu a face profeţii... Greşelile lor erau multe. Intre altele, n'au cunoscut dinamica Ideii naţionale. Aceasta le comanda să fi prezidat ei dorinţele de unitate ale popoarelor de subt sceptrul lor. Au făcut exact contrarul. Pe Românii de subt sceptrul lor i-au disasociat măiestrit în trei sau patru corpuri: în Transilvania, Bucovina, Bănat şi 'n Ungaria. Exista totuşi o credinţă că dacă se democratizau puteau să-şi corijeze destinul.

Aceasta o vedeam şi noi la Kiev cu Th. G. Massaryk şi d'aceea am conceput şi metoda revoluţionară pentru cazul că n'am reuşi prin Război. Am conceput revoluţionarea celor două milioane de prizonieri austro-ungari, români, cehi, sârbi, slovaci, croaţi, sloveni, ruteni, aflaţi în Rusia. Legiunile noastre erau formaţiuni nu numai militare, ci şi revoluţionare. Iată ceeace nu putea pricepe la Kiev un colonel din Vechiul Regat însărcinat cu organizarea militară a Voluntarilor. Convocasem cu Massaryk la Kiev un meeting în care să proclamăm disolvarea, distrugerea Austro-Ungariei, meeting la care au participat peste 10.000 de Voluntari, toţi slavi, fiindcă pe români îi oprise Colonelul, cu ordin, să participe, pe motiv că acolo se face politică. Par'că pe front făceam altceva când urmăream acelaş lucru. Eu, cu prietenii mei, dela „România-Mare", Ghiţă Pop şi Filaret Doboş am călcat ordinul. Am luat parte. Am făcut şi politică: am luat cuvântul! Ni-a dat la Curtea Marţială.

Eram în clar că dispărând Rusia ţaristă, Monarhia va deveni o jucărie în mâinile forţelor revoluţionare, încă în 1848 se întâmpla aceasta dacă nu săria atunci „Vărul" (împăraţii erau între ei veri) în ajutorul Vienei strâmtorate. Habsburgii au fost salvaţi prin o sincronizare a autocraţiilor, ce se susţineau reciproc, după reţeta Sfintei Alianţe, metternichiană, precum au trebuit să piară 70 de ani în urmă, prin o sincronizare a democraţiilor, victorioase, cari au ştiut şi ele să-şi întindă mâna. Războiul pierdut, Habsburgii n'au mai rămas cu nici un punct de reazim decât în proprii supuşi. In cari? Care popor era mulţumit în Austria? Abia acum, în aceste clipe, îşi vor fi adus aminte de „iubitele lor popoare". Era prea târziu. Contele Tisza galopa în fantomă pe fronturi ca să stimuleze patriotismul maghiar... Zadarnic! Cu adevărat pe acesta nu-l mai represintau decât câteva mii de oligarhi. Ceasul grandomaniilor milenare, al greşelilor ireparabile, vechi şi nouă, — venea să sune! Nicio putere nu-l va putea opri să sune. Pe retina patriotismului măghiar se afla acum acolo înfricoşata viziune: — Un nou Tomori! Un nou Mohaci! Latifundiile mai perdeau un imperiu. Tisza trebuia să fie ucis de mâini maghiare. Habburgii de spiritul ucigător al vremii...

Şease veacuri Habsburgii au dovedit o uimitoare putere de adaptabilitate. In ultimul habsburg, în lunga-i, interminabila-i domnie, această adaptabilitate i-a părăsit. Franz Iosef era un întârziat al secolului XVIII în secolul său, peripatetic, capricios, nervos. El simplamente nu putea gândi prin secolul său. Totul în el era rutină, exclusivism, pedantism. In capul lui omul începea la baron. In capul secolului, omul înceta la baron. N'a fost lipsit de calităţi monarhice. Altfel nu dura nici atât. Lumea respecta în el un spirit de datorie, foarte desvoltat, o înaltă ţinută morală, o reliefată dignitate personală. Acestea i-au valorat un titlu de gentleman, de primul gentleman al lumii... Aceste calităţi l-au făcut neiubit, l-au şi apărat. Toată lumea spunea, Austria nu va dispare decât cu Franz Iosef deodată. Aşa s'a întâmplat. Nu murea singur. A tras cu el în cripta Capucinilor şease veacuri de prejudecăţi, de privilegii...

Dar Iancu, deşi vărsase atâta sânge, deşi nu fusese învins, nu putu culege fructele Revoluţiei, care-i purta numele, împăratul şi Viena vroiau să drămuiască sacrificiul românesc. Intempestiv se ridică Iancu împotriva acestor încercări şi precipită un conflict între el şi împărat. Când împăratul la 1850 venise în Transilvania, o vizită a lui în Munţii Apuseni, cari au fost teatrul Revoluţiei, era socotită ca omagiu adus sacrificiului românesc, atenţie, pentru şeful acelor forţe revoluţionare. Aşa o vedeau toţi. Iancu nu-i dădu această interpretare. El văzu în acele atenţii eschiva promisiunilor. — „N'am luptat pentru onoruri şi decoraţii, ci pentru drepturile poporului meu" — a spus. Nu voi să depună armele şi când împăratul veni în Munţi, ÎI ÎNTOARSE SPATELE. Mintea Regelui Munţilor se întuneca, întrebat asupra gestului, desordonat, el nu dădu alte explicaţii decât că: — „Un nebun şi un mincinos nu trebuie să se întâlnească"! Peste şeapte decenii, un alt Rege, al Românilor, venea să se închine la mormântul sfântului „Nebun" ...

Atunci sări în locu-i omul providenţial, care era Andrei Şaguna şi salvă ce era de salvat. EI dezaprobă intransigenţa lui Iancu, revoluţionarismul său desuet, şi obţinu epocalele-i realizări. Sunt aceste realizări însă rezultante ale mărinimii împăratului, aşa cum ni-au fost prezintate, sau ale diplomaţiei şi fascinaţiei personale ale marelui Metropolit? E clar, că nu. Intră şi acelea cu un coeficient în un joc al neprevăzutelor, dar cu unul prea mic. Ele sunt în totalitate preţ al sângelui, ca totdeauna. Nu se dă nimic în dar şi fără armele Iancului şi fără tunetul redeşteptării lui Bărnuţ, e o iluzie, că ar fi putut obţine Şaguna însuşi ceva. Marile realizări sunt numai Ia aparenţă daruri ale mărinimiei cutărui împărat, cuceriri ale diplomaţiei şi ale abilităţilor personale. Viaţa e asprime, destinul, plinire de legi inexorabile.

Generaţia lui Şaguna exalta zadarnic virtuţile tranzacţionale. Spiritul tranzacţional a văzut în cuceririle şaguniene ceva definitiv, forme trainice de viaţă. Spiritul revoluţionar, nu vedea în ele decât etape şi nu le-a preţuit decât ca etape. O naţiune nu se opreşte la jumătatea drumului, nici la pătrimi, nici la cincimi, ea urmăreşte, chiar cu preţul arderii etapelor, viaţa integrală, libertatea, suveranitatea. Şagunismul va desvolta un spirit de oportunism, de conservatism episcopal, dar şi de mangrism. Toate stăpânirile sunt dela Dumnezeu şi capul plecat nu-l taie tabla, — sunt precepte evanghelice, de un conformism însă static, periculos. El putea să ne perpetueze în stările de umilinţe, de sclavii. Spiritul revoluţionar nu şi-a plecat capul înaintea opresiunei şi n'a socotit-o dela Dumnezeu. Din şagunism va răsări la 1884 acel partid „moderat", care va începe, licitarea în jos, a aspiraţiilor. Nu erau tocmai români răi acei oportunişti, moderaţi. Unii, ca Gozsdu, au adunat averi mari, pe cari le-au dăruit Naţiunei, sărace în bani şi 'n oameni.

Prin fundaţiunea lui Gozsdu s'au ridicat mii de tineri, s'a format clasa conducătoare românească. Şi totuşi direcţia aceasta nu putea fi aprobată. Gozsdu s'a putut salva, personal, prin acea fondaţie, dar şcoala sa nu. Aceasta a rămas condamnată definitiv. Colectiv, acel materialism istoric, era disolvant, individual, fără etică. Nu toţi materialiştii sunt ticăloşi, dar toţi ticăloşii sunt materialişti. Nu toţi adepţii erau Gozsdu. Ce a rămas după Missiceşti, Damaszkini, Manassi? In a doua generaţie, dacă nu chiar în prima au fost absorbiţi. Dintre deputaţii din 1861 Ion Missici din Lipova era printre cei mai bine pregătiţi, Ioachim Mureşan, în creionările sale din „Foaia pentru minte şi literatură", asupra deputaţilor din Dieta din 1861 îl regretă că nu e destul de român şi-i pune o notă bună, că într'un discurs foarte frumos din Cameră „s'a declarat pe sine de român, ceeace e demn de un talent ca dânsul"... „Dându-se — adaogă — în partea celor drepţi (Babeş şi soţii) şi câştigându-şi convingerile de lipsă unui român adevărat, Missici ar ajunge la noi o raritate clasică în arta oratoriei". Dar Păcăţianu în Cartea de Aur spune că la 1878 nici nu se mai da de român. In oratorie a lăsat într'adevăr ceva, câteva discursuri frumoase, dar ca român n'a lăsat decât un fiu, pe care nu-l mai chema decât, Arpad... Damaszkin şi Manasse, s'au desnaţionalizat, încă ei. Un timp au mai stat în legături cu noi prin religie. Pe urmă şi-au snuils-o şi pe aceasta, ultimele rădăcini. Însuraţi cu femei maghiare, în sucrescenţă erau maghiari puri şi, se ruşinau de originea lor. La anul 1730 s'a ţinut în Timişoara un congres ecumenic ortodox. Găsim printre figuranţii la acel congres pe românii Nopcea, Duka, Damaszkin, Manasse. De când nu mai fac parte din neamul nostrul Şefii spirituali ai acestor soi de români erau Şaguna, Gozsdu, Iosif Gall, Miron Romanul, metropolitul, care la 1884 a şi întemeiat un partid, numit „moderat" împotriva partidului naţional român. Spiritul revoluţionar i-a măturat ca pe nişte frunze deslipite de copac... Este o remarcă de făcut, cu privire la aceştia. Majoritatea acestor „moderaţi" nu erau autohtoni, ci macedoneni. Era daci ceva şi din acel ubi bene ibi patria al colonului in psicologia lor. Mergeau pe un rol al Corvinilor. Dealtfel acesta ne era arătat nouă ca ideal în Statul Maghiar. De câteori n'am auzit în rechizitoarele procurorilor asupra mea, fraza: „Ioan Huniade a fost român, dar bun maghiar"... încât odată a trebuit să spun: „când a devenit bun maghiar n'a mai fost bun român"! Mocioneştii, deşi macedoneni, nu erau cu ei.

In timp ce Andrei Mocioni la 1861 convocă Conferinţa bănăţenilor care protesta vehement contra anexării Bănatului la Ungaria, Gozsdu şi tovarăşii primeau anexarea şi, nu că o primeau numai, ci luau însărcinări publice, ca să-i dezavueze pe Mocioneşti. Gozsdu fu numit prefect la Lugoj, Damaszkin la Timişoara. Pesty Frigyes, istoricul Bănatului ne descrie instalarea lor ca mari evenimente de înfrăţire româno-maghiară. Intrări triumfale, în Timişoara, Lugoj, banchete, conducte de torţe, baluri. La toate festivităţile se vorbeşte în trei limbi, ungureşte, româneşte şi sârbeşte.

In drumul spre Lugoj, Gozsdu se opri la Timişoara unde i-se făcu o primire triumfală. E salutat în ungureşte, româneşte şi sârbeşte. Nemţeşte nu, din antipatie probabil, faţă de regimul ce pleca, centralist. In ungureşte îl salută Ioan Missici. Lăudă guvernul că a numit în Bănat ca prefecţi „doi ortodoxi". In româneşte l-a salutat Constantin Ioanovits, cunoscutul inspector de scoale. Dar vorbirea sa a trezit mare resens — spune Pesty Frigyes. A spus că Românii nu se vor mulţumi până ce nu vor primi în Bănat „TERITORIU ŞI CĂPITAN ROMAN"... Expresia aceasta, turburătoare de praznic, nu era ceva calculat, ireverenţios. Asemenea ieşiri sbucneau de cele mai de multe ori din un iraţionalism. Am asistat odată la procesul de presă al unui învăţător din judeţul Aradului, mult înainte de izbucnirea războiului. I-am uitat numele. Era dat în judecată pentru că în stare de ebrietate — aşa s'a apărât — le-ar fi strigat unor Unguri: „Orice veţi face, România Mare va veni până la Guravăii!" (satul lui, la vest de Arad). Tribunalul l-a achitat. Dar nouă ne plăcea acel subconştient din care veneaau asemenea zbucniri, fie şi în stare de ebrietate. In vin era adevărul. Nu în cei calculaţi, politicianizaţi, oportunizaţi, ci în aceştia, care erau mulţi şi mici, în izbucniri ca acestea, pe cari le plăteau uneori cu persecuţii, temniţi, devenind martiri, nici dându-şi bine seama cum, — trăia viitorul. Gozsdu l-a admonestat pe Ioanovits, calificându-i spusele de „utopii" dar seara la banchet, s'a mai găsit un utopist. A toastat Gozsdu — relatează Pesty Frigyes care, luând un steguleţ de pe masă, — masa era decorată cu steguleţe maghiare, române şi sârbe, — l-a rupt, arătând că aşa i-a putut frânge pe maghiari reacţiunea, dar că, unindu-le cele trei steguleţe, nu va mai merge. Cuvintele nu l-au prea convins pe românul M... (cu iniţialele acestea ni-l arată Pesty Frigyes) care l'a repetat pe Ioanovits, turnând din nou apă rece peste înfrăţirea româno-maghiară.

Am stăruit intenţionat asupra acestui episod. Cetitorul va fi înţeles de ce. Eu caut în aceste cercetări cum a reacţionat sufletul nostru strâns între cele două antiteze istorice. Armistiţiul care era permanent, era mereu întrerupt deasemenea încrucişări de spade. Fraza din vorbirea lui Ioanovits despre „teritoriu românesc şi căpitan al Bănatului" nu e o frază incidentală. Era programul lui Murgu de pe Câmpia Lugojului. Politica lui maghiarofilă şi slavofilă. Acum această politică era reluată, fără el, în scopuri individuale, oportuniste.

Murgu schimba în Bănat la 1848, revoluţionar şi în sens de frondă, direcţia istorică. El proclamă Bănatul, provincie românească, un fel de Voivodat şi se aşeză, cu titlul de căpitan, în frunte... Acea adunare revoluţionară făcu acte de suveranitate. Destitui pe cei doui Vlădici sârbi din Timişoara şi Vârşeţ, restaura scaunul metropolitan românesc din Capitala Bănatului — metropolia este un atribut al provinciei laice — numi titulari pe cei mai vrednici preoţi ai vremii lor, pe marele protopop al Lipovei Dimitrie Petrovici Stoichescu de metropolit, pe Ignatie Vuia protopop din Oraviţa, de episcop în Vîrşeţ. Cei doui vlădici sârbi fugiră dela posturile lor. Ignatie Vuia se şi instala la Vîrşeţ, Petrovid Stoichescu nu apucă să se instaleze. Aceste reminiscenţe, cele mai glorioase bănăţene, se reînoiau în vorbirea lui Ioanovits. Românii înţelegeau sensul unei politici filomaghiare, al unei politici antislave subt imperiul căreia au suferit atât, dar pe un temei just. de recunoaştere a caracterului românesc al provinciei. De aceasta nici nu vroiau să audă Ungurii, încă în 1848 când Murgu pusese bazele acelei fronde, căci trecea de frondă o politică cu Ungurii, când pentru aceasta îşi atrăgea critici atât de aspre din Ardeal, făcut alături de Dragoş cu care era trimis ca parlamentar la Iancu în Munţii Apuseni, direct trădător, Kossuth dezavua pe Murgu şi anulă hotărârile dela Lugoj. In aceeaşi şedinţă în care Murgu adusese la cunoştinţa Camerei hotărârile din Lugoj – Murgu era deputat în Camera din Budapesta — Kossuth respinse brutal cererile Românilor. Acea zi va fi fost cea mai amară alui Murgu. El nici nu-i mai răspunse lui Kossuth. Visurile lui Murgu, nu personale, aceasta nu se poate îndestul accentua, ci pentru neamul sau, se spulberară. Intervenţia lui Kossuth doar îl rehabilita de injurii, acuzaţii. Se învedera clar: Murgu nu era un trădător. Dealtfel nici Dragoş n'a fost, cum afirmă Istoria noastră. Acea cursă odioasă întinsă şefilor Revoluţiei româneşti în Abrud n'a fost de cât o operă personală a lui Hatvani. Nu ne este permis a i-o atribui nici lui Kossuth. Dra. goş n'a fost decât oportunist. Murgu n'a fost nici oportunist. Murgu a fost cel mai revoluţionar, cel mai tipic reprezentant al revoluţiilor ardelene şi bănăţene. In Bănat noi am avut în secolul XIX trei incarnaţiuni revoluţionare: pe Dimitrie Ţichindeal, pe Eftimie Murgu şi pe Andrei Mocioni! Deaceea când oficialitatea se afla în mâinile mele, am căutat să le ridic altare... Lui Ţichindeal, pe a cărui oase nu le-am mai găsit, i-am ridicat o cruce în Becicherec[5]. Nici o şcoală secundară din Timişoara n'a mai fost la acea cruce. Pe Murgu l-am adus din Budapesta in Lugojul lui. Pe Andrei Mocioni nu l'am putut aşeza în faţa Catedralei, unde îi e locul, din cauza timpului prea scurt. N'a fost însă întâmplare, preferinţă, în alegerea acestor figuri, ci metodă, gândire, istorică şi politică.

Ţichindeal a fost un precursor. Murgu şi Andrei Mocioni erau contemporani. Dar deşi noi putem verifica în ideile şi tendinţele acestor doi din urmă o complectă identitate, viaţa i-a pus mereu faţa 'n faţă.

La 1861 nimeni nu mai credea în amiciţia românomaghiară, afară de Murgu şi, precum am văzut, Gozsdu şi tovarăşii.

Murgu a fost o forţă dezordonată, revoluţionară, a naturii — o curioasă irupţie a naturii bănăţene — Andrei Mocioni, una, ordonată, simetrică, dar tot revoluţionară. Murgu apare în toate ţările româneşti şi pe unde ajunge ameninţă ordinea socială, căci nu pe nedreptate se poate aşeza puterea românească. E expulzat din toate ţările, dar în toate lasă săminţe germinatoare, adepţi, discipoli, străluciţi. Pe Filaret Scriban şi pe partenerul său de exil, Bojâncă, în Moldova, — pe Nicolae Bălcescu, C. A. Rosetti, şcolarii săi, în Muntenia, cari vor respecta în el cu sfinţenie pe Învăţătorul. În tribulaţiile lui N. Bălcescu pe lângă Iancu în Munţii Apuseni şi pe lângă Kossuth în Budapesta, trebuie văzut spiritul lui Murgu. Cel mai complect Român al anilor Revoluţiei în idealul căruia se zbat probleme şi aspiraţii româneşti, integrale, totalitare. Vede cu un secol înainte, ceeace-l face un simplu neînţeles de vremea lui. Schimbarea bruscă în amiciţie a unei inamiciţii ereditare, seculare, dintre Români şi Unguri, părerea lui, a fost simplamente refuzată de spiritul ardelean. Amintirea suferinţelor era prea aproape şi primejdia slavă, ce turbura viziunea bănăţeană a lui Murgu, prea departe. Kossuth, o admite, dar cât de îngust şi cât de fără de înţeles sincer, just! In mentalitatea lui Kossuth marea idee se închirceşte, se reduce la şiretlicuri. Agenţii mentalităţii lui sunt Gozsdu şi tovarăşii săi, pe cari i-am văzut la lucru. In felul acesta tot şcoala ardeleană rămânea biruitoare. Ideilor lui Murgu, — cari ca spaţiu geografic îmbrăţişau o scenă, aproximativ dela Odessa la Viena, în vreme-ce ale lui Kossuth se mişcau pe linii interioare maghiare şi nu se izbiseră încă de pragul acelei Şirii, — nu le venise încă vremea. Nu e venită nici azi, decât poate pentru bănăţeni, cari au primit ceva ca anticipaţie, la 1918, din acel pericol „slovean", tot nedesluşit pe deplin.

Murgu jertfise acelor idei vizionare, totul. Cu o măsură umană comună nici nu e inteligibil. Dar marii ideologi — cum a fost incontestabil Murgu — marii posedaţi, nu trebuie judecaţt astfel. Să nu uităm că Murgu şi-a plătit credinţele cu 7 ani de temniţă! Carcera Neugebäude dela Budapesta, unde stătuse înainte de el şi marele său antinomist, Kossuth, 3 ani, devenise pentru el o locuinţă. Cercetându-i mai atent actele, viaţa, ele hotărât părăsesc un omenesc. Este cel mai impersonal, nepăsător, indiferent, dintre oameni. Ideia aceasta, a alianţei româno-maghiare o duce peste toate decepţiile, peste brutala respingere a lui Kossuth, peste impopularitatea în creştere a ideii, până la complecta impopularitate proprie. N'are altă avuţie decât această popularitate — nimeni n'a atins popularitatea lui în Bănat! — n'are bani, n'are un domiciliu stabil, părăsit de toţi, în temniţă trăieşte într'o neagră mizerie cu 6 cruceri pe zi, va lua asupra-şi orice suferinţă, dar nu va sacrifica o iotă din o idee, din o credinţă. Un iluminism, fără asemănare!

Când la 1861, ieşit numai curând din temniţi şi din o tăcere ce i-se reproşa atât de injust, fiindcă a stat în ea silit[6], candidă, susţinut de administraţie, împotriva lui Andrei Mocioni, el putu constata că-şi cheltuise pană la ultima para şi popularitatea, ultima-i avere. Poporul bănăţean se întoarse împotriva idolului său. Până şi secretarul său de pe Câmpia Libertăţii, Alois Vlad nu mai găsia decât dojeni la adresa lui. Din Câmpia Libertăţii, locu-i de glorie, care va purta în Lugoj după el, acest nume, el scăpă, abia cu viaţa, de furia poporului, după cum relatează un martor ocular. Iar la alegere întruni abea 94 voturi, dintre cari numai opt româneşti, căpitanul legendar de altă dată...

Marele adversar dela 1861 al Iui Murgu, Andrei Mocioni obţinu mandatul la Lugoj cu o victorie răsunătoare, dar nu se prezintă la Cameră. Murgu căzut în Lugoj fu ales în Moraviţa şi se prezintă la Cameră, dar nu avu acolo aproape nicio activitate. La o credinţă, două atitudini, două mentalităţi, două temperamente. Seniorial îi aruncă Mocioni Împăratului şi Camerei sfidarea nerecunoaşterii şi-i făcu lui Kossuth o vizită la Turin. Legăturile cu Viena şi împăratul, Mocionestii le rupseră pentru totdeauna. Deci, cu Kossuth, ca şi Murgu, dar şi deosebit de Murgu: nu cu Cameră maghiară, care nu era a lui Kossuth ci a împăratului împăcat cu Ungurii. O atitudine va fi aristocratică, cealaltă filosofică, amândouă, însă revoluţionare. In atitudinea lui Mocioni va fi multă dignitate, personală şi naţională, dar nu era lipsită nici alui Murgu de orgoliu. Murgu arunca societăţii sfidarea comprehensiunei lui superioare. El se plimba printre oameni, cu un cap mai sus. A trăit în acest orgoliu, în care s'a izolat, şi pentru care a suferit. Şi iată că timpul a venit să-l confirme. In nedreptatea Conferinţei dela Paris noi am văzut confirmarea lui Murgu. In zadar, ori cari li-ar fi serviciile, Istoria nu-i reactualizează nici pe oamenii mari, decât în ideile lor. Ele îi repun în scenă ca pe nişte spirite răzvrătite ce nu se liniştesc până la plinirea ideilor lor. Abia atuncia mor. Murgu era uitat înainte de 1918. După 1918 cine n'a auzit — „Murgu avea dreptate!"... Eu răspundeam acestei chemări a neamului său când l'am adus într'o noapte, dintre străini, plimbându-l peste satele bănăţene, peste Becicherecul, din care-l privea Ţichindeal, până în Lugojul lui care-şi regreta o ingratitudine faţă de el şi vroia să o repare.

Notele acestea fugare, lungite şi aşa prea mult, n'au decât pretenţia semnalării spiritului revoluţionar, nu relatarea lui istorică, ceeace ar cere volume multe. E însă foarte interesant, că în Bănat poporul nostru i-a răbdat pe turci, păgâni cari l-au decimat în două veacuri, resemnat, fatalist, dar n'a răbdat pe falsul liberator care a venit în numele creştinătăţii, dar n'a înţeles-o pe aceasta decât nemţească. Reese din aceasta un fenomen social interesant, că adevărata cauză a răscoalelor nu e atât asuprirea cât nedreptatea, pe care popoarele nu o pot suferi. Ion Stoia-Udrea, cunoscut publicist bănăţean, şterge colbul de pe actele unei revoluţii bănăţene foarte puţin cunoscute, dela 1738, abia la câţiva ani după izgonirea turcilor, Iosif al II-lea în o anchetă făcută atunci în Banat, personal, ca prinţ moştenitor, constata: „...Sistemul de guvernare fiind complect greşit, cu oameni cari n'au cunoştinţe exacte nici despre situarea şi topografia Bănatului, e firesc ca locuitorii să prefere şi să ţină încă la felul turcesc de guvernare"... Ce altă rehabilitare a acelor mişcări pe care rapoarte ale guvernului militar local din Timişoara le taxau de „haiducii" şi „ lotrii" mai trebuiau, decât aceste cuvinte princiare. Răscoala dela 1738 îi poartă numele şefului ei, Nicolcea, numit în rapoartele militarilor „Oberräuber" (arhitâlhar) şi s'a întins de jos dela Dunăre în estul provinciei până la Lipova... Alte cete de rebeli şi haiduci valahi, sprijinite de emisari turci, vor continua să neliniştească noua orânduire nemţească la Vest, până 'n Panciova. Rebelii n'au rapoarte scrise, ca militarii, şi faptele lor sunt păstrate mai mult în baladele care-i cântă, nu în „lotri" însă, ci în eroi şi martiri. O topografie a asupririi schimbătoare fac ca aceste balade, legende bănăţene, care ne sunt cronicele noastre, să-şi varieze tonul, inspiraţia după loc şi timp. Prin a doua jumătate a secolului XVII asuprirea în caracterul religios slav. Pe Paul Iorgovici ni-l prezintă legenda ca otrăvit de sârbi. Ţichindeal este un arhanghel care-şi desvoltă în fulgere de rasă un duel al său cu Stratimirovici. De ce să ne mirăm că 'n Murgu aceste moşteniri se desvoltă în marote. Murgu vede roşu în slavi. Şi Murgu este o expresie telurică a acestei Istorii.

Am arătat pân'aci evoluţia când încrucişată, când paralelă a spiritului revoluţionar cu spiritul tranzacţional, oportunist. De bună credinţă încă 'n şagunism, tranzacţianalismul a degenerat in gozsdism, în mironism. Partidul „moderat" român opus partidului naţional român, nu era în gândurile, în ideile lui Şaguna. Mitropolitul Miron Romanul l'a făcut la 1884, în desvoltarea, mai bine zis, în degenerarea acelor idei. S'a format un comitet compus din: Dr. Iosif Gall, George Szerb, Lazar Ionescu, Dr. Cornel Diaconovich, Demetriu Bonciu, Ludovic Ciato, Leontin Sinionescu.

Ce a devenit acest partid'? A fost simplămente măturat de insurgenţa forţelor revoluţionare. O urmare totuşi a avut: a zguduit un rol istoric al preoţimei. Poporul acesta a fost salvat prin Biserică. Dealungul veacurilor întunecate, celula naţională, satul, a fost condus prin preot, conducătorul, şeful, natural. Nu va mai fi. Mijloacele de asuprire ale statului modern îl vor disloca din acest rol secular. Naţiunea va vedea tot mai mult că apărărea nu şi-o mai poate încredinţa Bisericii, sau nu numai ei. Iată, abia în al treilea metropolit, conducătorii satelor erau îndemnaţi la depunerea armelor, în lupta naţională.

Dealtfel acel rol al preoţimei era zguduit mai de mult, de Vlădici, ca Nichitici, cari îl dădeau pe Horia pe mâna călăilor, sau ca, Lemenyi, care la 3/15 Mai, ce-i drept prezida pe Câmpia Libertăţii alături de Şaguna şi vota CONTRA Uniunei Ardealului cu Ungaria, dar la 29 Mai, 14 zile mai în urmă în Dieta din Cluj, vota PENTRU Unire, şi de pe fereastra sălii primea înflăcăratele ovaţii ale tinerimei maghiare, cum relatează istoricul Kövari. Aceste exemple îi dădeau trădării un caracter teologic.

Un deputat maghiar, mai târziu în Cameră, l-a întrerupt pe Babeş, când spunea că Unirea Ardealului s'a făcut contra voinţei poporului român:

— Nu-i adevărat — Episcopul Lemenyi a votat unirea la 29 Mai 1848 şi era mai competent să vorbească în numele poporului român ca d-ta.

— Episcopul Lemenyi a votat la 15 Mai 18'i8 contra Unirei! — a răspuns Babeş.

Congrua, cum i s'a spus, întregirii salarului preoţesc de către stat, veni în urmă să-l scoată virtual pe preot din rolul său conducător. Naţiunea trebuia să găsească cu cine să înlocuiască forţele pierdute. Prin anii 1900—1912 se putu face aceasta înlocuire. Apăru tot mai numeroasă noua clasă: Advocaţii!... Apărătorii cu dreptul a dreptăţii, dupăce busuiocul intrase în toate apele.

Pierderea preoţimei fu totuşi o pierdere dureroasă, la care Naţiunea nu se putea resemna. Ea nu înceta să cânte la toate ocaziile apostrofa sfântă a bardului Andrei Mureşan, lansată patetic, preoţimei:

dar ecoul ei glorios ne pierdea tot mai mult într'un materialism arid al vremurilor nouă.

După 1848 trei idei mari, revoluţionare, frământau viata publică românească: Pasivitatea politică faţă de Parlamentul din Budapesta şi lupta în judeţe, Memorandul şi — lupta dela „Tribuna" din Arad! Mai exista şi o altă idee mare, în jurul căreia se vor polariza energiile: Activismul faţă de Parlamentul din Budapesta, dar acesta, contra tredinţei obşteşti care a dominat tot timpul — NU ERA REVOLUŢIONAR! Le voi examina pe rând.

Pasivitatea politică! Ce era pasivitatea politică? — In fond: continuarea cu mijloace paşnice, a Revoluţiei, care nu mai putea continua, armată, şi care nu-şi atinsese ţintele.

Cauza cea mare şi imediată a isbucnirei Revoluţiei din 1848 a fost proclamarea Unirei Ardealului la Ungaria, întâmplată în acea faimoasă şedinţă a Dietei Ardealului, de la 29 Mai 1848, proclamare care s'a făcut la 14 zile după marea Adunare d Românilor de pe Câmpia Libertăţii dela Blaj, care a luat atitudine energică contra. Am arătat cum slabul Lemenyi a votat acolo pentru Unire, după ce la Blaj votase contra ...

Kővári descrie scena proclamării. După votul ridicol al lui Lemenyi şi manifestaţia dela geam, sosi — spune Kővári — momentul serbătoresc şi suprem: nimicirea Ardealului ca ţară şi Unirea lui, prin voinţă unanimă, la Ungaria.

Aceasta înarmă imediat braţul lui Iancu, cum îi promisese prietenului său Vasvári, în cunoscuta vizită a acestuia la Vidra.

Ungurii agitau de săptămâni Unirea, răspăndind-o ca teroare, purtând după un simbol unguresc, sabie însângerată prin ţară şi steaguri cu devize: Uniune sau moarte! In desfăşurarea aceasta, Vasvári şeful acestei tinerimi de Martie, cum i-se spunea tinerimei care la 15 Martie în Budapesta proclama Revoluţia în frunte cu poetul Petőfi, se duse la Vidra la Iancu cu care era prieten, ca să-l convingă să renunţe la împotrivire.

O săptămână a stat Vasvári la Iancu, în discuţii fără sfârşit. Alexandru Sterca Şuluţ în „O lacrimă fierbinte" ne arată cum s'au despărţit cei doi prieteni.

Iancu l-a petrecut pe Vasvári până afară de hotarul Vidrei. La despărţire, un ultim apel şi un ultim răspuns, în strângerea de mână:

Aceasta, a venit, mai curând decât ar fi crezut-o chiar Iancu şi într'o formă pe care n'ar fi dorit-o. Vasvári murea pe acel câmp de onoare, pe care îi dase întâlnire Iancu, ucis, la Fântânele, în lupte date de femei, de vitezele ostaşe, ale lui Iancu.

Nu poţi, să nu-ţi pleci un steag, loial, în faţa acelei morţi. Să-ţi refuzi, un sentiment de stimă, faţă de acea tinerime de Martie, maghiară, în frunte cu un Petőfi care, orice ar fi fost, renegat, sârb, slovac, a fost un fanatic, genial, sincer, sau acel Vasvóri, leader ardelean al acelei tinerimi. Au ştiut să moară! Oricât de mult ar fi reprezentat o cauză nedreaptă, nu te poţi refuza omagiul tău de adversar: — n'au fost farsori!

Această tinerime a lui Petőfi, Vasvári, i-a deschis lui Murgu uşile dela Neugebäude. In acel 15 Martie, l-au purtat pe umeri, în triumf. S'a spus că i-ar fi cerut atunci un reversal că nu va mai lupta contra Ungurilor, nu e de crezut. Că-l va fi emoţionat acel gest, e firesc.

Nu numai Românii din Banat şi din Ungaria ci şi din Ardeal intraseră câţiva, după proclamarea Unirei în Parlamentul din 1848 dela Budapesta şi Dobriţin. Mai întraseră ardelenii şi la 1865 — nu toţi, Dr. Ioan Raţiu deşi ales, a refuzat — în acea aşa numită Dietă a Incoronării_i ca protestatari însă în chestiunea anexării, pe care nu o considerau nici formal legală. Dar la 1867 Ardealul se încorpora definitiv la Ungaria. Ce vor face Românii acum?

Şaguna care venea din alte medii, n'avea în el tradiţiile de trei veacuri ale vieţii de stat, independente, fie şi dezastruoase dar autorizând speranţe strălucite, se va supune, cu toate că dusese până atunci, la 1863 în Dietă dela Sibiu şi la 1865 în Dieta dela Cluj, lupte strălucite pentru Ardeal. Dar continuatorii lui Iancu, ai moştenirilor revoluţionare, adunaţi la Miercurea (7—8 Martie 1869) în Conferinţă Naţională, vor refuza, împotriva injoncţiunilor şaguniene, categoric supunerea. Pasivitatea proclamată la Miercurea, politiceşte însemna: CONTINUĂM REVOLUŢIA şi fiindcă nu o mai putem, armat, activ, o facem, cum putem, pacinic, pasiv. Pasivitatea devenia PRINCIPUS OBSTA a politicei româneşti... Şaguna ieşea bătut, înfrânt, pentru prima oară. Va mai merge, şi la Pesta, la Casa Magnaţilor, va vorbi acolo, dar marele lui rol, se termina. Atmosfera din Budapesta nu va mai fi pentru el cea din prima tinereţă din casa Unchiului său Grabovsky, nici ceeace-l va înconjura în Casa Magnaţilor, destul de amicală, cu toată marea-i autoritate, iar în lumea românească popularitatea începea a se evapora încet. Tinerimea universitară, saluta din toate centrele, înfrângerea politicei oportuniste.

Drumurile dintre Sibiu şi Blaj încă se vor despărţi din nou. In Blaj, lucrează mai puternic tradiţia, — în Sibiu Şaguna e fondatorul propriei sale tradiţii — şi, Metropolitul Sterca Şuluţ, va merge pe drumul Blajului. . . Politica lui Şaguna, era simplă: monarhică, cu toate avântagiile şi desavantagiile. Nici cea a Blajului nu va fi antimonarhică, — aceasta nu se putea — dar, nu-l va concura pe Şaguna în o impopularitate.

Şaguna muria amărât că lumea românească nu l-a mai urmat. N'avea dreptate el. Nu putea să-l urmeze. Nu putea, fiindcă dreptatea cea mare, în această chestiune, echilibrul permanent nu era la el ci la Naţiune. Şi, Poporul român, nu putea avea altă atitudine în aceasta chestiune. Transilvania era provincie românească, provincie integrantă, a Daco-României. Nici un popor nu face concesii, asupra teritoriului său. Inşi, grupuri, pot face aceasta, pot confunda, suprapune uneori, interesele vremelnice, celor permanente, dar nici un popor nu lasă discuţie asupra teritoriului său, care e permanent. Şaguna socotia Ardealul alăturat Ungariei definitiv. Nu era. Iată, nu au trecut nici 70 de ani şi tot ce a socotit el definitiv, se prăbuşia. Greşea deci el. Vecinie nu era decât poporul român şi acesta a şi rămas dar, cu teritoriu cu tot, care nu se putea lua dela dânsul. Sau încât se lua; trebuia să vie ziua în care va fi reluat. Nu însă cu an popor care a renunţat, s'a supus, ci cu umil, care, moralmente pregătit, n'a abdicat niciodată. D'aceea spiritul revoluţionar l-a biruit şi pe un om providenţial ca Şaguna.

Activismul parlamentar, n'a fost nici pentru Românii ce rămâneau înafara graniţelor pasivităţii, o idee, dinamică, revoluţionară, cum adeseori se credea, ci mai mult una transacţională, ocasională. Nu prin parlament aveau să-şi cucerească, Românii drepturile mari, politice, aşa cum credeau unii. Zadarnic, acele drepturi, mari, nu se cuceresc şi nu se apără, decât prin sânge, prin hotărârea virilă de a şti a nu-ţi cruţa sângele când trebue. Noţiunea însăş de „Parlament" înseamnă tranzacţie, potriveală, înţelegere. Forţele nu se ciocnesc decât spre a se înţelege. Chiar când se face această înţelegere, se face de cele mai multeori în detrimentul celui slab, iar când nu se face, atunci cel slab trebuie să părăsească Parlamentul, dacă nu vrea să rămână zdrobit. Acesta a fost cazul nostru. Neam dus, la începutul acelei ere constituţionale cu iluzii mari. Am crezut că vom expune dreptatea noastră acolo, ca la un tribunal şi va fi cineva deasupra, care să ne dea câştig de cauză. Pe rând s'au risipit acele iluzii.

Activismul nostru parlamentar a avut două părţi. Prima, a început, la 1848 sau mai bine zis la 1861 şi a durat aproximativ până la 1887 când, s'a stins, dela sine, prin a inutilitate, pe care şi-o constata singur. A doua, a început la 1903 şi a durat până în război. Ceace e trist e că a doua n'a învăţat nimic dela prima; şi că toate decepţiile, primei, desiluziile, s'au uitat şi aceeaşi poveste a putut începe cu aceleaşi iluzii, în instituţie, în lucruri şi 'n oameni. Vechea poveste că din Istorie nu învaţă nimeni.

Cu toate acestea Parlamentul acela din Budapesta, răsunase, până la plictiseală, un jumătate veac, de doleanţele, de nedreptăţile, de revolta poporului român. Tot ce a avut neamul nostru mai distins în acest curs de vreme a fost acolo. Puteau învăţa pe de rost în acest timp Istoria Românilor. N'au învăţat-o, dar în această privinţă îmi spunea părintele Lucaciu, ceva amuzant. Prim ministru era Wekerle, acest şvab renegat, care nu se ştie prin ce joc politic se impunea mereu în capul lui Franz Iosef ca primministru, prin o lipsă a sa de individualitate şi, de imaginaţie alui Franz Iosef. Wekerle trebuia să facă un discurs în chestia românească. Cum pentru aceasta îi trebuia şi puţină istorie, îl invită pe părintele Lucaci să vie în fiecare Miercuri seara după orele 9 la dânsul să povestească cu el istorie pe lângă un pahar de vin. S'a repetat aceasta în câteva săptămâni, în cursul cărora sporeau mai mult păhărele, ca cunoştinţele. Câte odată plictisit de o ariditate a lecţiilor sau când aceasta era udată de pahare mai multe Wekerle le presăra cu glume. Ii spunea odată:

— Eu nu te pot înţelege cum tu, (deputaţii în Budapesta se tutuiau obligatoriu) — om inteligent, de-o inteligenţă strălucită, ţi-ai putut greşi aşa şansele în ţara aceasta. Ce-ţi trebuia ţie agitaţii româneşti, care să te fixeze, în popă prost, la Şişeşti. Tu trebuia să fi Vlădică în Oradea celor 200 mii hectare. Ce-ar fi fost de mine dacă urmând pilda ta mă făceam şi eu agitator şvab. N'aşi fi dus-o nici până la solgăbirău. Aşa am pus piciorul şi-l ţin pe grumazul celei mai mândre nobilimi din Europa. Gândeşte-te bine, Vasile. Nici acuma nu-i prea târziu.

Altădată, — spunea părintele Lucaci, — mi-a pus în formă de glumă întrebarea :

— Iac'aşa — răspunse — mă gândesc, n'aş putea ca ministru de finanţe să ţi le aranjez.

— Dragă Şandore, în chestia asta să nu te bagi, că desechilibrezi bugetul Ungariei.

Acolo, în acel Parlament pestan erau Murgu, Babeş, Mocioneştii, Ilie Măcelariu, Iosif Hodoş, Alexandru Bohăţel, Sigismund Pap, Alexandrii Roman, Aurel Maniu, Aloisiu Vlad, Balomirii, Andrei Medan, Mircea Vasile Stănescu, ca să nu vorbim decât de cei ce s'au comportat în Români acolo. Unii dintre ei ca Vichentie Babeş, Alexandru Mocsonyi, s'au desvoltat în debateri, figuri parlamentare, cari ar fi onorat ori ce parlament din Europa. Atâta noroc am avut din acest parlamentarism, el ni-a dat pe un Babeş de pildă, între anii 1880—1891, un raportor Conferinţelor Naţionale, Naţiunei un Cancelar, care-i trebuia. Avem dela Babeş din acel timp câteva discursuri cari i-au valorat titlul de al doilea Bărnuţiu şi care au făcut ocolul unei prese europene. Astfel am putut scoate din când în când problema noastră din rândul unor mici probleme de ordin intern care nu poate interesa de cât statul respectiv, în rândul marilor probleme, ce interesau pacea şi Europa. Era mare lucru acesta. Când s'a ţinut Conferinţa din 1881, raportorul care era Babeş ştiu să ridice la aşa înălţiuni importanţa ei politică, încât cu toate că se încoronau atunci primul Rege şi Regină a României, evenimentul era pus în oarecare umbră de Conferinţa din 1881. Dar şi ceilalţi erau oameni de mâna întâia. Din discursurile lor, pe cari le citim şi azi cu mare plăcere, reese întâiu, o pregătire care nu ştiu dacă poate fi egalată în o comparaţie, cu cei ce i-au urmat, apoi un spirit de sacrificiu care cu siguranţă nit poate fi egalat. In cultura unui Alexandru Mocioni, vedem tot raţionalismul filosofic german, pozitivismul lui Comte, empirismul englez, Hume, Locke, Spencer citaţi adesea de el care cunoştea toate limbile europene. In Alexandru Roman, în strălucitele-i alocuţiuni către tinerimea universitară, îl găsim pe Fichte din „Rede an der Deutsche Nation". E întemeietorul şcoalei naţionaliste, în gândire, simţire şi faptă. Suflet de apostol, nu predică numai jertfa pentru alţii ci premerge el, ca exemplu strălucitor. E condamnat, cu toată legea imunităţii, care apără pe deputaţi, la un an temniţă pe care o face la Vaţ. Cuvintele din ,,Doina lui Lucaci" tatăl meu li-a luat din „Doina lui Roman", cuvinte pe cari le va fi declamat el ca elev de liceu în Beiuş. Doina lui Roman a rămas necunoscută, a lui Lucaci a devenit proprietatea Naţiunei. Aceasta a fost meritul tatălui meu. Iosif Vulcan şi-a reclamat la doui ani, după intrarea prescripţiei juridice paternitatea lăsându-l până atunci pe tatăl meu care între timp a murit să facă tot calvarul juridic, luând acolo în faţa justiţiei eroic paternitatea pentru Doina lui Lncaci, care era a sa. Se poate, să fi fost Vulcan autorul Doinei lui Roman, tatăl meu nu avea de unde şti aceasta. Doina lui Roman el o avea scrisă în notiţă fără nume de autor, căci în Gura Satului însăş nu a apărut iscălită şi nici în volumul de versuri al lui Iosif Vulcan nu figurează. In astfel de împrejurări paternitatea el nu o putea reclama decât în faţa tribunalului unde trebuia să apară şi să spună: „nu vreau să-l condamnaţi pe George Bocu, nu e el vinovat, eu sunt autorul". Fără aceasta chestiunea rămâne o simplă micime peste care se poate trece . . . Babeş, un polihistor, un enciclopedist, în cea mai înaltă accepţiune a cuvântului. Este printre cei mai culţi deputaţi ai Parlamentului din Budapesta, care duce polemici susţinute cu un Deák, Szilágyi Dezső... „Albina lui din Viena şi Budapesta cel mai serios ziar în starea de atunci a poporului nostru. Articolele lui, şi ca limbă admirabile, cea mai bună limbă a vremii lui, mult peste „Federaţiunea" sau „Observatorul", sunt de o rară fineţe, putere de exprimare.

„Cei dela putere ne acuză că noi românii naţionali, răi patrioţi suntem şi gravităm în afară de centrul lor".

„Da, fireşte că gravităm şi tindem, în afară de centrul lor, pentrucă vitalitate avem, iar aceasta în centrul lor neadmisă este" . . .

Cu astfel de oameni a strălucit generaţia primei activităţi. Cu un Trăian Doda, din graniţă, condamnat şi el la doi ani pentrucă îşi zvârlia mandatul pe care n'a vrut să-l ţină pe motivul demn că nu primeşte excepţia care s'a făcut cu el, lăsat singur să răuşiască din nişte alegeri viciate. Putem exclama în faţa lor cu Eminescu.

Şi nu a fost oare altul, în calitate, curajul unui Bohăţel care voind să marcheze dreptul limbii româneşti în Camera din Budapesta a luat cuvântul în româneşte (7 Martie 1867) neapucând să zică decât două cuvinte. . . ONORATĂ CASĂ! . . . căci restul a fost înecat în urletele patriotice, dar scopul totuşi atingându-l, simbolic cel puţin.

O analogie ne trimite la un alt tumult în Camera din Budapesta, unde dela 1848 atât ne tot invitau Ungurii să mergem, — ne este în minte scena Vasvari-Iancu, — din a doua repriză activistă, poate mai sălbatic, dovedind mai mult o imposibilitate de colaborare dintre Români şi Unguri. Deschid „Tribuna" la cazul Vaida (7 Iunie 1907) din Camera Maghiară. Nu pot uita nici azi relatările raportorului nostru parlamentar, care era Ghiţă Pop, noaptea la telefon. Şi-mi spun mie însumi, ce just se repercutează sentimentele când le prinzi cu sufletul. Atunci veniseră doi deputaţi din Arad, colegi ai lui A. Vaida, în o scară la mine în Redacţie foarte amărâţi şi porniţi contra lui Vaida, că le-a făcut imposibilă Românilor situaţia în Parlament, că, să nu-l mai susţin că nu cunosc lucrurile că Vaida n'a cetit acea poezie, numai şi-a introdus-o ulterior în stenograme etc. Scandalul izbucnise pentru cetirea unei poezii insultătoare la adresa Naţiunei maghiare, prin care Vaida le spunea Ungurilor să nu ne mai insulte prin versuri că ştiu şi Românii să răspundă prin contraversuri din care le-a cetit un specimen. Eu nu mă lăsasem emoţionat de „colegi" şi încă în noaptea aceea îi trimisesem lui Vaida o telegramă de îmbărbătare. Le-am răspuns deputaţilor, că pentru mine n'are nicio importanţă, orice ar fi greşit Vaida, că nu pentru o astfel de mică greşeală se poate naşte un scandal atât de mare, el este produsul urei contra noastră şi atunci eu şi orice Român trebuie să-l apere. Aşa s'a întâmplat. In urma telegramei mele — căci celelalte ziare româneşti tăceau toate — Naţia românească a răspuns cum trebuie, agresiunii şi Vaida a devenit erou in loc de „greşit" ce era. Abonaţii noştri din oraşele României îi trimiteau cu droaia telegrame de adesiune. Dar cum mi-a plătit A. Vaida atitudinea mea? Las aceasta că n'are vre-o importanţă. Am păţit-o cu el ca şi cu nepotul meu Constantin. Mă tot ruga nepotul să-i cânt „Cruce albă de mesteacăn"... care pe el îl emoţiona. Dar nu sfârşiam bine o strofă şi buzele îi începeau să-i tremure şi până la urmă, tot luptând cu emoţia, ne mai putănd-o stăpâni, izbucnea în plâns. Atunci se repezia la mine cu pumnii. Eram eu de vină, că de ce e el slab şi plânge. Asemenea reacţii îi storceau lui A. Vaida atitudinea mea. Atitudinea mea era frumoasă dar îi reamintea slăbiciuni de cari se jena. Îmi plătia, ca Constantin cu pumni. N'are nici aceasta prea mare importanţă. Dar are altceva importanţă. Doi dintre colegii lui îl apărară cu trupurile lor acolo. Ion Suciu, respinse, cu pericolul propriei sale vieţi, adevărate asalte de asasinat ale deputaţilor Horváth şi Somogyi. Ion Suciu se încurcă în câteva duele. Iuliu Maniu îl ţinea cu braţele şi fu împins cu el de gardieni şi de sute de deputaţi, până în stradă unde ajunseră, cu capul gol şi putură scăpa, în o birjă. Aceasta are o importanţă. Cum s'au mai putut despărţi mai târziu, în Parlamentul Român, cei ce au stat o viaţă, în asemenea pericole de moarte, şi o viaţă nu numai a lor, ci şi a neamului lor, de o mie de ani. Cum s'a putut şterge şi amintirea suferinţelor comune care trebuia să-i ţie strânşi legaţi, în falangă, cu care ar fi putut fundamenta toată viaţa Statului Român. Nimic n'a rămas din acele lupte — nici măcar prietenii personale — şi acei deputaţi s'au risipit, prin toate partidele, ne mai putând influenţa cu nimic viaţa României. Îi risipeau oportunismele, pe care nu trebuiau să le înveţe din noul mediu, veneau cu ele din Ardeal. Dacă rămâneau împreună, în numele unei Istorii, rămânea şi aceasta în ei, în actele lor, cum a rămas Mântuitorul în actele apostolilor. N'au rămas. In aceşti deputaţi nu era lucrarea duhului sfînt al Istoriei noastre, erau în unii spiritul lui Bob şi alui Leményi, în cei mai mulţi al lui Dragoş, Gozsdu, al Mihalyeştilor, al Metropolitului Miron Romanul, în unul singur spiritul lui Bărnuţ şi în nici unul al lui Avram Iancu. Au mai criticat un timp pe Mihályi Peter, in Parlamentul Român, pe urmă au ajuna toţi la Mihályi Peter, prin diferite partide, ştergând toate frontierele, dintre bine şi rău, dintre ce a fost merit sau simplă potlogărie. La edificiul Istoriei noastre aceasta generaţie n'a aşezat nicio cărămidă, sau una ce s'a fărâmiţat.

In zadar am căuta spiritul de sacrificiu a lui Doda, Alexandru Roman la cei din veacul nostru, nu-l vom găsi. Nici unui deputat nu i-s'a clătinat nici un fir de păr. Era mai clementă puterea de stat? Nu, era mai oportunizată mentalitatea, mai flexibile caracterele. In pregătirea unui deputat dela 1905—10? In a celor mai mulţi n'ai putea găsi decât o revistă de studii marxiste a unui sociolog ungur, Iászi Oszkar, „Secolul XX" (XX Század) ca filosofie. Pe aceasta ţi-o ştia repeta pe de rost fiecare. Cei mai mulţi nu-l cunoşteau pe Eminescu, nu citiseră discursul Iui Bărnuţ de pe Câmpul Libertăţii, nu puteau savura, oricât ar fi vrut, farmecul culturei româneşti. Generaţia aceasta primul produs autentic al culturei maghiare, al Universităţii, al şcoalelor secundare, al kisdedovurilor (grădini de copii) însemna un hotărât mare, simţilor, regres ce se lăsa simţit în gândire, în idei, în stil. Ideia pasivităţii nu mai era înţeleasă, în un înalt sens al ei, ci din contra, demonetizată, depopularizată, care împiedeca numai arivismul favorizat de aceasta cultură. Nu zic că aceasta i-a dat naştere nouii reprize activiste, cauzele sunt mai multe, dar efervescenţa ei puerilă, credinţa în minunile ei care nu va ţine cont de o experienţă certă, veneau hotărât din acea dinamică a ignoranţei.

Prima activitate parlamentară sfârşia în ciclele de la 1887—1892, 1892—1896 în un ritm din ce în ce mai obosit, mai slab. Se obosiseră deputaţii însuş, de o zădărnicie a sforţărilor, de moara parlamentară ce macină tot mai in sec. Mişcarea se stingea astfel dela sine, singură. Stăpânirea pe de altă parte nu mai dădea drumul decât românilor de paie, guvernamentali. Şi acestora, puţini la număr, câţi le trebuiau pentru demonstraţie. Alegerile deveneau grele, bătălii civile, alegătorului, i-se cereau jertfe, mari, eroice, uneori chiar viaţa. Pentru rezultatele mediocre din Cameră, jertfele acestea erau prea mari, prea disproporţionate. Alegătorii făceau eforturi la o alegere, la două, pe urmă se saturau. Câteodată lâncezea prea mult şi acţiunea din parlament. Atunci din când în când se ridicau şi din public interogări, apostrofe, uşoare dojeni. Intr'o stare de spirit ca aceasta li-a putut lansa deputaţilor din 1866 prin „Concordia" poetul Iustin Popfiu din Oradea catena aceasta:

Din aceste antiteze, conflicte sufleteşti cunoscute îşi lua origina acea ceartă dela 1910 dela „Tribuna" care, oricum n'a fost o ceartă a deputaţilor cu un ziar, ci o ceartă a lor cu Naţiunea, ca şi cum erau toate câte au fost. A fost acuzată „Tribuna" că prin o campanie de critici ar fi compromis rezultatul electoral din alegerile, dela 1909. Era o acuzaţie gratuită. „Tribuna" până la acea dată nu scrisese nici un şir de critică. Criticele au început, după acea dată şi au avut drept substrat acel dezastru electoral care reducea deodată numărul deputaţilor dela 15, la 5[7]. Toată lumea căuta explicarea acelui fenomen. Il căuta şi „Tribuna". Aruncarea vinei numai pe abuzurile guvernului, nu mulţumea. Atunci aceşti deputaţi şi cei 5 şi cei căzuţi, cari formau Comitetul Naţional se constituiau şi ei, mai comod, în acuzatori. Trebuia un ţap ispăşitor, cineva care să plătească oalele sparte. Au crezut că-l pot găsi în . . . „Tribuna".

In realitate ce era în dosul acelei înfrângeri electorale? Mai întâiu, o scădere a diapazonului dela 1905 când mişcarea activistă era încă proaspătă, nouă. Interesul pentru lupta deputaţilor din Parlament, cari în cei patru ani de activitate n'au putut da ca rezultate şi ceva mai palpabil, n'au putut fonda măcar un ziar, deşi cheltuiau pentru aceasta fonduri de-a gata, era în scădere. Criticele la adresa acelor deputaţi nu veneau dela „Tribuna" ca şi cum ar fi fost cineva egoist interesat la acele critici, ceeace deputaţii s'au silit să stabilească, fără temei, criticele veneau din o lume de afară tot mai numeroasă, din rânduri universitare, de tineri, de scriitori. „Tribuna" s'a făcut ecoul numai al acelor critici. „Tribuna" era un ziar de opinie publică, nesusţinut din fonduri de partid. Un asemenea ziar se face prin instinct ecoul cauzelor populare, nu impopulare. Criticile la adresa deputaţilor găsiau o bună primire în public, acesta era fondul, secretul lor.

Al doilea, era acţiunea guvernamentală în pregătire pe care opinia publică o presimţia. Era în aer ceva. Guvernul Tisza iniţia o acţiune de împăcare cu Românii. Se pare că şi şurubul în alegerile din 1905 de aceea a fost strâns, ca să ducă acele negocieri cu un partid bătut, nu cu unul victorios, împotriva acelei acţiuni guvernamentale stătea ca cea mai serioasă piedecă, atât pentru guvern cât şi pentru deputaţi, un ziar ca „Tribuna" reprezintant al spiritului revoluţionar, neorevoluţionar, tradiţional. Nu i-se putea tăgădui acest caracter de vlăstar al acelui revoluţionarism istoric „Tribunei". Ziarul se desvoltă în un drapel, în jurul căreia se grupase, tineretul, aproape întreg şi avangarda oricărei Naţiuni: scriitorii! Mişcarea îşi proclamase şi un şef, şef de generaţie, pe poetul Goga, care şi-a fermecat, poate mai bine, sedus, generaţia cu noul lirism dinamic, al naţionalismului său. Voi mai reveni asupra acesteia.

O mişcare ca aceasta era extrem de incomodă, în acele împrejurări. Deputaţii nici nu se sfiiau a declara: nu putem negocia subt teroarea unei săbii alui Damocle. „Tribuna" era aceasta sabie şi mişcarea din jurul ei. „Nu putem încheia nimic, câtă vreme există „Tribuna". Cine ar lua o răspundere, ca a doua-zi să fie făcut trădător de „Tribuna"? Intâiu deci disciplină absolută ca preambul al oricăror tratative". Acesta era un limbaj curent al deputaţilor.

Ori, punctul mare, nevralgic, de ciocnire, era tocmai acesta. Spiritul revoluţionar înconjura cu neîncredere aceste tratative, pe deputaţi. Stetea, ca totdeauna, la pândă acest spirit. Tisa trata pe două fronturi, pe unul, cu un fruntaş din cadrele neactive, neutre, ale partidului, în dosul căruia se aflau mai ales episcopii, cu Ion Mihu, pe celălalt, cu deputaţii, cu Comitetul Naţional. Tratativele cu Ion Mihu puteau duce la un bun sfârşit, pe baze mai minimaliste. Dar ele nu resolvau problema, pacea trebuia făcută cu poporul român, ratificată. Ion Mihu însuţi punea pentru încheerea lor aceasta condiţie: adesiunea deputaţilor.

Aceasta adesiune n'a primit-o loan Mihu, dar ea vaccila. Înclinarea majorităţii deputaţilor era spre utilitarism, oportunism, aceasta se ştie acum precis, — se ştia şi atunci — atât din scrisorile lui Tisza, din ale lui Mihu cât din purtarea deputaţilor din Război şi chiar din Statul Român. Naţiunea a trecut peste umilitoarele lor atitudini, dar la o stabilire a adevărului, a răspunderilor morale, acestea contează.

„Tribuna n'a greşit... Ea a putut sucomba, dar numai după ce şi-a făcut datoria, după ce prin curentul pe care l-a trezit nu mai îndrăznia nimeni să-şi trădeze pe faţă înclinările. „Tribuna" a murit, dar n'a murit tribunismul. Printre valorile epocei este singura încă inventariată. Unde e acel Comitet Naţional al deputaţilor. . . ? Unde sunt apărătorii atât de înfocaţi dealtădată ai Partidului Naţional? Praf s'au făcut. Oportunismul care era în ei şi pe care l-au adus cu ei şi în Statul Român, i-a făcut incapabili de orice misiune. Aceasta li se putea prezice, prevedea. Dar ar fi mare greşeală de a confunda, acea asociaţie întâmplătoare de oameni de atunci cu Ardealul istoric. Ar fi o greşeală de a crede că fiindcă Vasile Goldiş, Teodor Mihali, Alexandru Vaida-Voevod, erau oportunişti, în care oamenii s'au putut înşela, tot Ardealul e oportunist. O, nu, noi n'am făcut încă cunoştinţă cu Ardealul adevărat. Poate oamenii cari îl vor reprezintă cu adevărat cari îi vor continua pe acei nemuritori ce-au presidat Renaşterea noastră, Gheorghe Luzar, Simeon Bărnuţ, Laurienii, Papii Ilarieni şi ceilalţi, abea acuma să se ridice, sau să nici nu se fi născut încă. Dar vor veni, cu siguranţă. Din acele adâncuri de unde ni-au venit, totdeauna, şi la timp, reprezentanţii autentici ai revoluţionarismului ardelean.

Se afla însă printre aceşti deputaţi unul care reprezintă şi atunci acest spirit şi pe care, poate tocmai din aceasta cauză, deşi n'avea o calitate oficială, însuşi Tisza, îl socotea, nu se ştie pentruce, de singurul autorizat de a vorbi şi semna în numele Naţiunei. Personalitatea acestuia se ridica pe moşteniri spirituale barnuţiene. Nu-i nevoie să-i pomenesc numele. Toată lumea ştie de cine e vorba. Ca acesta şi „Tribuna"' făcea o excepţie, nu l-a atacat niciodată. El însă se afla în tabăra acelor ce atacau „Tribuna", ceeace ne durea. Ni-a explicat mai târziu de ce se afla acolo:

— Cunoşteam spiritul deputaţilor, înclinările lor. Nu mă puteam separa de ei. Şi nici nu era bine. In cazul acesta oportunismul ieşea cu siguranţă deasupra Pentru mine totul era de a nu încheia cu Ungurii o pace prejudiciabilă, o pace pe care n'ar fi iscălit-o nici Iancu, dar nici Şaguna. Nu erau permise concesiuni, în contul demnităţii naţionale, oricari ar fi fost foloasele momentane. Situaţia mea era foarte grea. Erau unii dintre deputoţi cari îmi reproşau pe faţă intransigenţa. Alţii pieziş O ştiam, Novac din Biserica-Albă depildă, nu mă întâlnia odată fără a-mi reproşa răul pe care-l face intransigenţa mea. Episcopatul, pe dealtă parte, mă dezaproba făţiş. Din Bucureşti eram de asemeni sfătuiţi la conciliantă. In asemenea împrejurări datoria mea, era de a sta neclintit la post. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să-mi împlinesc datoria.

Acest şef nevăzut dar simţit, al Naţiunei, a fost atunci salvatorul situaţiei. Din scrisorile lui Mihu, aflăm, ulterior, precis, cine erau cei ce-l sabotau. Erau dujmanii neîmpăcaţi ai „Tribunei".

Iată deci înlănţuirile logice de idei şi de fapte, de împrejurări şi de oameni. Noi respectăm părerile de mai sus, dar şi 'n cazul de atunci se repeta experienţa seculară, nu în oameni, ori cât de tari, se afla garanţia acelei rezistenţe, ci în spiritul revoluţionar, care triumfa din nou. Cei ce au reaprins flacăra acelui spirit erau tribuniştii. Fără „Tribuna", curentul oportunist avea o victorie uşoară.

Nu schimbă nimic asupra acestui fapt un spirit inventiv al oportuniştilor, cari vroiau să omoară „Tribuna" prin calomnie. Alexandru V aida-V oevod îşi vădia încă de pe atunci calităţi de viitor ministru de interne. Inventase o cabală, întemeiată pe „se zice" şi pe oameni neserioşi. Inventase că Octavian Goga, ar fi fost la Kristoffy, fost ministru de interne şi 'n numele tineretului dela „Tribuna", îi oferea o pace în condiţii mai minime. Acuzaţia era lipsită de seriozitate. O. Goga s'a sesizat totuşi şi a făcut caz de ea. Kristoffy nu era un om serios. Hodza Milan dela care Alcx. V aida-V oevod ar fi auzit aceasta, tăgădueşte a o fi spus în forma aceea.

Adevărul e că 'n jurul acestei cabale s'a produs o învolburare în Ardeal, care a dus până la urmă la încetarea ostilităţilor dar cu un preţ: dispariţia „Tribunei''. E drept că nici pacea nu era pace, ci mai mult un armistiţiu între oportunişti. Aci intervine rolul lui Constantin Stere în Ardeal. Il voi desvolta în alt capitol, pe al lui şi pe al lui Octavian Goga, dupăce în prealabil voi arăta ce a fost Memorandul, căci situaţiile s'au desvoltat organic una din alta.

Memorandul, a fost incontestabil, cea mai viguroasă, cea mai revoluţionară, acţiune politică după 1848. Pasivitatea, era o idee eminamente revoluţionară, era continuarea Revoluţiei, cum am mai arătat dar, foarte greu executabilă cu un popor în faza de atunci de desvoltare a poporului nostru.

Pasivitatea presupune şcoală politică, convingeri solidificate, statornicie în efort. Când un popor le are, atunci, pasivitatea este revoluţia lui cea mai înaltă. Il poţi sili pe un popor, când vrea ceva, dar al sili să vrea, nu se poate. Cu un popor însă ca al nostru plin de temperament dar şi fără şcoală: pasivitatea e cea mai grea politică. Faci mai uşor cu poporul nostru o Revoluţie decât o abţinere dela nişte alegeri. Aceea politică a activităţii era mai simpatică: fiindcă era o falsă revoluţie, ce împăca şi temperamentul revoluţionar şi pe cel oportunist. La durată însă politica activităţii ducea la oportunisme şi oportunismele la căderi. Slabele rezultate ale activismului duceau şi pe popor repede la o convingere a inutilităţii eforturilor, jertfelor, ce se cereau. M'am dus odată la alegerile din 1910 cu Goldiş, în campanie electorală. Intr'o Duminecă se adunase multă lume în Şoimoş lângă Radna. Veniseră 16 jandarmi şi nu-şi ascundeau nişte sentimente ostile, provocatoare. Nu-mi aduc aminte din ce se născu o busculadă, între jandarmi şi populaţie. Abea i-am putut linişti pe acele brute cari vroiau să tragă în mulţimea cu mâinile goale. Goldiş a căzut la acele alegeri. Dar n'am văzut un om pe care şă-l fi enervat mai mult şi să-l fi făcut mai nedrept ca pe el căderea. Poporul nu mai era decât un ticălos fiindcă n'a primit să moară ca să-l aleagă pe el deputat. Eram acolo de faţă şi-mi era foarte nesimpatică atitudinea lui, nu mai vorbesc cât era de nejustă, jignitoare pentru ceilalţi ce-şi făcuseră datoria. Nici nu le-a mulţumit, într'un egoism, carel făcea să sufere. De ce era ticălos poporul? Presiunile erau extrem de mari. Nu se poate spune că n'a luptat bunul popor, a luptat, eroic, a rezistat cât se putea — nu căzuse decât cu câteva voturi — dar mai rămânea loc şi pentru reflexiune, cum ni-a rămas şi nouă la pod, trebuia oare într'adevăr, să şi moară, numai cat să-l aleagă pe Goldiş deputat? Să admitem că da. Atunci însă locul lui Goldiş nu era pe pod, ci în faţa baionetelor, subt pod să se fi opus el jandarmilor. S'au tăcut de pomină acei şefi national-ţăranişti cari la 1928 în Bucureşti, la sfârşitul unei adunări comandau din nişte balcoane, cu gesturi şi strigări dezordonate mulţimei, care trebuia să spargă cordoanele armatei: înainte! „Numai înainte".

Memorandul era Revoluţia pe care poporul nostru o mai făcuse, era amintirea lui Supplex Libellus Valahorum, a drumurilor lui Horia, alui Bob şi Adamovici, şi chiar alui Şaguna şi Şuluţ. Aceste amintiri nu lucrau în Mocioneşti cari abea pe atunci veneau din Balcani încoaci şi primeau moşii şi privilegii. D'aceea acţiunea modoneştilor, era pură reflexiune, raţionalism, logic, foarte ştiinţific şi chiar nu mai puţin revoluţionar, dar fără acele rădăcini, din cari se ridica o sevă în acţiunea memorandistă, plină de instinct, de intuitiv, de iraţional.

Mocioneştii n'aveau dreptate. Nu s'au împlinit de loc sinistrele lor prorociri, împăratul nu i-a primit pe Memorandişti ba i-a aruncat şi 'n temniţi dar acestea erau necesare, succesului, nu insuccesului. Ce era dacă Franz Iosef primea delegaţia, dacă nu făcea acel proces al Memorandului, care a zguduit Europa? — Nici jumătate din succes. Puteau şti aceasta dinainte memorandiştii, că nu vor fi primiţi, că va fi proces etc.? Desigur că nu. Dar atâta puteau şti că ducerea la Viena, cu ocolirea Budapestei a Memorandului, era o lovitură de prestigiu gravă dată Ungariei independente, compromisului dela 1867, că ori vor accepta lovitura de prestigiu şi atunci Memorandul şi'a atins scopul, ori vor face proces, şi atunci vor veni celelalte repercusiuni, în Europa, la fraţii noştri în primul rând, cari nu mai erau cei dela 1848 sau 1861 ci cei de după Plevna, crescuţi în un falnic Regat. Şi în tot cazul, puteau şti că nu vor mai fi împinse înainte, la sacrificiu, mussele ca în alegeri, la temniţi ziarişti, ci vor merge în fruntea sacrificiului, ei, ceeace nu va fi tot una. Aşa a şi fost. Altceva a fost când în temniţi intrară Raţiu, Lucaciu, Pop de Săseşti şi ceilalţi şi altceva când deputaţii socotiau că la partea aceasta îi puteau lăsa pe ziarişti, sau pe oameni de pae. D'acea a fost o culminaţie Memorandul şi d'aceea lupta parlamentară o coborâre faţă de el, cu infinit mai puţin ecou. E o vană iluzie că ne poate face ceva fără jertfe. D'aceea a rămas infructuoasă acţiunea deputaţilor: au conrupt spiritul de jertfă.

Mocioneştii n'au avut dreptate dar n'au ieşit diminuaţi din acea luptă. Au rămas atunci în minoritate, dar au dat pilde strălucite politicei româneşti de abnegaţie şi eleganţă, cu adevărat aristocratice. N'au spart solidaritatea. Acea solidaritate număra abea 10 ani, dela 1881 când au intrat şi bănăţenii în partid. Luptele au fost prea aprinse, prea pătimaşe, Mocioneştii nu fură de loc cruţaţi, încât toată lumea credea că va urma o nouă ruptură între ardeleni şi bănăţeni. Mocioneştii şi-au călcat pe inimă. Au spus că trag consecinţele situaţiei lor de minoritate: se supun majorităţii. Ce fel de joc al Casinei Magnaţilor îl făceau, — cum afirma Ioan Slavici — dacă nici măcar partidul nu-l spărgeau? Au întemeiat un ziar în Timişoara „Dreptatea". Toată lumea credea că vor profita de încarcerarea memorandiştilor să pună mâna pe partid şi pe opinia publică. N'a fost aşa. L'au înfiinţat ziarul ca să-i apere pe memorandiştii din temniţi, să le lege rănile. Minunată pildă de desinteresare, de eleganţă morală. „Dreptatea" a fost cel mai intransigent ziar şi a sucombat după trei sau patru ani subt povara unor osânde şi amenzi datorite unei intransigenţe ce nu se lăsa întrecută. Erau servicii făcute Casei Magnaţilor, acestea? Mocioneştii se răzbunau atât de impersonal încât cu adevărat îşi umileau detractorii. Au trebuit să tacă, să-şi facă uitate acuzaţiile.

Dealtfel se simţi chiar pe atunci că la mocioneşti, la Alexandru Mocioni, aceasta acţiune contra Memorandului, pe care o duceau de când s'a ivit ideia, din 1884, era o chestiune de concepţie care putea fi greşită dar nu bănuită. Mocioneştii nu sunt un om, doi, sunt o familie, o tradiţie... Veneau ei de undeva din acel neam al nostru din Balcani şi puterea de românism era atât de mare în ei încât lupta viguros si biruind totdeauna acet amestec de sânge care a intrat în vinele lor. Au rămas români, în toate actele lor în gândirea şi simţirea lor. Insăş această atitudine în chestiunea Memorandului le făcea onoare. Şi nu puteau trage foloase din ea, dar neajunsuri da. Aristocraţiile trăiesc în jurul tronurilor. Şi Mocioneştii au slujit tronul, cu devotament până la 1861 când contra lor şi a Românilor împăratul anexa Bănatul la Ungaria. In 1848 împăratul nu mai rămăsese din nobilimea din Bănat aproape cu nimeni, în afară de Mocioneşti, toată fusese luată de Revoluţie. Mocioneştii trebuiră să se refugieze de pe moşiile lor şi să sufere mari pagube pentru credinţi lor în împărat. Când, după Revoluţie, împăratul îl numi pe Andrei Mocioni „comisar suprem", în Bănat, el răsplătia poate mai puţin servicii vechi cât era avizat la Mocioneşti. Când Coroana şi-a schimbat de atitudine, s'a împăcat cu revoluţionarii şi s'a făcut maghiară, Andrei Mocioni putea, după reguli oportuniste şi feudale urma Coroana şi 'n această metamorfoză, nimic nu-i era mai uşor decât aceasta, solia sa era fiica lui Csernovitz, fostul prefect dela 1848 al Revoluţiei, revoluţionar maghiar, deşi sârb de origină. In Mocioneşti învingea românismul şi decât să devie necredincios românismului şi Bănatului, Andrei preferi să-i întoarcă spatele împăratului pentru totdeauna. Mocioneştii rupseră definitiv cu Coroana şi toată familia rămase până la capăt consecventă acestei atitudini. Mocioneştii se întâlniau prin acest gest cu Murgu şi cu Iancu. După reîncorporarea Bănatului, influenţa Mocioneştilor în Bănat era atât de mare încât la 1872 prim-ministrul Lonyay se văzu silit a-l aduce pe împărat în Bănat, în un fel de propagandă electorală contra mocionisimului. Atunci, conduşi numai de Mocioneşti Românii, bănăţeni şi ungureni, scoaseră 23 deputaţi din urne. Atât era de mare puterea Mocioneştilor. Ne putem da seama de un regres pe care l-am făcui dacă la 1905 făceam aşa mare caz de 15 deputaţi pe care am reuşit să-i alegem cu Transilvania împreună! Par'că se rupse în noi un sentiment de continuitate. Din aceste origini se' trage atitudinea lui Alexandru Mocioni şi Babeş contra Memorandului. Din un exces de onoare pe care, după Alexandru Mocioni, o Naţiune şi-o apără cu ultima-i teamă, nefiindu-i permis să-i dea nimănui, nici Coroanei prilej sau motiv să i-o poată jigni. Fiindcă jignită o Naţiune, e datoare, trebuie să recurgă la ultima ratio... Eu am fost de faţă la acea celebră Conferinţă Naţională, era socotită aşa şi prin faptul că Mocioni venea să-şi apere personal punctul său de vedere şi, îmi aduc aminte, că cu toate că-l aşteptam, cu toată tinerimea din Sibiu — aveam atunci 19 ani — cu destulă ostilitate, auzindu-l, am rămas clătinat. A vorbit patru ceasuri într'o atmosferă, ce îi era direct ostilă, fu ascultat totuşi cu o religiozitate, ţinând tot timpul ideile, la aşa înălţimi, că dezarmau şi topeau toată reaua dispoziţie. Pentru a arăta care era această dispoziţie, voi povesti un incident. Noi tinerii eram toţi memorandişti sau „tribunişti" cum ne numeam, în opoziţie cu „albiniştii" cum le ziceam celor din jurul lui Miron Romanul, Partenie Cosma, după Banca Albina. Cu o zi înaintea sosirii lui Mocioni, ne convocă pe tineri Amos Frâncu, tânăr şi el, advocat, la o consfătuire, propunând ca tinerimea să-i facă lui Alexandru Mocioni o retragere cu torţe. Frâncu fu refuzat şi consfătuirea se termină cu câteva provocări la duel. Marea majoritate a tinerilor era contra lui Mocioni. Şi eu mă aflam printre aceştia, deşi bănăţean — tot Bănatul era cu Mocioni — probabil prin sângele meu iobag. Dar, mărturisesc, dacă consfătuirea ar fi avut loc după ce l'am ascultat, nu ştiu dacă nu m'aş fi clătinat şi eu, în tot cazul îmi potoleam mult fervenţa. Azi toţi câţi am fost atunci la acea măreaţă Conferinţă, aparţinem istoriei. Marea majoritate nici nu mai e în viaţă. Fericit, cel ce-şi poate justifica şi postum orice gând, orice pas, în legătură cu acele lucruri. Eu cred că a fost din epocile mari acea epocă, prin oamenii însăş, în care nu era nicio micime, niciun personalism, niciun oportunism, nimic de explicat, de scuzat. Babeş a căzut dela prezidenţia Partidului, pe o idee, pe o concepţie. I-a urmat Raţiu. Alt om vrednic — să ne aducem aminte că la alegerile din 1865 fu singurul, dintre ardeleni, cari deşi ales, a refuzat să intre în Dieta încoronării — care la vârsta de aproape 70 de ani mai intră în temniţa Seghedinului pentru drepturile poporului său.

[1] Ofcea.

[2] Verbőczy spunea: poporul român să-şi bage în cap originea-i inferioară (vegye eszébe alacsony voltál).

[3] Zenovie Pâclişan — „Luptele Românilor din Transilvania", în anii 1790—1792.

[4] „Aus Ungarn" — Max Schlezinger, 1850.

[5] Pe monumentul din Becicherec am pus următoarea inscripţie:

Steie acest monument strajă neclintita la hotarele de aici nedesăvîrşite încă ale Ţării Româneşti, stîlp de foc de pe care să se reaprindă flacăra ţichindealiană către toate generaţiile, ce ar şovăi, ar lâncezi, s'ar clătina, în urmărirea gândului final, uitând nedreptatea din 1919, pe fraţii noştri cari au schimbat o robie cu alta, pe cei din Timoc, pe cei din Bitolia, uitând că graniţele noastre nu sunt la Jimbolia, ci acolo unde le spală Dunărea şi Tisa, unde Divul Trăiau le-a trasat, nu fără un profund sens, imutabile şi eterne.

[6] Din „Foaia pentru minte, inima şi literatură" No. 21 din 1861:

„...Spre confundarea poporului sau mai bine zis spre surpărea candidatului naţional, chemară pe faimosul bărbat Eftimiu Murgu, cel ce de 12 ani tăcu faţă cu români tăcerea peştelui şi asupra căruia aristocraţia de aicea în anul 1845 întrebuinţează cele mai aspre măsuri, demarcându-l de agitator înfricoşat al românilor de pe aici şi mijlocindu-i straportarea în prinsoarea din edificiul nou (Neugebäude). Ce program politic ar avea acest bărbat nu puturăm şti, parte din cauza îndelungatei tăceri a lui, parte din cauza timpului prea scurt, pe care înainte de alegere l-a petrecut aici, dacă altcum expresiunile de care se servi domnia sa cu privire la mai multe strălucite persoane româneşti nu ni-ar duce la convingerea că domnia sa ca şi înainte de 13 ani numai pe sine se priveşte de unicul şl supremul român, fără de a şti singur ce voeşte”...

[7] La 29 Aprilie 1906 s'au ţinut alegeri generale. Au fost aleşi: Dr. Nicolae Oncu (Iosăşel), Vasile Goldiş (Radna), Dr. Ştefan C. Pop (Şiria), Dr. Ioan Suciu (Boroşineu), Dr. Nicolae Şerban (Arpaş), Iuliu Maniu (Vinţ), A. Vaida-Voevod (Ighiu), Coriolan Brediceanu Oraviţa, (Bocşa) şi Dr. George Popovici (Lugoj), Dr. Ştefan Pelrovici (Zorlenţ), Dr. Aurel Novac, (Şasea). Dr. Aurel Vlad, (Orăştie), Vasile Damian, (Baia de Criş). Dr. Teodor Mihali, (Ileanda mare).

Sârbi.

Mihai Polit, (Chichinda), Ioan Manoilovici, (Orşova). Dumitru Musicky, (Titel), Ioan Mrksici, (Törökbecse).

Slovaci.

Matei Bella, (Liptovsky Sv. Mikulaş). Francisc Iehlicska, (Bazin). Ferdinand Iuriga, (Stampfen). Vasile Blacho, (Morvaszentjános). Martin Kollar, (Sâmbăta mare), Milan Hodja, (Culpin), Franz Skicak, (Bobro).

La alegerile din 1910 n'au mai răuşit decât următorii: Vasile Damian, (Baia de Criş). Dr. Teodor Mihali, (Ileanda). Dr. Şlefan C. Pop, (Şiria). Dr. Nicolae Şerban, (Făgăraş). Dr. Alexandru VaidaVoevod, (Arpaş). Aleşii Slovacilor Paul Blaho, Francisc Skicsak şi U. Iuriga.