De ce s-a speriat Hristos?
Zilele trecute, în timp ce beam ceai, verisoara mea, femeie
în toata firea, a început a plînge, zicînd
ca vrea sa-mi puna o întrebare pe care nu a mai pus-o nimanui.
În sfîrsit, dupa ce s-a scuzat de multe ori: „ca
este o hula”, „ca îi este rusine ca are astfel de
gînduri” si-a luat inima în dinti si a vorbit. „De
ce – zice ea plîngînd -, Iisus s-a speriat în
gradina? El era de la Dumnezeu, El stia toate – stia ca va muri,
ca va învia, stia ca prin jertfa Lui El va aduce atîta
bine omenirii! De ce, dar, s-a temut? Orice om, daca ar sti dinainte
ca el va învia, ar accepta cu bucurie sa moara pentru semenii
sai. De ce tocmai El s-a temut?”
Nu stiu în ce masura crestinii de azi sînt obsedati de
moartea lui Hristos, dar mie mi se pare ca moartea Lui stîrneste
mai multe neîntelegeri decît învierea. Daca toate
denominatiunile crestine, inclusiv sectele, sînt de acord în
ceea ce priveste învierea Lui, în ceea ce priveste moartea
multi se contrazic. De exemplu, iehovistii au hotarît ca, de
vreme ce Iisus s-a speriat în gradina si a murit pe cruce, înseamna
ca El nu este Dumnezeu. Monofizitii au cazut în extrema cealalta,
zicînd ca, de vreme ce Iisus este Dumnezeu, înseamna ca
El nu a murit, caci Dumnezeu nu moare. Adevarul este ca Iisus a murit
în firea Sa omeneasca, ramînînd nestramutat în
firea Sa dumnezeiasca.
Dar ce este cu spaima lui Iisus din gradina? Marturisesc ca si eu
am avut aceleasi framîntari ca si verisoara mea. „Ce mare
lucru a facut Hristos? Stia dinainte ca va învia, era Dumnezeu,
iar noi petrecem în iadul incertitudinii pîna la sfîrsitul
zilelor noastre”. Gîndeam ca daca as avea certitudinea
învierii mele, astazi as muri si nu mi-ar parea rau de nimic.
Nu stiu în ce masura aceste gînduri vin si celorlalti
oameni, poate ca ele sînt o urmare fireasca a educatiei comuniste
cu pionieri care îsi puneau atît de usor sufletul pentru
patrie.
E adevarat ca pentru a merge la moarte cu seninatate trebuie sa fii
sau convins de învierea ta, sau sa fii un ateu desavîrsit.
Hristos stia ca va învia si, totusi, S-a temut. Da, Hristos
s-a temut într-adevar în gradina, atunci cînd S-a
rugat Tatalui ca, de este cu putinta, sa se îndeparteze paharul
acesta de la Dînsul. Ucenicii au vazut aceasta frica a lui Iisus,
au vazut-o si au adormit. Se pare ca în clipele acelea de parasire
pe care le traia Iisus, ucenicii au fost parasiti si ei de orice putere,
de aceea au si adormit, chiar daca Hristos a iesit de trei ori la
ei îndemnîndu-i sa privegheze cu El macar un ceas. Aceasta
arata atît de bine ca ucenicii îsi aveau toata puterea
si credinta lor de la Hristos, iar atunci cînd El a slabit,
cînd s-a întristat de moarte în gradina, ucenicii
au slabit si ei si, pierzîndu-si credinta, au adormit.
În Imnele Sfîntului Efrem Sirul gasim un minunat pasaj
despre spaima lui Hristos din Gradina Ghetimani. Sfîntul Efrem
crede ca spaima aceasta a fost adevarata si a fost profunda, mai profunda
decît putem gîndi noi, si nu întîmplator ucenicii
au fost martorii ei. Hristos si-a descoperit înaintea ucenicilor
spaima Sa omeneasca în fata mortii ca ucenicii, atunci cînd
vor ajunge sa fie dati în mîinile calailor lor, simtind
aceasta spaima, sa-si aminteasca de spaima Învatatorului lor,
ca e fireasca, si sa nu dea înapoi, asa cum nici El nu a dat,
desi, zice Sfîntul Efrem, ar fi vrut. Mai era nevoie de aceasta
spaima pentru ca moartea sa îndrazneasca sa-si înghita
Stapînul. Aceasta frica a încurajat moartea care, „ca
o sluga la porunca, s-a apropiat”, cum cîntam la Utrenia
Învierii (Gl. 6) si L-a înghitit pe Datatorul de viata,
ca dupa trei zile sa-L vomite, zice Sf. Efrem.
Hristos a fost primul om care a iesit singur în fata mortii.
Doar El, dintre oameni, a fost parasit cu desavîrsire, astfel
ca a strigat pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru
ce m-ai parasit!?” A fost nevoie ca omul Iisus sa cunoasca parasirea
lui Dumnezeu – singura pricina a mortii, pentru ca altfel El
nu ar fi putut muri. Astazi noi nu putem întelege spaima Lui,
caci Hristos a zdrobit puterea mortii si moartea pe care o avem noi
azi, daca ma pot exprima astfel, nu mai este moartea cu care a murit
Iisus. Noi sîntem curajosi în fata mortii deoarece nimeni
din noi nu moare singur, deoarece Hristos a luat în Sine toata
spaima si durerea mortii. Si aceasta o vedem foarte bine din cazul
lui Petru. În zilele patimii lui Hristos, cînd a fost
întrebat daca Îl cunoaste pe Iisus, ca a fost vazut cu
El, ca graiul îl vadeste, Petru s-a lepadat de trei ori de Învatatorul
sau pentru ca se temea de moarte. Dar acelasi Petru, care s-a speriat
de o baba în zilele patimii, le-a vorbit cu îndrazneala
ostasilor romani care îl rastigneau, rugîndu-i sa-l rastigneasca
cu capul în jos, ca nu este vrednic sa moara în acelasi
fel ca si Învatatorul Sau. Moartea lui Hristos ne-a adus curajul
în fata mortii, dar pîna atunci acest curaj era cu neputinta.
Iata de ce Hristos S-a temut, iar noi nu. Pentru ca noi murim cu Hristos,
iar Hristos a murit singur, parasit de oameni si de Dumnezeu.
Paradoxul mortii lui Hristos este surprins în rugaciunea pe
care o rosteste preotul la sfîrsitul proscomidiei: „În
mormînt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu
tîlharul si pe Scaun împreuna cu Tatal si cu Duhul ai
fost, Hristoase, pe toate umplîndu-le, Cela ce esti necuprins”.
De altfel, aceasta este starea omului nou, omului rascumparat, omului
întreg, ca, în Hristos, sa înteleaga aceste cuvinte
si sa le traiasca, pe cît se poate, în toata durerea si
în toata bucuria lor.
ieromonah
Savatie Bastovoi
Ascultam!
Ascultam! Ascultam! nr.
2
5
minute de gindire Nr.1