Cum merge curentul prin fire

Jerry era un electron la locul lui. Cel putin, asa spuneau cam toti cunoscutii si vecinii. De cind se mutase in cartier, nimeni nu-si amintea sa-l fi vazut altfel decit corect imbracat, amabil, dispus oricind s-o ajute pe doamna Lorentz cu mereu prea multele pachete de la supermarket, punctual intotdeauna la slujbele de duminica ale pastorului Rutherford (chiar daca uneori erau cam plictisitoare) si avind mereu un proverb, o zicala, o vorba de duh pregatita pentru orice situatie.

Sir Ernest Rutherford

De fapt – daca e sa admitem ca asta ar fi un defect –, singurul lucru care citeodata ii calca pe nervi pe unii era exact faptul ca Jerry avea pasiunea vorbelor de duh: cu sau (de cele mai multe ori) fara legatura, aveai sau nu chef, era sau nu cazul, Jerry trintea cite-o zicala, o povata, o cimilitura. Cei mai multi il considerau simpatic, dar erau si citiva carora, intimplator, vorbele de duh plesnite de Jerry ca nuca-n perete le picasera greu in vreo situatie. Printre acestia se numara si Paul Dirac – un quarc rasfatat, ingimfat si fara prea multa stiinta de carte, care facuse oarecare vilva prin oras cind declarase public ca refuza sa mai urmeze cursurile Universitatii Teologice Electromagnetice pe motiv ca "tot ceea ce se preda acolo este riguros fals". Dupa ce stirnise curiozitatea tuturor, Dirac isi afisase propria "Teorie a Spatiului Ticsit" pe usile Universitatii si in citeva locuri publice. Lumea se adunase, citise, comentase. Dirac ajunsese in centrul atentiei. Trei zile incheiate, de dimineata pina seara, nu facuse altceva decit sa colinde locurile publice si sa explice curiosilor cum sta treaba si ce mincinosi sunt profesorii de la Universitatea Teologica Electromagnetica.

Paul Adrien Maurice Dirac

Intr-o zi (cum se mai intimpla uneori in parcuri) un porumbel cu probleme de digestie trecuse in zbor pe deasupra lazii pe care se cocotase tinarul quarc spre a tine o prelegere si se usurase – cu precizia pe care numai o coincidenta sanatoasa o face posibila – fix, dar fix in crestetul capului bietului Dirac. Din nefericire, Jerry isi alesese exact acel moment de intrerupere pentru a lansa un proverb pe care-l mesteca de pe la inceputul prelegerii: "Nu tot ce zboara se maninca, tinere!"

Patarea scafirliei quarcului rebel poate ca ar fi stirnit niste zimbete, chiar risete, dar coincidenta nu era totusi atit de mare incit intimplarea sa-l discrediteze total si definitv. Asta daca n-ar fi fost replica lui Jerry... Dupa ce Jerry isi satisfacuse insa nevinovatul hobby, lumea nu numai ca izbucnise in hohote de ris, dar zvonul despre ce minca Dirac cu teoriile lui se raspindise in citeva minute in tot parcul si pina a doua zi in tot orasul. Ziarele preluasera replica lui Jerry si-o transformasera in titlu de prima pagina, ilustrind articolele ironice despre "Teoria Spatiului Ticsit cu Gainatz" cu caricaturi de-a dreptul jignitoare, care faceau insa deliciul cititorilor.

Michael Faraday

De-atunci trecusera citeva luni si nimeni nu mai stia ca Jerry fusese autorul acelui "Nu tot ce zboara se maninca, tinere!". Nimeni in afara de Paul Dirac. Cazut de pe culmile consideratiei publice in santzul ridicolului, Dirac nu putea uita cine il azvirlise acolo. Si mocnise planuri de razbunare. Pina cind gasise ocazia de a le pune in aplicare – in seara de Sf. Faraday.

Sf. Faraday era cea mai mare sarbatoare electromagnetica a anului si Jerry, ca un bun electromagnetic ce era, se pregatise temeinic. In saptamina premergatoare avusese grija sa petreaca cel putin o ora pe zi in cusca Faraday personala, curatindu-se trupeste si spiritual. Isi analizase toate greselile de la ultimul Sf. Faraday incoace si se spovedise (Jerry nu se considera deloc vinovat de ceea ce patise Dirac, ca urmare intimplarea din parc nu facu parte din spovedania lui catre pastorul Rutherford). Dona pentru nevoiasi o jumatate din cistigul pe ultima luna. Cu o zi inainte, cumpara de la piata un foton mare si gras si-i dadu indicatii Berthei cum sa-l gateasca. (Bertha, bucatareasa, stia mai bine decit Jerry cum trebuie gatit fotonul traditional de Sf. Faraday, dar in fiecare an ii facea placerea sa-l lase sa-i explice din nou ca fotonul, daca e gras, trebuie lasat la fiert o noapte intreaga inainte de a-l da la cuptor, ca piperul trebuie adaugat nu deodata, ci in cinci transe egale – una la cite douazeci de minute –, ca mierea trebuie fiarta cu un pahar de vin alb si turnata peste foton imediat ce e scos din cuptor, precum si multe alte sfaturi culinare fara de care Jerry ar fi simtit ca nu si-a facut datoria de bun electromagnetic.)

James Clerk Maxwell

Si seara de Sf. Faraday venise. Multumit de toate pregatirile facute, Jerry se indrepta agale catre Catedrala Maxwell. Ducea cu el o sacosa mare in care Bertha asezase intre foi de salata proaspata o jumatate din fotonul copt. Era putin cam devreme si Jerry nu se intilni cu prea multa lume. Nici in Catedrala nu erau prea multi, asa ca Jerry profita de ocazie si, dupa ce scoase bucata de foton si-o lasa pe masa mare unde, potrivit traditiei, fiecare electromagnetic trebuia sa lase ceva din ce gatise de Sf. Faraday, porni sa admire picturile de pe peretii salilor care erau deschise publicului numai de sarbatori. Il impresionau intotdeauna frescele uriase care infatisau scene considerate nepotrivite pentru marea masa de electromagnetici (salile acestea n-ar fi fost deschise nici de sarbatori, daca inghesuiala din sala principala n-ar fi impus-o). Jerry era convins insa ca intelegerea sa in privinta Legilor Electromagnetice era mai profunda decit a unui electromagnetic oarecare, de rind, astfel ca nu se considera vulnerabil in fatza cine stie caror idei gresite pe care acele imagini i le-ar fi putut inspira. Ii placea sa le priveasca, dar era convins ca nu e o placere vinovata, nascuta din vreo tendinta eretica subconstienta. Pur si simplu il impresionau scenele din "Infernul Supraconductor", sau cele din "Moartea Termica", sau vestita fresca "Antimateria" – pictata de insusi Enrico Fermi.

Enrico Fermi

Se afla de citeva minute in sala "Infernului Supraconductor". Privea fascinat figurile schimonosite ale electronilor liberi, izbindu-se haotic unii de altii si nereusind sa se agate de nici un atom. Deodata, simti ca nu e singur. Se intoarse brusc si dadu cu ochii de Dirac, care statea in mijlocul salii, cu miinile la spate. Dirac isi lati un zimbet pe toata fatza si porni catre Jerry.

- Oo, ce mai faceti, stimate domnule Jerry? Va place "Infernul Supraconductor"?

Jerry nu prea stia ce sa raspunda. Aflase mai demult ca Dirac il considera raspunzator de toata tarasenia aceea cu "Nu tot ce zboara se maninca", asa ca raspunse precaut:

- Domnule Dirac, nu atit subiectul ma atrage, cit realizarea artistica. Oricum, ziua buna se cunoaste de dimineata, asa ca...

- Da, aveti dreptate. Nici nu stiti cita dreptate aveti! In plus, as adauga eu, cine sapa groapa altuia... hmm... vreau sa spun... Dirac incepu sa se bilbiie, dindu-si seama ca mica intepatura se putea intoarce impotriva lui, o data ce acum el era cel care "sapa groapa" lui Jerry.

- ... Cade singur in ea! Da, da, domnule Dirac, vad ca sunteti un cunoscator al intelepciunii stravechi. Nu stiam. Schimbul de idei cu dumneavoastra imi face placere. Ma bucur sa vad ca nu imi mai purtati pica. Din pacate, acum vad ca se-apropie ora slujbei, asa ca va trebui sa intrerupem aceasta conversatie interesanta. Sper ca vom avea ocazia s-o continuam...

Si, Jerry invitindu-l pe Dirac sa iasa primul din "Infernul Supraconductor", cei doi se intoarsera in sala principala.

* * *

Slujba incepu aproape imediat si fu extrem de scurta, ceea ce il cam mira pe Jerry. Imediat dupa slujba, pastorul Rutherford incepu sa imparta cozonacul cu stafide – ceea ce era iarasi ciudat, pentru ca, desi canoanele nu o impuneau, pastorul obisnuia ca in fiecare an sa multumeasca celor mai vrednici electroni ai orasului inainte de a imparti cozonacul. Jerry fu chiar putin mihnit, pentru ca spera ca in acest an sa-i fie pomenit si lui numele, dar isi spuse ca nu e electromagnetic sa aiba astfel de orgolii chiar de Sf. Faraday.

Dupa ce minca bucata de cozonac care-i revenise (nu nimerise nici o stafida, dar isi spuse din nou ca nu e electromagnetic sa se lase preocupat de astfel de ginduri), Jerry cauta din priviri un grup de cunoscuti carora sa li se alature. Toti erau ocupati sa se inghesuie in jurul mesei, pentru a apuca din cele mai bune feluri de mincare. Se bucura sincer cind il vazu pe Dirac venind spre el cu o farfurie cu doua felii din ce parea a fi o delicioasa budinca de leptoni.

- Domnule Jerry, luasem aceasta a doua feliuta pentru un prieten de care bag de seama ca m-am ratacit. Nu-l mai gasesc. Pina nu se raceste de tot, ce ziceti, ma ajutati sa scap de ea?

- Cu mare placere, chiar foarte mare placere! Cum se spune, nu-i pentru cine se pregateste, ci pentru cine se nimereste, nu-i asa? Heheh..., se bucura Jerry, gustind din budinca de leptoni. Mmm... da' e chiar grozava!

- Da, da, este... Err... Domnule Jerry, daca tot ne-am intilnit din nou, stiti, am citiva prieteni pe care pun pariu ca v-ar placea sa-i cunoasteti. Sunt oameni interesanti, cu idei indraznete... si buni cunoscatori ai intelepciunii populare, ai obiceiurilor stravechi. Ce ziceti, doriti sa va alaturati grupului nostru in seara asta?

- Cum sa nu, suna foarte interesant!, raspunse Jerry pe loc. Unde sunt?

Dirac il conduse prin citeva coridoare tot mai putin populate, pina cind ajunsera intr-o sala pe care Jerry n-o stia: pe tavanul ei statea scris "Corpusculi si Particule". Peretii erau acoperiti cu picturi vechi infatisind scene deloc infricosatoare, ba chiar bucolice – electroni calare pe ioni de heliu salbatici, cuante tinere si quarci la joc, neutrino scaldindu-se la riu, neutroni batrini fumind pipa, in jurul focului. In sala erau vreo douazeci de electroni si quarci, adunati in jurul unui fotoliu mare de piele. Jerry nu vazu personajul din fotoliu decit atunci cind Dirac il conduse in dreptul lui – era batrinul Schrödinger, imbracat in zdrente si cu parul si barba albe, lungi si neingrijite. Jerry fu peste masura de uimit sa-l vada aici pe batrinul neutron. Si mai ales de Sf. Faraday! Schrödinger fusese excomunicat cu ani in urma, pentru teoriile sale electromagnetice neortodoxe. De fapt, Jerry nu-si mai amintea exact pentru ce fusese condamnat Schrödinger, dar stia sigur ca prezenta lui in oras era ciudata, daca nu chiar ilegala.

Erwin Schrödinger

Se intoarse catre Dirac, sa ceara lamuriri. Dar acesta plecase! Jerry il vazu cum se indrepta cu pasi grabiti spre iesire, pe dupa niste coloane. Aproape de iesire, Dirac se opri si privi in urma. Zimbea.

Brusc, zimbetul i se transforma in panica – pe usa navalira cam cincizeci de neutroni imbracati in uniformele Fortelor Tari, cu armele pozitronice in pozitie de tragere. Inainte ca Jerry sa inteleaga ce se intimpla, soldatii incercuira sala si blocara atit iesirea unde Dirac ramasese impietrit, cit si celelalte trei iesiri. In urma lor intra Coulomb. Insusi Charles Coulomb, Comandantul Suprem al Fortelor Tari. Pe figura nu i se citea nimic. Imparti niste ordine, cu o voce joasa si calma. Electronii si quarcii aflati in sala abia acum realizara ce se intimpla. Citiva o rupsera la fuga, dar fura prinsi imediat si incatusati. Soldatii incepura sa puna catuse tuturor, intr-o mare de proteste, tipete, injuraturi si rugaminti.

Charles Augustin de Coulomb

Jerry nu opuse rezistenta si nici nu protesta. Era convins ca e vorba de o greseala si ca lucrurile se vor lamuri. Il cauta din priviri pe Dirac si-l vazu zbatindu-se in miinile a trei soldati. Striga mereu "E o greseala! Nu, eu nu! E o greseala!" Schrödinger insa era la fel de calm ca si Jerry – se lasase incatusat si-acum pasea demn in fatza soldatilor care-l escortau spre centrul salii, unde Charles Coulomb astepta nemiscat. Nu avu loc nici o confruntare, nici un schimb de replici. Schrödinger trecu pur si simplu pe linga Coulomb, fara sa-si incetineasca ritmul pasilor si cu privirea atintita inainte. Coulomb se intoarse si urmari cum soldatii il scoteau din sala, apoi facu un semn si ceilalti prizonieri fura si ei scosi din sala, unul cite unul.

* * *

Beciul putzea a radiatie statuta. Jerry inca mai credea ca totul se va lamuri intr-un final, dar acel final incepuse sa-i para ca se lasa cam mult asteptat. Nu le scosesera catusele, nu le spusesera cind vor fi anchetati si nu le dadusera nici macar apa. Ii azvirlisera pur si simplu in beciul acela nenorocit, dupa un drum epuizant de peste patru ore prin niste catacombe despre care Jerry habar n-avea ca pornesc de (sau trec pe) sub Catedrala Maxwell. Banuia ca se aflau undeva la marginea orasului. Solul vibra surd din cind in cind, ca la o avalansa sau la un cutremur.

Cei mai multi prizonieri vociferau, se plingeau unul altuia sau racneau aiurea la pereti, cerind sa fie eliberati imediat. Citiva insa erau tacuti si linistiti, asemenea lui Jerry. Se intreba daca si acestia erau nevinovati si daca linistea lor avea aceeasi sursa ca a lui – increderea intr-o lamurire grabnica (sau, in fine, relativ grabnica) a erorii, urmata de eliberarea lor, cu scuzele de rigoare. Ii cerceta pe cei doi din dreapta lui, care pareau mai destinsi decit restul. Erau doi quarci tineri. Nu, pe figurile lor nu se citea incredere. Pareau resemnati. Sau, mai degraba, indiferenti. "Fanatici!", isi spuse Jerry. Privind mai atent, vazu pe mineca unuia dintre ei simbolul undei de probabilitate – o sinusoida alcatuita din puncte. Si-si aminti brusc pentru ce fusese excomunicat Schrödinger. Intelese in acelasi timp si in ce belea intrase si de ce fusese arestat. Mai mult, intelese si cine era vinovat de toate acestea. Se ridica furios si porni sa-l caute pe Dirac.

Il gasi chiar linga intrare. Discuta insufletit cu Schrödinger.

- Deci, daca recunoasteti ca nu sunt membru al Martorilor Undei de Probabilitate, inseamna ca veti sustine asta si in fatza anchetatorilor, nu-i asa?, intreba Dirac. Nevinovatia mea va iesi la iveala si voi fi eliberat, da?

- Extraordinar, cit tupeu are acest quarc!, interveni Jerry, apropiindu-se. Domnule Schrödinger, am motive temeinice sa cred ca acest individ – pe care nici corpuscul nu merita sa-l numesc – este cel care a anuntat Fortele Tari de intrunirea grupului dumneavoastra. L-am vazut cum incerca sa fuga inainte de venirea soldatilor. Faptul ca a fost arestat dovedeste ca nu este in slujba guvernului, iar acum aflu ca nu face parte nici din grupul dumneavoastra. Aceasta inseamna ca fapta sa nu e nici datorie, nici tradare, ci o josnica razbunare. Pe mine. Pentru un rau pe care nici macar nu i l-am facut. Stiind ca toti cei gasiti acolo vor fi arestati – ca urmare a informatiei, probabil anonime, pe care-a trimis-o trupelor lui Coulomb –, m-a ademenit in sala unde va tineati intrunirea sub pretextul...

Jerry se intrerupse, caci usa se deschisese brusc, cu zgomot. In beci patrunsera cu o viteza uimitoare vreo douazeci de soldati, care formara un culoar. Alti zece pornira sa-i adune pe prizonieri si sa-i impinga spre iesire. Dirac era prea speriat ca sa mai protesteze. Jerry se conforma imediat, fiind sigur ca urmau sa fie dusi in fatza anchetatorilor, unde-si va putea dovedi nevinovatia. Schrödinger era pur si simplu calm si nu opuse rezistenta.

Odata ajunsi pe culoar, doi soldati le trecura prin catuse niste lanturi, incit intregul sir de prizonieri deveni un sarpe lung, zornaitor. In timpul cit fusesera inchisi in beci, soldatii extinsesera culoarul printr-un tunel care iesea la suprafata. Fura minati prin tunelul proaspat sapat si iesira in curind la lumina. Jerry intelese ca se aflau in gura unei pesteri situate la o inaltime ametitoare, pe versantul unui munte cum nu mai vazuse. Scotind capul putin in afara, vazu ca peretele parea nesfirsit in stinga si-n drepta, iar in sus si-n jos era putin curbat. Se aflau cu totii intr-un por minuscul pe partea laterala a unui cilindru orizontal urias. Soldatii se retrasesera cu totii si astupau tunelul, la nici doi metri in spatele lor. Cu tot optimismul sau, Jerry nu-si mai facea iluzii – ii devenise clar ca li se pregatise o executie, nu o ancheta. Incerca sa-si aminteasca vreo zicala potrivita situatiei, dar nu reusi. Asta il demoraliza si mai mult. Alaturi, Dirac parea ca intelesese si el ca urma sa moara si privea fix inainte, in departari, tremurind ca varga si smirciind usor din nas. Schrödinger... Schrödinger disparuse! Linga Dirac, acolo unde fusese legat batrinul neutron, pe lant atirna o pereche de catuse goale. Jerry se holba la ele, nevenindu-i sa creada: erau nedesfacute. De fapt... toti ceilalti prizonieri se eliberasera din lanturi. Se gindi ca vreun soldat milos le desfacuse pe ascuns tuturor catusele, spre a le-ngadui sa moara putin mai demn, nu legati, ca niste animale la abator. Incerca sa-si scoata catusele, dar nu reusi. Erau cit se poate de bine inchise. De fapt, isi aminti, si ale lui Schrödinger, ca si ale tuturor celorlalti, erau nedesfacute.

- Hei! Voi de colo! Cum ati iesit din catuse?, striga catre ceilalti prizonieri, care se adunasera chiar pe buza prapastiei si priveau in zare, susotind intre ei.

Nimeni nu-i dadu atentie. Dirac parea ca se mai calmase – iesise din starea de transa si-l privea dintr-o parte, clipind des. Jerry se pregatea sa strige din nou, cind auzi din spate vocea lui Schrödinger.

- Nu sunteti Martori ai Undei de Probabilitate. Nu puteti scapa de catuse. Cel putin, nu acum.

- Dar cum?... Unde ati fost? Adineaori nu erati aici...

- Am fost sa verific ca Fortele Tari nu au dispozitive de supraveghere. Va voi explica mai tirziu. Acum, ascultati-ma amindoi cu atentie. Infasurati-va fiecare lantul pe dupa umar, ca sa nu va incurce miscarile. Cind va incepe, tineti-va cit se poate de aproape de mine. Secretul e sa sari drept in circa unuia si sa te cufunzi in masa lui, pina trece prin membrana celulara. Fiindca nu aveti experienta si fiindca sunteti legati, va voi ajuta eu. Vom sari toti trei...

- Stati putin, nu pricep nimic! Ce sa inceapa? Ce membrana? In circa cui?

- Cum, nu stiti ce ne asteapta? Ionii de potasiu, domnule Jerry, asta ne-au pregatit Fortele Tari. Este pedeapsa pentru erezie electromagnetica. Dupa cit e de speriat, pun pariu ca domnul Dirac stia, zimbi Schrödinger catre bietul quarc, care incepuse sa tremure din nou. De fapt, iata-i ca vin!

Jerry simti ca solul incepe sa vibreze. Se intoarse si vazu ca spatiul alburiu din departare, care pina atunci fusese bintuit de valatuci vag conturati, se intunecase brusc. Vibratia crestea in intensitate, insotita de un zgomot ca de tunet indepartat. Solul incepu sa duduie si zgomotul deveni asurzitor. Isi aminti de lant si se apuca sa si-l incolaceasca pe dupa umar. Inca nu se vedea nimic, dar trepidatiile si zgomotul erau infernale. Il inghionti pe Dirac si-i facu semn sa-si stringa si el lantul. Schrödinger se indrepta spre buza tunelului, facindu-le semn sa-l urmeze. Se aliniara cu totii pe marginea prapastiei. Deodata, ii vazu. Mari si negri, aparura brusc, sfisiind perdeaua de ceturi. Erau inspaimintator de multi – citeva mii. Aerul se umplu de praf subnuclear si, pe masura ce se apropiau, incepu sa simta mirosul greu, de turma salbatica. Trepidatiile capatasera proportiile unui cutremur, incit trebuira sa se agate unii de altii ca sa nu cada. Ionii de potasiu, dezlantuiti, veneau drept spre ei. Cind primii izbira peretele, imediat sub gura tunelului, solul se cutremura in asemenea hal incit Dirac isi pierdu echilibrul si aluneca peste buza prapastiei. Dupa o ezitare de o clipa, Schrödinger ii facu pur si simplu vint lui Jerry, care se incordase si se pregatea sa-l traga inapoi pe quarc. Luat prin surprindere, Jerry se rostogoli si el in infernul de dedesubt, urmat imediat de Schrödinger. Caderea dura mult mai putin decit isi imaginase. Inchise ochii si-si tinu respiratia. Aproape imediat simti o izbitura moale, care-l arunca intr-o parte. Lantul insa se intinse si-l trase inapoi, infundindu-l in masa urit mirositoare a ionului.

Inauntru domnea o liniste pulsinda, ca un freamat. Tumultul de-afara se-auzea inca, dar atenuat mult, parca prin straturi groase de vata. Aproape ca nu putea respira, atit de puternic era mirosul. Era atirnat cu capul in jos. Incerca sa se miste prin materia viscoasa care-l inconjura. Il auzi pe Schrödinger suierindu-i chiar in ureche:

- Nici o miscare. Stai asa, altfel risti sa-i atingi nucleul. Daca moare, s-a zis cu noi.

Renunta sa se mai miste. Ramase asa, cu capul zvicnindu-i, atirnat in masa moale a ionului de potasiu si rugindu-se la Marele Maxwell sa scape teafar.

* * *

Probabil ca-si pierduse cunostinta. Nu stia cit timp trecuse de cind calatoreau. Se trezise brusc, simtindu-se smucit in sus de lant. Nu cuteza sa faca nici o miscare, de frica sa nu atinga nucleul. Miscarea in sus continua, ritmic. In sfirsit, simti ca iese la suprafata. Primul lucru pe care-l vazu fu fatza murdara a lui Dirac, nebarbierit, cu parul zbirlit, dar zimbind.

- Uf, da' greu mai esti! Nu puteai dom'ne sa te-mpingi nitzel in sus, sa m-ajuti?

Renuntase la pluralul de reverenta. Jerry isi spuse ca, in fond, dupa ce fusesera condamnati la moarte si scapasera impreuna, impartind interiorul aceluiasi ion de potasiu, politeturile mic-burgheze nu-si mai aveau rostul. In privinta dispretului fatza de quarc, nu era inca hotarit, asa ca prefera sa nu-i raspunda. In schimb, intreba:

- Schrödinger unde e?

Neutronul aparu si el, de-a busilea, din spatele quarcului.

- Se pare ca am scapat teferi si de data asta. Vreau sa spun, eu, ca pentru voi e prima data...

- Unde suntem?, intreba Jerry si se salta in genunchi. Ionul de potasiu plutea incet, fara sa-i zdruncine, dar suprafatza lui era moale si ar fi fost riscant sa se ridice in picioare. In preajma nu se mai vedeau alti ioni, turma parea ca se rasfirase. Pluteau printr-un peisaj ciudat, prin interiorul cilindrului gigantic in care patrunsesera cu turma de ioni. Peretii pulsau ritmic, scuturati in departare de niste convulsii. Atmosfera era vag laptoasa si prin ea pluteau tot soiul de ioni, atomi si particule in deriva, precum si formatiuni mult mai mari si mai complexe, colorate in culori pastelate. Formatiunile acestea mari scinteiau pe alocuri, ca si cum niste energii interne ar fi rabufnit la suprafata.

- Ne aflam in interiorul unui neuron, mai precis calatorim prin axonul sau, raspunse Schrödinger.

- Aceea este membrana celulara de care ai pomenit mai devreme?, intreba Jerry, aratind spre peretele uriasei conducte cilindrice in care se aflau.

- Exact.

- Ne paste vreun pericol?, se interesa Dirac.

- Nu, acum nu. Va trebui insa sa fim pregatiti sa parasim ionul acesta daca va intra in raza de actiune a pompelor ionice. Acesta este singurul pericol, deocamdata.

- Schrödinger, dumneata se pare ca stii o multime de lucruri pe care noi nu le stim. Ce-ar fi sa ne explici si noua ce se intimpla?

- Err... dac-am inteles eu bine, interveni Dirac, Teoria Undei de Probabilitate ne-ar permite sa scapam de lanturi. Se poate sa incepem cu asta?

- Bine, zimbi Schrödinger. N-am sa va explic teoria, ca n-are rost acum. Am sa va invat insa o aplicatie practica a ei care va va scapa de lanturi. Si, poate, de multe alte belele in viitor. Dar va dura citeva zile pina cind veti fi in stare sa faceti treaba ca lumea, pentru ca e nevoie de putin antrenament. Oricum, pina ajungem la urmatoarea sinapsa avem timp berechet, asa ca...

Si batrinul neutron ii invatza cum sa se teleporteze. Conditia esentiala era sa nu existe nici un observator al teleportarii – de unde si aura mistica de care era inconjurat fenomenul, pentru ca nimeni nu putea sa spuna ca a vazut cu ochii lui cum cineva s-a teleportat. Problema era ca insusi acela care voia sa se teleporteze era propriul sau observator, astfel ca Jerry si Dirac trebuira sa invete cum sa-si suspende pentru o clipa constiinta, intrind intr-un soi de transa hipnotica auto-indusa, de foarte scurta durata. Dupa doua zile de antrenament, in timp ce Jerry si Schrödinger stateau cu spatele la el, Dirac reusi sa se teleporteze in afara catuselor. A doua zi reusi si Jerry.

* * *

Calatoria dura doua saptamini si fu lipsita de incidente. In zilele care urmara, Schrödinger le povesti despre neuroni si sinapse, despre marile molecule organice – adevarate orase zburatoare care pluteau prin celule, le povesti cum turmele de ioni navalesc periodic prin membrana celulara si patrund in axon, pentru a fi azvirlite apoi afara de pompele ionice, ba chiar le explica si bazele teoriei Undei de Probabilitate.

- Ce nu inteleg eu, spuse intr-o zi Dirac, este de ce atunci cind am fost cu totii arestati, in Catedrala Maxwell, nu ti-ai folosit unda de probabilitate ca sa scapi? Si nici vreunul dintre discipolii tai n-a facut-o?

- Pai ce-am fi realizat? Fortele Tari, stiind ca am scapat, ar fi continuat sa ne haituiasca prin tot orasul, la nesfirsit. Am hotarit ca e mai bine sa plecam, lasindu-le impresia ca ne-au venit de hac. Nu toti au stiut de la bun inceput ca arestarea noastra face parte din plan. De fapt, doar citiva oameni de incredere m-au ajutat sa pun totul la punct. Ei au lansat cu buna stiinta zvonul ca urma sa ne intrunim acolo in seara de Sf. Faraday, sperind ca cineva il va informa pe Coulomb. In felul acesta am inscenat disparitia Martorilor Undei de Probabilitate – cum ne numeau electromagneticii. Discipolii mei s-au raspindit care-ncotro si vor incerca intr-o prima faza sa-i invete pe cit mai multi cum sa se teleporteze, pentru a pregati terenul pentru acceptarea oficiala a Teoriei Undei de Probabilitate.

- Dar peste tot vor intimpina rezistenta din partea autoritatilor, interveni Jerry. Un oras in care cetatenii se pot teleporta in voie nu mai poate fi guvernat pe principiile si cu institutiile clasice. Teoria Undei de Probabilitate inseamna disparitia acestor institutii si o astfel de amenintare va da nastere peste tot la reactii violente impotriva voastra. Ceea ce-ati patit in Catedrala Maxwell se va repeta in fiecare oras unde veti incerca sa va insamintati ideile – veti fi arestati si condamnati la moarte de catre autoritati.

- Da, ofta Schrödinger, stiu ca asta e cel mai probabil sa se intimple in majoritatea oraselor... Dar ce altceva putem face decit sa incercam pina vom izbindi, pina vom gasi o comunitate care sa accepte progresul?

Dirac cazuse pe ginduri.

- Electromagnetismul a fost dintotdeauna dusmanul progresului, spuse cu ciuda. Nici teoria mea – Teoria Spatiului Ticsit – n-a fost bine primita...

- Haida-de!, rise Jerry. Unda de probabilitate e o realitate, avem o confirmare cit se poate de palpabila: teleportarea, care functioneaza. Pe cind "spatiul ticsit"... Cum ti-am mai spus o data, nu tot ce se maninca... asta... cum era?... Nu tot ce are aripi...

Dirac se incrunta si mai tare si mirii:

- Vad ca nici proverbele tale nesuferite nu prea mai functioneaza...

Aceasta fu ultima confruntare dintre cei doi pe tema nefericitei intimplari din parc. Jerry realiza ca, de cind daduse ochii cu moartea, ceva se schimbase in el. De fapt, mai multe lucruri se schimbasera, dar unul din ele era acela ca nici nu-si mai amintea vreun proverb sau zicatoare si nici nu le mai considera ca fiind niste "perle de intelepciune straveche" atit de valoroase incit sa-i para rau ca le-a uitat. Practic, hobby-ul acesta il parasise.

Si Dirac se schimbase – nu mai era atit de impulsiv si de superficial, cintarea lucrurile mai temeinic inainte sa vorbeasca. In plus, de unde la inceput il urise din toata inima pe Jerry, acum ajunsese sa-l simpatizeze si, intr-un fel, se simtea chiar putin vinovat ca acesta isi pierduse interesul pentru proverbe.

* * *

- Dar dumneata, Schrödinger, incotro te indrepti?, intreba intr-o zi Jerry, dupa ce trecusera cu bine de cea de-a patra sinapsa. Inteleg ca discipolii tai s-au raspindit prin alte orase, ca sa imprastie tehnica teleportarii si invatatura Undei de Probabilitate. Tu insa calatoresti cu noi de-atita timp. Unde mergi? De fapt, unde mergem?

Neutronul nu raspunse. Il privi ingindurat pe Jerry, apoi arata spre o mare molecula lipidica ce se rotea lent in apropierea ionului de calciu cu care calatoreau.

- Haideti sa vizitam orasul de colo, ce ziceti? Nu sunteti curiosi?

Bineinteles ca erau curiosi. Dirac sari in sus, mai-mai sa cada de pe ion.

- Cum facem? Cum ajungem acolo? Cind plecam? Am timp sa ma barbieresc?

Julius Wihelm Richard Dedekind

Pregatirile nu durara mult – se spalara si se barbierira (mai putin Schrödinger, care nu-si reteza barba), isi scuturara hainele imbicsite de praf subnuclear si fiecare se ferchezui cum putu mai bine. Nu doreau sa faca o impresie proasta. Apoi mai avura de asteptat o vreme, pina cind ionul lor ajunse la un lant proteic ce ducea spre oras. Isi ancorara vehiculul de un anion (al lor era cation) si sarira din mers intr-un vagon. Lantul transporta cicluri aromatice si Dirac fu cum nu se poate mai fericit, pentru ca, oricit se spalase, nu reusise sa scape de mirosul acru de ion salbatic. Asa ca profita de ocazie si se tavali prin cicluri aromatice pina-i scoase din sarite pe ceilalti doi. Cind lantul ajunse in oras, Jerry si Schrödinger fura nevoiti sa-l scoata din vagon cu forta.

Kurt Gödel

Dupa ce consultara harta orasului, hotarira sa mearga mai intii la Muzeul Dedekind, ca sa-si faca o idee despre cultura si credintele locale. Acolo cunoscura un student simpatic pe nume Kurt Gödel, care facea pe ghidul in timpul liber, ca sa cistige bani sa-si plateasca studiile. De la el aflara ca era zi de sarbatoare – Sf. Lobacevski, sarbatoarea neparalelelor. Gödel ii conduse intr-un tur rapid prin muzeu, povestindu-le pe scurt istoria orasului si explicindu-le credintele si religia locala. (Lui Jerry i se paru absurd ca o religie sa se bazeze pe ideea ca nu exista drepte paralele, dar, din respect pentru gazde, nu lasa sa se vada.)

Nicolai Ivanovici Lobacevski

Dirac il simpatiza foarte mult pe Gödel si, la finalul turului prin muzeu, ii propuse sa-i insoteasca la masa. Pe cheltuiala lor, fireste. Tinarul accepta bucuros si sugera sa mearga la hanul lui David Hilbert, care era vestit pentru mustul de mezon p si sarmalutele picante cu tahioni, pe care David Hilbert le gatea cu mina lui (pentru un pret cam picant si el, ce-i drept, dar Gödel nu preciza acest amanunt). In drum spre han, care era in partea cealalta a orasului, trecura prin Piata Wittgenstein, unde se desfasurau luptele de hadroni. Pe Jerry il revolta spectacolul, parindu-i-se o barbarie sa asmuti doi hadroni unul impotriva altuia si-apoi sa pariezi care va reusi sa-l faca pe celalalt praf subnuclear. Dar nu comenta, ci pretexta ca ii este foarte foame si-i ruga pe ceilalti sa nu mai piarda timpul pe-acolo si sa se grabeasca spre han.

David Hilbert
Georg Cantor
Bertrand Arthur William Russell

Masa fu intr-adevar excelenta. Mincara sarmalute cu tahioni pe saturate – constantele Planck pe care le aveau cu ei se dovedira de mare pret, echivalind cu peste cinci sute de axiome (moneda locala). Pentru o suta de axiome, David Hilbert le umplu masa cu sarmalute si le puse la dispozitie un butoi urias de must, sa bea cit or putea din el.

Spre seara, destul de ametiti dupa un sfert din butoiul cu must de mezon p (ar fi putut sa bea mai mult, dar Schrödinger pusese piciorul in prag la un moment dat – "Gata! Ajunge cu bautura!"), plecara spre Capela Georg Cantor, unde Papa Bertrand Russell urma sa rosteasca mesajul papal de Sf. Lobacevski. Nici gind sa poata intra in capela – credinciosii erau adunati cu miile inca de dimineata si umplusera pina la refuz nu numai capela, dar si toata Piata Zadeh plus jumatate din Bulevardul Carnap. Renuntara asadar si, dat fiind ca Jerry cam exagerase cu sarmalutele si nu se simtea prea bine, hotarira sa se-ndrepte catre statia de lanturi proteice.

Gödel ii conduse pina pe peron. Isi luara ramas bun, facura schimb de adrese de e-mail si, chiar inainte de plecare, Gödel le darui o teorema de incompletitudine. Ii multumira stinjeniti (nu prea stiau ce sa faca cu o teorema de incompletitudine), isi mai luara o data la revedere si se suira in vagon, caci lantul proteic incepuse sa pufaie a plecare.

* * *

Era aproape adormit, cind il auzi pe Schrödinger soptind:

- Jerry, dormi?

- Ha? Nu, nu chiar. Ce-i, s-a intimplat ceva?

- Nu, nu s-a intimplat nimic. Voiam sa-ti spun ceva. Stii, mi-ai pus o intrebare azi dimineata. Nu ti-am raspuns.

- Stiu. Am banuit ca ai niste motive...

- Da. Mi-era teama ca nu ma vei intelege. De aceea am vrut sa vezi mai intii un oras. Sper sa fie suficient, desi mult mai bine ar fi fost daca ai fi vazut zece, sau o suta de orase. Atunci ai fi inteles cu siguranta...

- Ce sa inteleg?

- Ca toate orasele, oricit de diferite, de pitoresti si de interesante ar parea, sunt in esenta cam la fel.

- Hmm... Nu mi se pare... Sau, in fine, nu stiu ce sa zic...

- Bine, lasa c-om mai vorbi despre asta. Te las sa te culci. Noapte buna.

- Bine, somn usor...

* * *

Ionul de fier cu care calatoreau isi marise viteza si incepuse sa tremure usor. Schrödinger le spusese sa nu se impacienteze, ca e normal, si totusi Jerry nu-si putea alunga un sentiment de neliniste. Dupa aproape trei luni de calatorie prin axoni, se obisnuise sa asocieze orice trepidatie a ionilor cu posibile pericole: pompe ionice, sinapse inhibitoare, ciocniri cu anioni si tot soiul de accidente din care scapasera mereu azvirlindu-se din ionul in miscare. Acum statea crispat, privind cu ingrijorare decorul nefamiliar. Molecule imense de hemoglobina, ca niste meteoriti ruginiti, tisneau in viteza pe linga ei. Nu erau populate, erau toate niste epave. Majoritatea se frecau de pereti si lasau in urma jerbe incandescente de atomi de oxigen. Schrödinger ii asigurase ca nu vor pati nimic din pricina moleculelor de hemoglobina, dar trebuia sa fie atenti la peretii tunelului. Acesta se ingusta din ce in ce mai mult si viteza curentului crestea. Cind viteza deveni ametitoare, neutronul le spuse sa intre in ion, sa se ghemuiasca si sa fie pregatiti de impact.

- Impact?!, racni Dirac. Sfinte Maxwell, de ce nu ne spui decit in ultima clipa?

- Tocmai ca sa am parte de cit mai putine vaicareli din partea unor anumiti quarci. Gata, ghemuirea! Si atentie la nucleu!

Abia isi termina vorbele, ca ionul izbi cu toata forta peretele. Impactul ii cutremura pina-n maruntaie. Jerry nici nu indrazni sa se gindeasca ce s-ar fi ales de ei daca n-ar fi fost protejati de cimpurile amortizante ale ionului. Chiar si asa, Dirac se pare ca-si zdrelise scafirlia, caci urla ca din gura de sarpe.

- Maamaaa!! Ajutooor! Mi-am spart capul! Auuu!...

Ionul mai scirtii de citeva ori, apoi ramase intepenit. Era intuneric bezna. Schrödinger pipaia din interior peretii elastici, ca sa-si dea seama pe unde puteau sa iasa.

- Pina gasesc eu o iesire, du-te si vezi ce are Dirac. Daca n-a patit nimic serios, spune-i ca ori tace, ori o sa ma ocup eu personal de teasta lui, macar sa aiba motive sa urle.

Bineinteles, quarcul avea doar o julitura superficiala pe frunte. Tacu imediat ce Jerry ii transmise mesajul lui Schrödinger. Mai cuteza doar sa intrebe in soapta:

- Crezi c-o sa-mi ramina semn?

Jerry ii sterse fruntea si-i improviza un pansament, pe bijbiite. Intre timp, Schrödinger gasise o cale de iesire si-i chema.

- Fiti atenti, pe-aici, prin stinga. Aveti grija ca terenul e accidentat.

Iesira de-a busilea, dupa neutron. Mersera tiris putin, apoi se ridicara, caci spatiul se largea. Panta era tot mai accentuata, in jos. Schrödinger mai facu citiva pasi, apoi se opri. In fatza se casca un hau.

- Ce ne facem acum? Mai bine ne-ntoarcem..., suspina Dirac incetisor.

Schrödinger si Jerry se intoarsera incruntati, gata sa-i spuna vreo doua, dar ii umfla risul cind vazura cit de nenorocit arata bietul quarc, cu parul vilvoi si capul dat pe spate, privindu-i speriat pe sub pansamentul care-i alunecase peste ochi.

- Nu ne intoarcem. Asteptam aici. In curind o sa vedem tasta. Atunci va trebui sa sarim.

- Tasta? Ce-i asta? Trebuie sa sarim din calea ei?, intreba Jerry.

- Nu, nu din calea ei, ci pe ea. Tasta este... Ah, uite-o!

De dedesubt venea spre ei o suprafata absolut uriasa, putin concava. Era de culoare gri si in mijlocul ei se vedea conturul negru al unui cerc intrerupt intr-o parte. Desenul era si el gigantic. Tasta se apropia incet si cercul crestea. In curind nu-l mai putura vedea in intregime, pentru ca depasea cimpul lor vizual.

- Nu va speriati, va fi foarte simplu. Cind vom cobori suficient, va fi floare la ureche sa sarim pe ea.

- Adica, vrei sa spui ca nu tasta urca spre noi, ci noi coborim spre ea?, intelese Dirac.

- Exact. Trebuie sa fim atenti sa nu ratam momentul, pentru ca dupa perioada de maxima apropiere urmeaza iarasi o ascensiune. Asa... Fiti atenti... Acum!

Tasta se apropiase (sau, in fine, ei coborisera pina la ea) atit de mult incit fu intr-adevar foarte usor sa coboare. Suprafata era plina de neregularitati, creste, ridicaturi si pinteni si avura norocul ca una din crestele mai inalte sa urce pina sub picioarele lor. Aproape ca pasira direct pe creasta. Dupa citeva clipe, structura pe care tocmai o parasisera incepu intr-adevar sa urce, asa cum spusese Schrödinger ca se va intimpla. In curind se pierdu in inaltimi.

- Ei, si-acum? Ce facem?, intreba Jerry voios, privind in jur. Faptul ca ajunsesera pe tasta atit de usor il facea sa se simta grozav.

- Acum trebuie sa ajungem in adinc, spuse Schrödinger ginditor.

- Pai, haidem!, zise Dirac, care prinsese si el curaj. Ce mai asteptam? Pe unde-o luam?

- Pai, aici e buba – nu stiu. De-aici incolo nu mai cunosc drumul. Stiu doar ca trebuie sa ajungem in adinc, dar nu stiu cum...

Se asezara si se sfatuira. Dirac propuse sa intre in prima pestera (dupa cum se prezenta decorul, solul era ciuruit de pesteri), dar Jerry obiecta ca drumul ar putea fi foarte ocolit, ba chiar ar putea sa-i scoata din nou la suprafata dupa o vreme, in loc sa-i duca inspre adincuri. Schrödinger se gindi sa-si dea drumul cu totii printr-un horn, dar Dirac protesta vehement. Pina la urma, solutia veni de la Jerry – teleportarea. Ca sa nu se rataceasca unul de altul, hotarira sa se teleporteze pe distante scurte, anume mereu in grota cea mai apropiata pe verticala, imediat sub ei. In felul acesta, daca unul dintre ei gresea saltul (de fapt, scufundarea), se puteau reintilni intorcindu-se in grota precedenta.

Planul parea bun, asa ca se asezara spate-n spate si facura prima scufundare. Totul merse struna. Se regasira toti trei intr-o pestera larga, cu pereti gri-luciosi. Mirosea a statut. Se intoarsera unul spre altul, ca sa verifice ca nici unul nu se ratacise pe drum, apoi isi reluara pozitia spate-n spate si mai facura o scufundare. Dupa inca vreo patru salturi reusite, Jerry propuse sa nu se mai intoarca de fiecare data unul spre celalalt, ci sa intinda doar miinile in spate, ca sa se-atinga scurt intre doua scufundari. Incercara o serie de cinci scufundari legate si vazura ca metoda mergea.

Pina la urma, se stabilira la un ritm de douazecisicinci de salturi legate, apoi pauza, apoi inca o serie de douazecisicinci, din nou pauza, si tot asa. Coborau cu o viteza ametitoare, ca un iures, ca o cadere continua prin materia spongioasa si cenusie. Simteau ca impreuna alcatuiesc un sfredel formidabil, capabil sa strapunga practic orice obstacol.

Coborira astfel mult, foarte mult.

Deodata, se oprira. Se intoarsera unul spre altul, simultan, cu ochii mariti de spaima. Nu ii oprise ceva fizic, ci o senzatie comuna de teroare.

- Ati simtit si voi ce-i dedesubt, nu?, intreba Schrödinger.

- E Neantul! Iadul electronilor liberi! Sfinte Maxwell, ce senzatie!, se cutremura Dirac.

* * *

Petrecura o zi intreaga incercind sa gaseasca o cale de a ocoli entitatea, spatiul, lumea aceea subterana care le dadea fiori. Nu reusira – parea ca au atins fundul Universului, locul dincolo de care totul se dezagrega, limita ultima a corporalitatii si a coeziunii fiintei. Nu era nici un semn fizic care sa tradeze lucrul teribil ce se gasea sub ei. Locul era monoton – grote, culoare si pesteri cenusii, la nesfirsit. Totul era la fel in fatza, in spate, la stinga, la dreapta si in sus. Dar nu si in jos. Undele de probabilitate fusesera cele care ii avertizasera si ei simtisera groaznicul avertisment in timpul ultimului salt. Fiecare simtise ca, imediat dedesubt, unda de probabilitate i se disipa la infinit, se dezagrega, intinzindu-se intr-un spatiu practic nelimitat si subtiindu-se pina la disparitie. De fapt, simtisera pur si simplu ca dedesubt undele lor de probabilitate incetau sa mai existe. Aceasta senzatie oribila de anihilare a propriului eu (se obisnuisera intr-atit cu undele lor de probabilitate, incit le simteau ca facind parte din, ca definindu-le propria fiinta), aceasta senzatie terifianta fusese bariera care-i oprise.

Nu mai aveau curaj sa se teleporteze. Mergeau pe jos, prin grote si pesteri, intrind din cind in cind in transa ca pentru a se teleporta, fara insa a o face. De fiecare data simteau vidul de dedesubt incercind sa-i absoarba si isi recapatau cunostinta scaldati in sudori reci, gifiind de spaima.

- Nu mai suport!, striga Dirac pentru a treia oara in ultima ora. E clar ca ne invirtim in cerc! In pestera asta ingusta am mai fost, nu vedeti? Uitati, pun pariu ca daca trecem prin spartura de colo vom ajunge in sala aia aproape cubica unde am facut penultimul popas. Nu ne mai putem invirti asa, ca bezmeticii, trebuie sa gasim o solutie!

Schrödinger se opri furios si se intoarse spre quarc. Toti erau cu nervii intinsi la maximum. Dirac, ca sa evite inca o cearta, nu astepta replica neutronului, ci tisni prin spartura ovala pe care-o indicase. Voia sa le demonstreze ca avea dreptate si ca dincolo se afla sala cubica.

- Dirac, treci imediat inapoi!, striga Schrödinger dupa el. Mergem impreuna, nu fiecare de capul lui!

Trecura intii cinci, apoi zece secunde si quarcul nici nu dadu vreun semn, nici nu se intoarse – victorios ori spasit. Jerry incepu sa se ingrijoreze.

- Eu zic sa mergem dupa el. Sa nu fi patit ceva...

Schrödinger isi infrina furia si, dupa un moment de sovaiala, mormai a aprobare. Se aplecara si trecura amindoi prin spartura. Dincolo nu era sala cubica prin care mai trecusera, ci o grota absolut gigantica, al carei tavan nici nu se ghicea. Pe Dirac il gasira dupa doar citiva pasi, la marginea unei plaje late. Statea incremenit si privea in departare.

La picioarele lor se intindea Neantul. Sau Iadul. Sau Raiul. Sau ceva ce era toate acestea la un loc. Era ca un ocean frematator, vibrind de o energie ce venea din strafunduri. Pe suprafata neagra ca smoala alergau unduiri rapide de lumina albastra care aruncau reflexe ireale pe fetele lor si pe peretii grotei. Din loc in loc se formau virtejuri si in ele se putea vedea clar ca sublimul fluid era alcatuit din trupuri de electroni. In adincuri se ghiceau miscari subtile ale unor forte infricosatoare care se opuneau una alteia, se amestecau, se luptau si se separau intr-un dans gratios si terifiant in acelasi timp. Era deopotriva un ocean al mortii si un ocean al nasterii. Toata grota era scaldata intr-un cimp electromagnetic slab, care le infiora sufletul.

- Niciodata n-am crezut... Este Maxwell insusi, nu?..., intreba Dirac in soapta.

Jerry privi spre Schrödinger. Mai bine zis spre locul unde se aflase Schrödinger cu citeva clipe mai inainte, pentru ca batrinul neutron nu mai era acolo. I se vedeau urmele pasilor in nisip, cum venise dinspre spartura ovala. Dar urmele se opreau brusc in stinga lui Jerry. Intelese pe data ca Schrödinger se teleportase in secundele cind el si Dirac priveau fascinati oceanul, sau corpul lui Maxwell, sau ce-o fi fost intinderea aceea sublima si coplesitoare din fatza lor.

- Dirac, Schrödinger s-a dus, spuse simplu.

Quarcul se intoarse incet. Privi la Jerry, apoi la urmele pasilor lui Schrödinger. Intinse mina si-i arata ultimele urme. Jerry se apropie si vazu ca, inainte de a se teleporta, neutronul facuse un semn cu piciorul drept in nisip. Era o sageata. O sageata indreptata spre ocean.

* * *

Jerry ezitase pina in ultimul moment. Nu-l convinsesera nici argumentele mistice ale quarcului, nici semnul lasat de Schrödinger. De fapt, doar teama de a ramine singur il determinase sa-l urmeze pe Dirac.

Acum teama si neincrederea il parasisera. Intr-un fel, murise. Mai bine zis, isi parasise corpul. Si-l abandonase in oceanul de corpuri goale, fara suflet, in care se scufundase impreuna cu quarcul. Era doar o unda de probabilitate – dar ce unda de probabilitate! Sufletul sau umplea un spatiu colosal, ale carui limite erau atit de indepartate, incit Jerry simtea ca practic este infinit. Era constient de sine, dar nu de sinele sau fizic, pe care-l lasase la intrare ca pe-o haina veche, ci de gindurile sale, de eul sau interior, despre care pina atunci crezuse ca este indisolubil legat de corp si acum constata uimit si infiorat ca exista independent, subtiat ca un abur, ca amintirea unui abur in spatiul acela aproape infinit. Si mai era constient si de sinele lui Dirac, pe care-l simtea intrepatruns cu al sau, ocupind acelasi volum urias. Brusc, il simti si pe Schrödinger – o prezenta tonica, voioasa:

~ Da' greu v-ati mai hotarit, baieti! Ei, cum va simtiti ca electroni liberi? Va place?

~ Electroni liberi?, gindi Jerry surprins.

~ Da, nu ti-ai dat seama?, raspunse Schrödinger gindului nerostit. Ne aflam intr-un conductor – Iadul Electronilor Liberi, cum il numeau electromagneticii.

~ Deci suntem in Iad! Marele Maxwell e un diavol!, simtira gindul speriat si confuz al lui Dirac.

~ Dar tu de unde stii de conductor si de electronii liberi?, gindi Jerry fara sa-si dea seama, suprapunindu-se peste gindul lui Dirac. Parca spuneai ca n-ai ajuns niciodata pina aici. Cum se face ca mereu stii mai multe ca noi?

~ Iadul e o figura de stil, Dirac. E o metafora electromagnetica transformata in dogma. Ia gindeste-te, daca te-ai intoarce in Catedrala Maxwell si pastorul Rutherford te-ar ruga sa pictezi, sa desenezi locul acesta asa cum este el in realitate si ti-ar atrage atentia sa nu cumva sa te lasi influentat de perceptiile tale subiective, de trairile si de emotiile pe care le-ncerci acum aici, ce-ai infatisa? Ce se afla fizic in jurul nostru – de fapt in noi? O multime de electroni si particule fierbind ca intr-un cazan, azvirlite incoace si-ncolo de forte ciudate. Presupunind c-ai avea talent, ai picta exact fresca "Iadul Electronilor Liberi". Si daca tu n-ai numi-o asa, primul credincios care-ar privi-o ar excalama "Pe Maxwell, omul asta a fost in Iad! Iadul Electronilor Liberi!" Intelegi? Unda de probabilitate, sufletele noastre si tot ce simtim noi nu poate fi pictat. Abia daca ar putea fi povestit – dar povestirile se deformeaza cu timpul si nu pot concura cu o imagine, cu o fresca. De aceea ideea electromagneticilor despre locul acesta este atit de saraca si de sumbra, de aceea il identifica ei cu Iadul. Ai inteles? Asa ca fa bine si lasa-i pe electromagnetici, nu mai incerca sa gasesti legaturi intre dogma lor si ceea ce traiesti aici. Nu suntem nici in Iad, nici in Rai si nimic nu are de-a face cu Maxwell sau cu electromagneticii. Suntem intr-un conductor. Si asta ma aduce la intrebarea ta, Jerry: de unde stiu toate aceste lucruri. Simplu – din crimpeie de informatii, povestiri si birfe pe care le-am strins in multele mele calatorii.

Toate gindurile acestea ale lui Schrödinger fura percepute, receptate, intelese de cei doi intr-un timp mult mai scurt decit i-ar fi luat neutronului sa exprime aceleasi lucruri in cuvinte, prin viu grai.

~ Aha, se lamuri Jerry. Si ce stii despre ce ne-asteapta de-aici incolo?

~ Va trebui sa gasim o iesire si apoi...

~ Cum adica o iesire?, interveni gindul lui Dirac. Doar suntem infiniti. Voi nu simtiti la fel? Cum sa iesi din ceva ce n-are limite?

~ Exista limite. La inceput si mie mi s-a parut ca unda de probabilitate se intinde la infinit, dar am incercat sa-i percep totusi marginile si am simtit ceva. Undeva in jos, adinc de tot, exista un obstacol – nu stiu daca e chiar marginea, dar e ceva ce ingreuneaza inaintarea. N-am apucat sa cercetez mai mult, ca v-am simtit pe voi si m-am intors.

~ Pai, haideti sa vedem!, simtira gindul nerabdator al lui Dirac.

Jerry simti cum prezenta lui Schrödinger se dilua, ca si cum ar fi alunecat usor de linga el. Dupa un moment, simti ca-l pierde si pe Dirac. Incerca sa-i urmareasca si se concentra asupra notiunii de "jos", fortindu-se sa-si imagineze o cadere, o scufundare. Deveni constient ca "josul" avea totusi o limita, desi la inceput i se paruse infinit. Scufundarea, caderea se oprea undeva. Incerca sa impinga, sa insiste si, pe masura ce se concentra mai mult, marginea devenea tot mai clara si mai neta. Totusi, undeva, limita era fisurata. Exista un fel de gaura de scurgere, foarte mica in comparatie cu dimensiunile locului, universului in care se gasea. Parea ca se continua cu un tunel. Simti ca daca se concentreaza suficient se poate strecura prin acel canal. Gindi catre ceilalti, pe care acum ii simtea din nou aproape:

~ Intram?

~ Haideti, dar cu grija. Trebuie sa ne sincronizam, sa intram toti odata, raspunse Schrödinger.

Facura intii citeva miscari mentale de balans, pina simtira ca gindesc si reactioneaza la unison. Apoi isi ingustara undele de probabilitate si se apropiara incet de intrarea in tunel. Pe masura ce se concentrau, deveneau tot mai constienti de structura limitei si a marginilor tunelului. Erau incarcate cu sarcina electrica pulsatorie. Deodata, Schrödinger striga:

~ E o capca...

Dar n-apuca sa-si termine gindul-strigat, caci fura toti trei prinsi in cimpul de forte electrodinamice generat de pereti. Tunelul ii absorbi cu o viteza inimaginabila si Jerry isi pierdu cunostinta.

* * *

Se trezi brusc, scaldat de o spaima paralizanta. Visase.

Visase? Nu era foarte sigur. La inceput simtise ca revine la realitate, ca simturile i se leaga din nou de lumea inconjuratoare, exact ca atunci cind te trezesti si realizezi ca universul de fapte, obiecte, senzatii si intimplari pe care tocmai l-ai parasit a fost doar o plasmuire a mintii in timpul unui vis. De fapt, aceeasi senzatie o avea si acum, doar ca amintirea visului era neobisnuit de vie si, in plus, locul unde se afla, locul pe care-l percepea clar prin simturi era acelasi cu cel din vis: un tunel strimt, intunecat si murdar, mirosind a transpiratie si a dejectii de tot felul. Era inghesuit de sute de trupuri de electroni nauci, care se frecau unii de altii intr-o agitatie continua. Toti aveau privirile impaienjenite si se impingeau unii intr-altii, murmurind intrebari confuze la care ceilalti raspundeau tot prin intrebari. Pareau cu totii abia treziti din somn, ca si Jerry.

Inchise ochii si incerca sa recapituleze visul.

Cum incepuse totul?... Isi amintea vag ca plutea cu o viteza ametitoare, impreuna cu Dirac si Schrödinger. Erau intr-un canal, sau o conducta. Nu stia cum ajunsesera acolo. Cel putin, isi amintea de acea senzatie de nestiinta traita in vis. Acum, daca punea lucrurile cap la cap, parca-si amintea ca fusesera prinsi in tunelul-capcana pe cind incercau sa exploreze conductorul... Dar aceasta amintire nu facea parte din vis, ci era anterioara lui, era o amintire de dinainte de a adormi... Renunta sa mai puna ordine in amintirile acelea confuze legate de inceputul visului, considerind ca mai important acum era sa rememoreze visul insusi.

Dupa ce plutise un timp ingemanat cu ceilalti doi, simtise ca se materializeaza. Nu fusese o materializare totala, ci un fel de semi-materializare. Nu se mai scurgea, lipsit de forma, prin tunelul-conductor, ci oscila intre citeva corpuri – pentru citeva momente se afla intr-un corp si simtea totul din punctul de vedere al acelui corp, pentru ca apoi sa se afle brusc in alta parte si sa vada totul din alt unghi. Si tot asa, intr-un soi de vibratie continua intre mai multe trupuri. Pozitiile acelor trupuri nu erau mult diferite – formau un fel de ciorchine. La inceput fusese extrem de dezorientant, dar cu timpul se mai obisnuise. Dirac si Schrödinger erau si ei niste ciorchini de electroni. Ii fusese greu sa-i identifice, pina cind realizase ca legatura mentala cu ei nu disparuse cu totul. Concentrindu-se fiecare asupra mintilor celorlalti, reusisera sa-si impartaseasca "punctele de vedere" si – nu fara eforturi – putusera sa inteleaga, sa vizualizeze unde se afla fiecare.

Hotarisera sa numeasca "semiconductor" locul unde se aflau. Pentru ca era la jumatatea drumului intre lumea normala, in care fiecare unda de probabilitate si fiecare spirit era strins legat de un corp fizic, si conductorul, unde unda de probabilitate si spiritul pluteau libere, fara sa interactioneze in vreun fel cu colcaiala de trupuri fara viatza. Aici erau oarecum legati de trupurile fizice, dar nu de unul singur, ci de mai multe. Daca doreau, isi puteau muta unda de probabilitate incit sa cuprinda alte corpuri, dar efortul psihic de readaptare la noul ciorchine – care bineinteles ca vibra cu totul altfel decit cel vechi – era atit de mare incit preferasera sa se deplaseze normal (daca se putea spune asa): isi fixau mai intii un punct de reper; cit timp se aflau intr-un corp, ii comandau sa mearga spre reper, iar cind vibratia ii aducea in alt corp, care avea o alta orientare, schimbau brusc directia astfel incit si acest corp sa se deplaseze fizic inspre reper. In felul acesta reuseau sa miste, incetul cu incetul, intregul ciorchine intr-o anume directie.

Partea aceasta a visului era destul de confuza, pentru ca abia reusea sa se perceapa pe sine ca un tot constient unitar. Amintirile deveneau din ce in ce mai clare, pe masura ce se obisnuise cu existenta aceea semi-fizica si multi-fizica.

Isi amintea ca primele exercitii de deplasare le facusera intr-un pasaj galben de siliciu. Ii amintea de un drum de tzara, plin de praf, luminat de un soare orbitor si strajuit de-o parte si de alta de baloti galbeni de paie. Totul era pustiu – la nivel de constiinta, bineinteles, pentru ca locul gemea de corpuri de electroni aflati in zbatere permanenta. Nu numai electronii ciorchinilor lor, ci si sumedenie de alti electroni, care erau insa complet lipsiti de viatza.

Inaintasera asa pina cind, pe stinga, dadusera peste o ingraditura. Era un fel de tzarc mare, in care se aflau siruri regulate de despartituri. In fiecare despartitura muncea cite un grup de electroni numai piele si os, cufundati pina la genunchi in noroi galben de siliciu. Pe fetze li se citea epuizarea. Nu vorbeau, nu plingeau, nu cintau, nu oftau – nu scoteau nici un sunet. Erau legati cu lanturi de miini si de picioare, dar nici macar lanturile nu faceau prea mult zgomot. Era un spectacol mut si infiorator.

Din cind in cind, cite unul cadea fara vlaga in noroi, dar locul ii era imediat luat de un altul. Jerry se intreba de unde veneau acesti noi sclavi si observa ca unele trupuri inerte de pe culoar prindeau brusc viatza si, incetindu-si miscarea haotica, se duceau glontz in locurile unde vreun sclav fisurase, prin moarte, mecanismul acela infernal. Le transmise si celorlalti acest gind si, infiorati, hotarira sa se indeparteze, pentru ca riscau ca unele din trupurile de imprumut din ciorchinii lor sa fie prinse in acea masinarie diabolica. Nu stiau ce-ar fi simtit, dar preferau sa nici nu afle. Dirac exprima o intrebare la care toti se gindisera – puteau oare face ceva pentru acei nenorociti? Schrödinger raspunse ca in nici un caz nu puteau face ceva acolo, in tzarc sau pe linga el, caci mecanismul parea mult prea bine pus la punct pentru ca trei indivizi – fie ei si cu trupuri multiple – sa-l poata deregla. Daca ar fi putut incerca ceva, atunci trebuia gasit punctul de comanda, locul de unde erau coordonate activitatile acelui infern sclavagist.

Isi continuara asadar drumul, prin culoarul de siliciu. Cazura in citeva tunele-conductori, trecura prin zeci de semiconductori si intilnira sute de tzarcuri cu sclavi – citeva absolut imense. Nu reusira sa descopere vreun sens in munca pe care-o faceau acei napastuiti. Totul dadea impresia de ordine, de plan bine gindit, dar schema generala a planului le scapa intelegerii.

Amintirile lui Jerry despre vis deveneau confuze – urmasera saptamini de drum prin culoare de siliciu si tunele-conductor, toate semanind intre ele. Nu se intimplase nimic demn de retinut. Se obisnuise intr-atit cu starea pluri-corporala din semiconductor incit o considera fireasca si nu-si mai amintea perioada respectiva ca o perioada ciudata, marcata de stari debusolante de vibratie pluri-corporala, ci si-o amintea doar ca pe o calatorie lunga, obositoare si monotona.

* * *

Intr-o zi, dupa multe saptamini (le pierdusera numarul), un tunel-conductor ii azvirli la portile unui oras de siliciu. Stralucirea semiconductorului galben era magnifica. Intreg orasul parea o bijuterie de aur, cu ziduri crenelate, turnuri si turnulete, porti, poduri, case, trotuare, scari, piete, strazi si bulevarde de aur. Cincizecisidoua de tunele-conductor legau cele cincizecisidoua de porti ale orasului cu restul lumii. Dimensiunile orasului erau fabuloase – era o cetate, o metropola mai mare decit suma tuturor oraselor pe care cei trei le vasuzera in viatza lor.

La poarta unde ajunsesera, dupa ce se dezmeticira nitzel, fura luati in primire de un ostean burtos:

- Actele la control, bai natafletilor! Hai, ce va uitati asa? Actele sau valea de-aici!

- Buna ziua, domnule... soldat, raspunse Schrödinger imediat, sigur pe el. Suntem calatori veniti de departe si nu avem actele pe care ni le cereti. Am vrea sa vorbim cu...

- Daca n-aveti acte, nu vorbiti cu nimeni! Roiu', s-a-nteles?

- De ce sa ne certam, cind ne-am putea intelege?, interveni Dirac pe un ton impaciuitor. Noi vrem sa intram in oras, dar n-avem acte. Pun pariu ca si dumneavoastra va aflati intr-o situatie similara – vreti ceva, dar nu puteti obtine ceea ce vreti. De exemplu, poate duceti lipsa de niste axiome...

Soldatul se incrunta, dar nu mai zise nimic, asteptind ca Dirac sa continue. Incurajat, acesta incepu sa turuie:

... sau poate nu v-ar strica vreo citeva lungimi de unda, ori niste constante Planck, sau o Biblie Electromagnetica – editie de buzunar,... sau poate o teorema de incompletitudine...

Soldatul ridic brusc sprincenele:

- Aveti o teorema de incompletitudine?, intreba pe un ton deodata respectuos. Va rog sa ma scuzati, de ce n-ati spus asa de la inceput? Stiti, eu nu mi-am facut decit...

- Pai bineinteles ca avem!, se fali Dirac, scotind din buzunar teorema. Ia uite-aici – autentica, semnata de Gödel in persoana! Ce credeai, ca suntem niste incurca-lume, niste matze-fripte, niste tiriie-briu? Sau niste coate-goale?

Degeaba il inghiontea Jerry, caci Dirac prinsese curaj si se umfla in pene vazind cu ochii.

- Sau poate papa-lapte?, mai zise, inaintind tantos spre burta impresionanta a osteanului.

Parea ca reusise sa-l intimideze, caci acesta se dadu inapoi si, pe un ton aproape umil, ii ruga:

- Va cer inca o data iertare. N-am stiut ca aveti o teorema valabila. Stiti, pe-aici se perinda tot felul de vaga... adica... persoane, vreau sa zic, si deghizarea dumneavoastra ar putea insela pe oricine. Sper sa nu puneti la inima. Uitati, ca sa nu ramineti suparati pe mine, luati lema asta von Neumann. E mica, dar va va deschide citeva usi in oras...

Astfel reusira sa intre, multumindu-i in gind lui Gödel pentru teorema pe care le-o daruise. Cum trecura de portile orasului, se asezara pe un atom de siliciu de pe marginea drumului si incercara sa puna pe hirtie ce teoreme isi mai aminteau de prin scoala. Nu reusira sa se puna de acord nici macar asupra formularii corecte a Teoremei lui Pitagora, asa ca o lasara balta.

Drumul ducea catre FPU – asa scria pe o placuta frumos ornata ce statea agatata de un stilp. Niciunul nu stia ce inseamna FPU, dar hotarira ca era un loc la fel de bun ca oricare altul pentru a incepe explorarea orasului. Existau autobuze care faceau curse regulate catre FPU (aflasera citind indicatoarele dintr-o statie), dar isi spusera ca era mai indicat sa mearga pe jos, pentru a evita posibilele neintelegeri cu soferii sau cu localnicii. Dealtfel, mergind pe jos aveau ocazia sa vada orasul mai pe indelete. Nu era mult de vazut, pentru ca zona aceea parea a fi o suburbie – doar citeva blocuri de locuinte, ici-colo, destul de departe de drum. In rest, praf, mult praf de siliciu. Ciudat era ca, in ciuda prafului, totul parea curat si ordonat. Nu se vedeau gunoaie, nici balarii, nici balti sau gramezi de pamint ori de diverse materii care se gasesc de obicei prin zonele mai putin ingrijite ale marilor orase. Jerry chiar se intreba ce puteau sa manince cele citeva oratanii pe care le intilnira la un moment dat. De fapt, nici nu scurmau prin praf, cum fac toate orataniile (probabil stiau ca nu-i nimic de gasit), si nici nu haladuiau fara tinta. Mergeau aliniate, in sir. Veneau de undeva din stinga, dinspre un ansamblu de trei blocuri cubice. Traversara drumul fara sa-si schimbe ritmul si fara sa-i bage in seama pe cei trei calatori care se oprisera si le priveau uimiti.

Una peste alta, orasul era mult mai putin magnific privit din interior. Era chiar plictisitor – cel putin atita cit vazusera din el mergind pe drumul catre FPU. Cind ajunsera la FPU, dupa patru ore, erau deja satui pina-n git de praf, blocuri si gaini teleghidate.

FPU-ul le rasplati insa rabdarea – era un loc fascinant. Cel putin asta le fu prima impresie. Un singur bloc de silicu, urias. Galben-cenusiu la exterior. Cu mii de deschideri la fiecare nivel, parea o bucata de svaitzer. Sau, mai degraba, un burete. Forfotea de activitate, ca un stup. Jerry, Schrödinger si Dirac patrunsera printr-o poarta subterana, dupa ce coborira sub nivelul solului intr-o parcare imensa de autobuze. FPU-ul respira un aer tonifiant, de buna dispozitie si eficienta. Sute, mii de electroni isi intretaiau voiosi drumurile, salutindu-se jovial. Nimeni nu era trist, abatut sau plictisit. Fiecare parea ca stie exact unde se duce si ce are de facut si, mai mult chiar, parea ca treaba pe care-o are este in acelasi timp foarte importanta si foarte placut de indeplinit. Ca sa nu faca nota discordanta si ca sa nu incurce lumea, Jerry, Schrödinger si Dirac hotarira sa se miste si ei in pas alert prin FPU, fara sa sovaie prea mult intr-un loc. Intrebara din mers, in stinga si-n dreapta, daca exista vreun han, hotel, casa de oaspeti ori ceva asemenator. Nu primira nici un raspuns – doar zimbete amabile, incurajari si semne prietenesti. Renuntara sa mai intrebe trecatorii si intrara la intimplare pe o usa mai larga ce se deschidea din culoarul principal. Dincolo de usa era o sala mare, cu citeva mii de ghisee dispuse intr-o retea regulata. In fatza fiecarui ghiseu, electroni stateau la cozi care avansau uimitor de repede. Jerry se apropie de o coada, curios. Vazu ca electronii nu depuneau acte, nu luau bani, nu cumparau nimic – cum ajungeau la ghiseu, asa si plecau. Ordinea, eficienta si buna dispozitie erau impresionante, dar ceva parea totusi in neregula. Ce faceau toti acesti electroni? Ce activitate desfasurau ei atit de ordonat, atit de eficient si cu atita voiosie? Avansind pe linga coada, incerca sa se apropie de ghiseu, ca sa vada mai bine ce se petrecea acolo. Electronii pe linga care trecea deveneau din ce in ce mai nervosi, expresiile amabile de pe fetzele lor fiind inlocuite treptat de zimbete crispate, apoi de sprincene ridicate a uimire sau chiar a indignare. Realizind ca inaintarea lui pe linga rind era motivul iritarii generale, Jerry se scuza stingaci si facu rapid cale-ntoarsa. Nu apucase sa vada ce se petrecea la ghiseu. Dat fiind ca rindul avansa destul de repede, hotari sa se aseze in urma ultimului sosit si sa astepte pina cind va ajunge in fatza. Asezat la coada, nu apuca insa sa inainteze decit citiva pasi, ca un electron inalt si desirat, imbracat in costum alb si mirosind puternic a aftershave se aseza in spatele lui. Mormai ceva, ii puse mina pe umar si, zimbind, il impinse afara din rind, luindu-i locul. Jerry, stupefiat, nu gasi altceva mai bun de facut decit sa-i intoarca zimbetul. Iritat la culme, renunta sa mai stea la coada si pleca sa-si caute prietenii, care pornisera si ei prin uriasa sala sa studieze ghisee si cozi. Ii gasi linga o coloana, aproape de fundul salii. Discutau aprins:

- E clar ca sunt spioni, spunea Dirac. Vin si raporteaza codificat. E singura explicatie!

- Intelege ca e absurd sa fie atit de multi!, replica Schrödinger nervos. Si-n plus, un birou de rapoarte de spionaj nu e un loc public, unde sa poata intra oricine direct din culoarul principal, asa cum am facut noi. Recunosc, n-am o explicatie mai buna, dar nici spioni nu pot accepta ca sunt. Ah, uite-l si pe Jerry! Ce parere ai, ai vazut ceva, ai inteles ce se intimpla aici?

- Nu, n-am apucat sa vad, pentru ca electronii de la o coada au devenit cam nervosi cind am incercat sa ma bag in fatza, iar apoi...

- Ei bine, noi am vazut!, exclama Dirac. Isi prezinta actele la ghiseu, schimba vreo doua vorbe cu functionarul, apoi pleaca. Unii nici macar nu discuta, ci saluta scurt si pleaca. Asta fac! Toti! Ce zici de asta? Nu e limpede ca-s spioni?

= = = = =

(va urma)