Meluga

de Vlad Enache

Legenda spune că oraşul Meluga a fost astfel construit încât prin labirintul străzilor sale există un anume traseu magic: dacă-l parcurgi în ziua Echinocţiului de toamnă, ţi se îndeplineşte cea mai arzătoare dorinţă. Se spune că traseul este lung şi complicat (conţine şi multe bucle), încât parcurgerea lui durează aproape toată ziua. Dar el nu este marcat pe nici o hartă şi nici un om nu cunoaşte pe care anume alei, bulevarde şi străduţe trebuie să mearga şi în ce ordine. Se ştie doar că traseul porneşte din Piaţa Catârului şi se sfârşeşte la porţile Castelului Ailin.

În fiecare an, mii de turişti, aventurieri, călători şi pelerini vin să-şi încerce norocul în Meluga, parcurgând străzile fie la întâmplare, fie murmurând complicate socoteli. Când şi când, foarte rar, câte unul descoperă traseul şi toţi cei adunaţi la porţile Castelului Ailin văd atunci cum un călător proaspăt sosit de pe străzi dispare în văzduh, luat de forţele magice pentru a-i îndeplini cea mai arzătoare dorinţă. Fericitul este materializat imediat acolo unde şi-a dorit, cu dorinţa îndeplinită. Atunci, vestea se răspândeşte în toate colţurile lumii, anul următor oraşul fiind asaltat de şi mai mulţi turişti. Până acum, cinci au fost aceia care şi-au nimerit paşii pe străzile vechii cetăţi în aşa fel încât să li se îndeplinească cea mai arzătoare dorinţă. Dar toţi au acţionat la întâmplare şi nici unul n-a reţinut pe ce străzi a mers, încât să poată transmite informaţia şi altora.

Totuşi, unul dintre cei meticuloşi, care-şi memorează încercările întâmplătoare, ar putea până la urmă să nimerească traseul magic şi, dacă a reţinut corect tot drumul, harta sa ar deveni disponibilă pentru toată lumea. Consiliul Magilor a hotărât cu multe sute de ani în urmă să împiedice acest lucru cu orice preţ. Au instituit măsuri de securitate draconice, care se respectă cu stricteţe şi azi: călătorii sunt percheziţionati la vamă şi nu sunt îngăduiţi în Meluga dacă se găseşte asupra lor sau în bagajele lor cel mai mic desen, schiţă, hartă sau înscris de orice fel. Mai mult, celor admişi li se reţin absolut toate bunurile şi bagajele (inclusiv hainele), fiind puse la păstrare în nişte boxe de piatră încuiate şi păzite. Ca să nu iasă goi puşcă pe străzile oraşului, li se dă câte un harkaf (anteriu lung, de in) pe care trebuie să-l predea la înapoiere, în schimbul bagajelor şi hainelor din boxe. Singurul obiect pe care au voie să-l ia cu ei este o bucată de cretă colorată, ca să-şi marcheze încercările pe străzi. Creta este pentru cei mai mulţi singurul mijloc de a discerne între străzile numite identic (tot pentru a îngreuna descoperirea şi, mai ales, comunicarea traseului magic către alţii, magii au numit la fel câteva din străzile oraşului). Există totuşi şi un indiciu făcut să-l ajute pe călător: fiecare stradă are plantat la unul din capete un sicomor, iar traseul magic este astfel alcătuit încât în fiecare intersecţie drumul corect trece obligatoriu pe lângă un sicomor. Aceasta face ca, practic, în ziua Echinocţiului de toamnă toate străzile din Meluga să aibă sens unic (toată lumea le parcurge dinspre capătul cu sicomor spre capătul fără sicomor).

Şi mai există un indiciu, valabil în „răscrucile cu buclă”. Aceste răscruci sunt ca nişte intersecţii în Y, cu doi sicomori în faţă şi niciunul în spate. Cele două ramuri au semnificaţii speciale: ramura din stânga înseamnă „părăseşte bucla”, iar ramura din dreapta înseamnă „intră (încă o dată) în buclă”. Dupa cum îi spune şi numele, ramura din dreapta corespunde unei bucle – adică după câteva (uneori destul de multe) străzi parcurse călătorul revine negreşit în aceeaşi intersecţie. În fiecare „răscruce cu buclă” există câte o statuie a unui Mare Mag având în fiecare mână câte-o legătură cu chei. Indiciul constă în numărul cheilor – ele reprezintă numărul minim şi numărul maxim de ciclări, adică de parcurgeri ale buclei. De exemplu, dacă dai peste o statuie care ţine în mâna stângă două chei şi-n mâna dreaptă cinci chei, înseamnă că trebuie să parcurgi bucla de două, trei, patru sau cinci ori – altfel, ţi-ai luat adio de la orice şansă de a descoperi traseul magic. Exact de câte ori trebuie parcursă bucla, asta în general nu poţi şti, trebuie să alegi şi să te încrezi în noroc. Cazul cel mai fericit este când statuia are în ambele mâini la fel de multe chei: atunci cele două limite coincid şi deci nu mai ai nici o alegere de făcut, ştii exact de câte ori trebuie parcursă bucla. Dimpotrivă, cel mai nefericit caz este acela când dai peste o statuie cu o singură legătura de chei (sunt doar câteva astfel de statui în tot oraşul). În acele „răscruci cu buclă” magii relevă doar numărul minim de ciclări.

Ca să nu se-ncurce în ciclările din diferite răscruci, un turist procedează de obicei astfel (metoda, probabil descoperită de arabi, se găsea descrisă încă în secolul al XIV-lea în lucrarea anonimă Cum a căutat Ibn Al Hamad Ramahid timp de treizeci de ani drumul magilor din cetatea Mehlioga): Când ajunge într-o „răscruce cu buclă”, călătorul se uită mai întâi dacă pe caldarâm se găseşte vreun număr scris cu cretă de culoarea cretei sale; dacă nu găseşte vreun astfel de semn, îşi alege un număr aflat între cele două limite indicate de cheile statuii; dacă însă pe caldarâm se găseşte un număr scris cu creta sa, îl reţine şi-apoi îl şterge de pe jos. În continuare acţionează în funcţie de numărul ales/reţinut: dacă numărul este mai mare ca 0, înseamnă că mai are bucle de facut, deci scade 1 din număr, scrie rezultatul pe caldarâm şi-o ia la dreapta. Dacă însă numărul ales/reţinut este 0, înseamnă că nu (mai) are de facut nici o buclă, deci o ia la stânga. În acest fel, turistul se asigură că respectă întotdeauna indicaţiile lăsate de magi în „răscrucile cu buclă”.

În intersecţiile normale nu este nevoie de cretă, pentru că ele nu au nici bucle şi nici statui care să dea vreun indiciu suplimentar – pur şi simplu, călătorul trebuie să aleagă un drum ţinând cont doar de sicomori.

Se spune că la câţiva ani după construirea oraşului, unul dintre magi s-a gândit că dorinţa cea mai arzătoare a cuiva ar putea fi să dezvăluie lumii întregi secretul traseului magic. Dacă, din întâmplare, tocmai un astfel de om ar descoperi drumul corect, forţele magice i-ar îndeplini dorinţa şi-atunci toate strădaniile menţinerii secretului vor fi fost în zadar. Pentru a face imposibil acest lucru, undeva în zidurile Castelului Ailin a fost ascuns un demon care citeşte şi filtrează cea mai arzătoare dorinţă a fiecarui om: dacă unul dintre cei care nimeresc drumul corect are drept cea mai arzătoare dorinţă să dezvaluie secretul, atunci demonul i-o şterge din minte exact înainte ca acela să facă ultimul pas pe traseu. Astfel că forţele magice îi îndeplinesc următoarea dorinţă.

Anul trecut, un aventurier ceh a descoperit traseul magic (din întâmplare, ca de obicei). Este a şasea oară în peste 700 de ani. Pentru prima dată însă, norocosul descoperitor al traseului a reuşit să şi scoată informaţia din oraş. Deşi el nu era conştient de asta, cele mai arzătoare două dorinţe ale sale erau, în ordine: „Să descopăr traseul magic” şi „Să mă mândresc arătându-i iubitei mele din Ljubliana harta traseului”. În momentul când a făcut ultimul pas, demonul i-a inspectat rapid mintea şi-a văzut că cea mai arzătoare dorinţă nu era cea interzisă. Aşa că i-a dat drumul fără să schimbe nimic. Când însă au intrat în acţiune forţele magice, dorinţa pe care-o cercetase demonul se îndeplinise deja, deci dorinţa cea mai arzătoare a aventurierului era acum cealaltă, neluată în seamă de demon. Forţele magice au îndeplinit-o pe loc, înainte ca spiritele magilor să-şi dea seama de eroare.

Ceea ce nu ştiu magii însă este că, atunci când Svegomir s-a materializat brusc în camera Annei, îmbrăcat în harkaful mânjit cu cretă şi având harta în mână, Anna nu era singură. În cameră se mai afla şi locotenentul Miklo. Mai precis, se afla în pat, cu Anna. Svegomir s-a dezmeticit mai repede decât cei doi şi, înţelegând că şi-a irosit îndeplinirea celei mai arzătoare dorinţe doar ca să-şi găsească iubita în pat cu altul, a înşfăcat revolverul locotenentului de pe scaunul unde acesta îşi lăsase uniforma şi i-a împuşcat pe amândoi, dupa care şi-a luat şi el viaţa. Poliţia a clasat cazul fără prea multe cercetări – era evident vorba de o dublă crimă pasională urmată de sinucidere. Dacă lucrurile s-ar fi terminat aici, magii şi locuitorii din Meluga ar fi putut sta liniştiţi, căci nici poliţia şi nici altcineva n-a dat importanţă hărţii ciudate găsite în camera fetei. Dar harta a fost împachetată împreună cu lucrurile Annei şi trimisă mamei ei, care trăieşte în România.

Pe doamna Mladen o cunosc de mulţi ani şi am fost profund zguduit când mi-a povestit, printre lacrimi, cum primise vestea morţii fiicei ei. Mi-a arătat şi cutia cu puţinele lucruri ale Annei (în majoritate cărţi de istoria muzicii – se pare că asta studia Anna la Ljubliana), pe care-o primise prin poştă, împreună cu telegrama de la poliţia din Ljubliana. A insistat să iau eu cutia şi să donez cărţile şi celelalte lucruri studenţilor de la Conservator şi oamenilor nevoiaşi. „Anna asta şi-ar fi dorit să se-ntâmple cu... lucrurile ei...”, mi-a spus doamna Mladen izbucnind din nou în lacrimi. Deşi iniţial m-am împotrivit, până la urmă am acceptat, gândindu-mă că poate e mai bine pentru ea să nu mai aibă prin preajmă lucrurile acelea care parcă-i întreţineau durerea. Şi mi-am ţinut promisiunea aproape în întregime: am dat cărţile şi toate celelalte lucruri. Toate, mai puţin harta. Căci nici studenţii de la Conservator şi nici oamenii săraci n-au părut interesaţi de o hartă şi mi-am zis că a o dona cuiva la întâmplare doar ca să scap de ea ar fi bătaie de joc faţă de rugămintea bietei doamne Mladen. Ca să gasesc exact genul de persoană căreia i-ar fi putut fi utilă, trebuia să aflu ce reprezintă.

Am aflat aseară, cu totul întâmplător, privind distrat la dezordinea de pe birou. Pliantul pe care mi l-ai trimis (şi pe care nu-l citisem, recunosc) se afla lângă hartă şi m-a frapat mai întâi asemănarea unor contururi generale. Apoi, comparând mai îndeamănunt schiţa din pliant cu harta Annei, am avut confirmarea: harta Annei indică un traseu prin oraşul în care mi-ai scris că te vei duce în vacanţă – Meluga. Din pliant n-am aflat mare lucru, legenda e prezentată în câteva cuvinte şi-n plus e şi puternic deformată (de exemplu, dacă te-aştepţi să găseşti în Meluga „preoţi cu chei rituale conducând o procesiune religioasă pe Drumul Magilor, străjuit de sicomori”, atunci ai să fii puţin dezamăgit...). Legenda completă şi toate cele pe care ţi le scriu aici despre Meluga le-am aflat din Magia istoriei – istoria magiei a lui Hoffendäuer. Faptul că Svegomir, iubitul Annei, a fost în Meluga şi n-a mai ieşit de-acolo pe la vamă, să predea harkaful în schimbul bagajelor şi actelor, l-am aflat dintr-un site de pe Internet dedicat dispariţiilor misterioase. Din telegrama poliţiei din Ljubliana rezultă că crimele şi sinuciderea lui Svegomir s-au petrecut la mai puţin de 10 ore de când el a fost înregistrat la vama din Meluga, deci, ţinând cont de distanţă, este exclus să fi reuşit să ajunga din Meluga până la Ljubliana cu avionul sau cu vreun alt mijloc de transport uzual. Punând cap la cap toate informaţiile, am dedus ce s-a întâmplat de fapt. Şi am dedus că harta din cutia Annei nu poate fi altceva decât harta traseului magic din Meluga.

Mai e un amănunt, pe care l-am păstrat pentru final: Legenda spune că dacă un om va reuşi să scoată din Meluga harta traseului magic, acesta va mai funcţiona doar un singur Echinocţiu. Cum Svegomir a scos harta anul trecut, acesta este ultimul an în care cineva ar mai putea spera ca traseul magic să-i îndeplinească cea mai arzătoare dorinţă. Eu n-aş avea cum să ajung acolo până la Echinocţiu, iar tu te afli acum în avion, în drum spre Meluga. E limpede, dintre noi doi doar tu ai o şansă să foloseşti harta lui Svegomir. Ţi-aş ataşa-o ca imagine, dar pe ecranul palmtop-ului pe care ştiu că-ţi citeşti e-mail-ul în avion ţi-ar fi imposibil să înţelegi ceva din ea, pentru că e destul de mare şi de complexă. În plus, nu cred c-ai avea cum s-o memorezi în cele câteva ore care ţi-au mai rămas până la aterizarea la Meluga. Şi-ar fi şi foarte riscant, dacă la controlul vamal îţi găsesc harta în palmtop ratezi orice şansă de a pune piciorul în Meluga. Cât despre strecurarea unui print în oraş... asta-i practic imposibil.

M-am gândit şi cred totuşi că există o soluţie (altfel nici nu-ţi mai scriam). Ceva va trebui să memorezi, dar eu cred că ce-ţi voi propune e mult mai simplu decât să memorezi o hartă. Îţi voi scrie un şir de numere, care reprezintă, în ordine, deciziile pe care va trebui să le iei la fiecare intersecţie unde nu e clar cum trebuie să continui. De exemplu, dacă ajungi la o intersecţie şi conform sicomorilor ai trei variante de a continua, iei (mental) un număr din şirul meu şi acţionezi în funcţie de el: dacă-i zero, alegi drumul cel mai din stânga; dacă-i unu, îl alegi pe cel din mijloc; dacă-i doi, mergi la dreapta. Şi tot aşa în fiecare intersecţie, mai iei câte un numar din şir şi-l foloseşti numerotând mereu variantele acceptabile de la stânga la dreapta, începând cu zero. În „răscrucile cu buclă” numărul din şirul meu îţi spune exact de câte ori trebuie să parcurgi bucla. Fii atent însă la „răscrucile cu buclă”: trebuie să foloseşti un număr din şir doar atunci când pe jos nu găseşti nimic scris cu propria cretă! Dacă îţi regăseşti propriile semne, înseamnă că eşti în ciclări şi deci nu trebuie să consumi numere din şir. De fapt, în astfel de situaţii algoritmul lui Ramahid îţi spune exact cum să continui, folosindu-te de cifrele însemnate pe caldarâm.

Aşadar, iată care este şi

u că e un efort, dar dacă reuşeşti să memorezi şirul şi să-l aplici fără greşeală vei fi al şaptelea (şi ultimul) om din lume căruia traseul magic din Meluga îi îndeplineşte cea mai arzătoare dorinţă.

Îţi ţin pumnii şi aştept să-mi arăţi şi mie harkaful murdar de cretă.

Succes,

Vlad