Dacă pentru aflarea răspunsului la întrebarea “cum să mă apropii şi să pictez icoane” căutarea este permanentă, primele încercări având loc in 1984, aflarea soluţiilor tehnice, deprinderea plenară a meşteşugului cu care-ţi poţi înaripa gândul şi ruga are un drum la fel de lung, nesfârşit încă.

Dacă demult, în vechime, un ucenic robotea umil şi învăţa adesea furând secretele despre lianţi, pigmenţi, mordanţi, verniuri şi aşa mai departe, visând ca peste ani maestrul său să-i dea şansa să atingă cu pensula zidul sau panoul alb, creând miracolul picturii, astăzi, un tânăr atacă pânza albă liber şi neinhibat de puţinătatea cunoştinţelor sale tehnice. Întrucât în zilele noastre învăţământului artistic-plastic nu i se acordă parţii de meştesug o pondere însemnată ca în vechime multe din creaţiile artei moderne poartă pecetea efemerului. Până şi restauratorii rămân neputincioşi în faţa acestor creaţii “măcinate de boli” şi mult prea devreme îmbătrânite. Industria materialelor pentru pictură cu toate avantajele ei îl privează totuşi pe ucenicul modern de dobândirea unor cunoştinţe tehnice temeinice ca rezultat al unui exerciţiu practic. Şi totuşi, prin instruire, profitând de bogăţia de materiale tehnice existente şi exerciţiu, el poate să depăşească acest dezavantaj şi în funcţie de ideologia creaţiei sale să opteze pentru lucru temeinic sau efemer.

Efemeritatea care poate fi “plină de farmec” pentru multe dintre operele de artă modernă devine oneroasă în cazul icoanei. Pentru că icoana o faci cu gândul trăiniciei. Împrejurarea în care credincioşii care sărută o icoană rămân cu aurul şi cu sfinţii pe buzele lor poate avea valenţe de happening. Nu este însă decât un spectacol derizoriu!

Pregătirea temeinică în domeniul restaurării picturii, cunoaşterea dificultăţilor pe care le întâmpină un restaurator când “pacienţii” săi au boli greu de vindecat - adesea provocate chiar din nerespectarea temeinică a secretelor tehnicii de execuţie – m-au făcut să fiu în timp foarte exigentă cu aceste probleme când mă aflu în postura de iconar.

Conştientizând faptul că pe lângă rigorile dogmatice, morale, plastice ce le impune icoana componenta tehnică este la fel de importantă, m-am străduit în aprofundarea ei. În acest sens, pe lângă cunoştinţele acumulate în anii de studii, de mare folos mi-au fost scrierile lui Vasari, Cennini şi Dionisie din Furna. Apoi, “secretele” împărtăşite ale unor “breslaşi” contemporani precum Antonio Iaccarino şi Maria Mirea, mi-au fost şi ele ziditoare. Deci consultând erminiile, confruntându-mă cu colegii, experimentând şi învăţând din greşeli am început a cerne, eliminând materialele de calitate îndoielnică, tehnicile comode şi rapide în favoarea calităţii absolute. Astfel, materiale de pe masa mea de lucru au suferit o “transfigurare”.

Încet, au inceput să dispară din micul meu atelier scândurile noduroase, crăpate şi maculate, luate de aiurea, acestora dându-le o cu totul altă destinaţie decât icoana. În acelaşi timp, sub nucul bătrân aflat în curtea casei părinteşti se ridicau stive bine rânduite din lemn de tei curat, frumos mirositor, tăiat în miez de iarnă destinat a fi icoană. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu multe alte materiale.

Lemnul este lăsat la uscare cel puţin patru ani ca apoi să treacă prin mâna tâmplarului care îl îmbină şi întăreşte cu pene de lemn în cazul panourilor mari. Apoi blaturile de icoană sunt cioplite, de cele mai multe ori chiar de iconar, pentru a li se crea “rama” şi acea “vibraţie de duh” pe care o lasă dalta muşcând lemnul. După cioplire, panoul de icoană va fi impregnat cu soluţie de clei de iepure şi acoperit cu pânză. Acestei operaţiuni îi urmează cea de grunduire. Grundul pe bază de clei şi gesso de Bologna este aşternut cu răbdare în număr de 8-10 straturi cu timp de uscare şi şlefuiri parţiale între ele. După grunduire, panoul trebuie iarăşi să aştepte la uscat un timp după care va fi şlefuit impecabil. Din momentul acesta pe panoul alb vor fi aşternute primele semne grafice – izvodul ce anunţă viitoarea icoană. Urmează apoi poleirea icoanei ce o fac fie cu aur sau argint uşor patinat. Tehnicile de poleire utilizate de mine sunt cele tradiţionale, adică poleire cu “mordant” şi cu “ambol”. Acum ca şi altădată, tehnica poleirii cu ambol ia un anumit timp cere o anumită vreme “dulce şi umeda” după cum spunea Cennini, şi destulă osteneală. După poleire, etapa de gestaţie a icoanei se apropie de sfârşit, prin actul minunat al pictării cu voia Celui de sus, nevăzutul începând să se facă văzut. Materia implicată constă în pigmenţi ca: alb de titan, roşu de cadmiu, albastru de Prusia, ocruri şi bruniri, pământuri de Cipru, ocuri, negru de carbune, verde de pământ, frecaţi cu emulsie de ou.

După pictare, unele icoane se mai scriu cu aur, creânduli-se “firuiala” unor veştminte sau a altor elemente compoziţionale. Odată icoana terminată de pictat intră iarăşi în faza de aşteptare în care culorile aşternute în amestec cu emulsie de ou trebuie să se usuce. Astfel, se vor mai scurge un număr de luni chiar un an, până icoana va fi vernisată. Această operaţiune se execută de regulă vara. Icoana poate primi mai multe straturi de verni pe bază de răşini naturale, fiecare strat implicând evident un timp de aşteptare.

Acesta este ultima operaţiune făcută de iconar, ei urmându-i “intrarea în biserică” şi sfinţirea acesteia.

Nu mi-am propus perin rândurile de faţa o descriere exhaustiva a tehnicii de execuţie a icoanelor, literatura de specialitate dând referinţe mult mai amănunţite dar doresc a da o idee iubitorului de icoană asupra strădaniilor ce le implică această minunată artă. Artistul iconar poartă în gând o icoană ani de zile. În acest timp el işi pregăteşte cu migală panourile ca “viermele gogoaşă” pe care îşi va scrie gândurile duhovniceşti. Astăzi, când totul se desfăşoară în mare viteză, cei şapte-opt ani ce trec din momentul tăierii copacului predestinat pe a cărui “carne” va fi zugrăvită icoana până la finalizarea acesteia par un timp lung dar scurt dacă judecăm în contextul celor veşnice.

Icoanele supravieţuitoare sau frescele care au respectat tradiţia tehnică ne contrariază şi ne lasă astăzi plini de admiraţie. Acestea au o prospeţime uluitoare părând a fi ieşite parcă azi din mâna pictorului care le-a zugrăvit de fapt acum câteva veacuri. Dacă la baza acestei creaţii ar fi stat o gândire de tip “obiect de unică folosinţa”, “secolul vitezei” sau “societatea de consum” acum ne-am fi trezit foarte săraci, în primul rând pentru că ne-ar fi lipsit câteva componente esenţiale ale identitătii noastre.

Elena Murariu