Icoana Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt are 94 cm înălţime şi 88 cm lăţime. Ea este compusă dintr-o imagine centrală, aşezată într-un plan retras în profilul icoanei “mai spre inima corabiei” cum spuneau cei din vechime, şi din alte opt scene, dispuse în jurul imaginii centrale, la rândul lor aflate în retragere faţă de zona marginală.

Sfântul Ştefan cel Mare este înfăţişat într-o atitudine asemănătoare celor din tablourile votive ale ctitoriilor sale. Este ca un împărat bizantin, cu coroană bogată şi veştmânt tip “granazza” ornamentat cu palmete şi stema Moldovei. Dar sub această îmbrăcăminte de ceremonie, sfântul Ştefan cel Mare pare să aibă un costum de militar, dovadă stând încălţămintea ce o poartă, specifică ostaşilor lui Hristos. Piciorul drept îi este rănit – rană dobândită în tinereţe când a încercat să cucerească Cetatea Chiliei. Mâinile le ţine în rugăciune. Binecredinciosul voievod luptător, activ pâna în pragul adormirii se înfăţişează în faţa lui Iisus Hristos Judecătorul intercesat de Maica Domnului. Iisus Hristos este reprezentat pe tron ţinând în mâna Tetraevangheliarul de la Humor copiat de ieromonahul Nicodim de la Putna şi dăruit de voievodul Ştefan cel Mare Mânăstirii Humor în anul 1473. Alături de această ofrandă, în partea superioară a icoanei sunt reprezentate opt chivote (şapte plus unul) care simbolizează bisericile ridicate de Ştefan cel Mare întru slava Mântuitorului, a Maicii Sale şi a tuturor sfinţilor. Numărul opt – “numărul veşniciei” - face trimitere la ziua a opta, ziua Judecăţii de Apoi, întărind sensul eshatologic al imaginii centrale. Chivotele sunt proiectate pe fond de aur, asemeni lui Iisus Hristos, Maicii Domnului şi sfântului Ştefan cel Mare. În restul icoanei aur vom mai întâlni doar la aureolele sfinţilor, pentru că“cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Mat. 13,43). Chiar dacă pentru un cunoscător al ctitoriilor lui Ştefan chivotele sunt uşor de identificat, doar în cazul Putnei şi al Dobrovăţului a fost nevoie de explicitare: Putnei zugrăvindu-i-se “inima”, mormântul lui Ştefan cel Mare iar la Dobrovăţ apărând chiar inscripţia pe faţadă.

Sub registrul chivotelor, în partea stângă a imaginii, avem reprezentată scena “naşterea sfântului Ştefan cel Mare”. Oltea, mama lui Ştefan este reprezentată asemeni altor mame de sfinţi, în pat primind daruri. În josul imaginii, într-un patuţ, este zugrăvit “darul cel mai de preţ”, coconul Ştefan, aflat sub ocrotirea îngerului său păzitor care îl acoperă cu duioşie. Pe acest acoperământ este reprezentată stema Moldovei. În fundal este zugrăvită o clopotniţă, semn al unei tradiţii ctitoriceşti deja înfiripate, clopotul acesteia bătând pentru toate bisericile din registrul superior dar şi pentru adormirea sfântului Ştefan cel Mare, zugrăvită în partea opusă a icoanei.

Sub această scenă este întruchipată “încoronarea sfântului Ştefan cel Mare”. Voievodul este plasat central pe un postament (suppedaneum), cu mâinile în rugăciune, creând o compoziţie de tip piramidă, în vârful acesteia fiind zugrăvit un halou al puterii Dumnezeieşti care-şi revarsă harul asupra voievodului. Duhul este simbolizat printr-o draperie alba. De o parte şi de alta a voievodului sunt doua cete de ierarhi şi preoţi, ierarhul din dreapta care-l binecuvântează fiind mitropolitul Teoctist, cel care l-a uns ca domn pe câmpia de la Direptate.

Dedesubt avem scena “Ştefan cel Mare sub aripa arhanghelului”. Această scenă este inspirata din legenda în care sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil ocrotesc pe Ştefan vodă. Se spune că Ştefan cel Mare avea obişnuinţa de a iscodi tabăra duşmană în momentul când îşi fixa tactica de luptă. Într-una din aceste expediţii, înaintea bătăliei de la Vaslui el a fost descoperit de turci în pădurea Scânteia. Voievodul aflat la strâmtorare s-a ascuns într-un copac şi a cerut cu ardoare ajutor de la sfinţii Arhangheli. Aceştia i-au ascultat ruga, protejându-l cu aripile scapându-l din impas. Scena din icoană ni-l infaţişează pe sfântul Ştefan cel Mare acoperit de aripile sfântului Arhanghel Mihail. Amândoi, arhanghel şi sfânt, sunt plasaţi în frunzişul copacului pe sub care trec potrvnici înarmaţi: un tătar şi doi turci. Sensul imaginii se referă la protecţia divină de care s-a bucurat voievodul Ştefan, cel care a reuşit să-şi păstreze în acele vremuri aspre atâţia ani tronul şi a supravieţuit în pofida numeroaselor războaie purtate.

În partea de jos a icoanei, pe toată lăţimea acesteia, se află reprezentată scena “cavalcada Sfintei Cruci”. Această scenă se referea iniţial exclusiv la bătălia de la podul Milvius (Roma 330) între împaratul Constantin, cel ce a visat crucea luminoasă pe cer şi rivalul acestuia, Maxenţiu. Sensul scenei a fost schimbat în ctitoria de la Patrăuţi a lui Ştefan cel Mare într-o luptă universală împotriva duşmanilor creştinătăţii, alături de Împăratul Constantin cel Mare fiind zugăaviţi sfinţii militari, conduşi cu toţii de arhanghelul Mihail. În icoana de faţă se merge tot pe ideea luptei împotriva duşmanilor creştinătăţii, în rândul sfinţilor militari fiind zugrăvit şi Ştefan cel Mare. Acesta este reprezentat călare, alături de sfântul Gheorghe, care îl ajută să poarte sabia – mărturie a puternicei credinţe a voievodului în ajutorul sfântului Gheorghe; acestui sfânt i-a înălţat rugăciuni, i-a ridicat biserici, l-a zugrăvit pe stindard. Ceata sfinţilor militari este condusă de arhanghelul Mihail care-i îndeamna arătându-le soarele – “Soarele dreptăţii”. Cele două astre plasate în extremităţile scenei se referă la caracterul atemporal al celor reprezentate. Sfântului arhanghel Mihail îi urmează: sfântul Împărat Constantin proiectat pe steagul de luptă cu crucea care îi apăruse în vis (labarum), sfântul Nestor şi sfântul Iacob Persul – vizibili doar prin aureole şi inscripţii, sfântul Teodor Tiron şi sfântul Teodor Stratilat iar în centrul compoziţiei sfântul Ştefan cel Mare şi sfântul Gheorghe. În partea stângă a scenei, după Sfânta Faţă, sunt zugrăviţi sfinţii Procopie, sfânt căruia Ştefan cel Mare i-a închinat biserica din Badăuţi, sfântul Eustatie, uşor de recunoscut după simbolul ţinut în mână (cerbul), sfântul Mina, sfântul Dumitru, sfântul Artemie, prezent doar prin aureolă şi inscripţie şi sfântul Mercurie. Sfinţii militari reprezentaţi sunt cei care de regulă sunt zugrăviţi în bisericile lui Ştefan cel Mare. Prezenţa Sfintei Feţe în acest registru reprezintă “o promisiune de biruinţă pentru că ea reînnoieşte întruparea Logosului; ea a fost trimisă de Dumnezeu credincioşilor, ca odinioară Cuvântul întrupat”. Se ştie că icoana “nefăcută de mâna omenească” (achiropiitos) a jucat un rol important în războaiele cu perşii finalizate cu victoria împăratului Heraclius. Imaginea lui Hristos “nefăcută de mâna omenească” a reprezentat în timpul acestor războaie ceea ce fusese stindardul cu crucea constantină cu două secole mai devreme sub Constantin cel Mare.

Următoarea scenă, plasată în dreapta icoanei, deasupra cavalcadei sfintei Cruci este “spovedania şi pocăinţa sfântului Ştefan cel Mare”. Îl vedem pe voievod sub epitrahil, îngenuncheat, cu barbă şi plete de-acum albite, cu coroana pusă la picioarele sfântului Daniil Sihastrul, duhovnicul voievodului. Între ei se află masa altarului, cu Sfântul Potir. În munţii din dreapta, chilia sihasrului, pe cei din stânga, crucea iar în fundal zidurile mânăstirii Putna. Prezenţa unui medallion (imago clipeata) care-l înfăţişează pe Împăratul David cu cobza-n mână ca în reprezentările din pictura murală moldovenească, cântându-şi psalmii, face trimitere la pocăinţa voievodului Ştefan cel Mare. Fragmentul din inscripţia din clipeus aparţine chiar Psalmului 50 – psalmul pocăinţei “stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi”. În acelaşi timp, se doreşte o apropiere nu întâmplătoare între tipul special de sfinţenie a celor doi, David şi Ştefan cel Mare: amândoi cu păcate lumeşti, amândoi ajunşi la pocăinţă, amândoi cu izbânzi duhovniceşti fără asemănare. Aş spune că bisericile Sfântului Ştefan cel Mare sunt echivalentul duhovnicesc al psalmilor regelui David.

Prin medalionul cu regele David trecem la scena “adormirea sfântului Ştefan cel Mare”. Acesta este zugrăvit pe piatra propriului mormânt, decorată cu flori de mac şi frunze de stejar. În dreapta compoziţiei este grupul ierarhilor şi călugărilor iar în partea stângă, familia voievodului. În mijlocul compoziţiei se află o fereastră gotică prin care se observă tulpina arborelui a cărui coroană o vedem mai sus deasupra zidurilor. Acesta creşte din trupul lui Ştefan şi are 10 flori, copii voievoidului: Olena, Petru, Alexandru, Bogdan, Ilias, Maria, Bogdan-Vlad, Ana, Ştefan, şi Petru Rares. Doar Rares, cel mai vrednic lăstar al sfântului Ştefan cel Mare este “scris” şi cu imaginea trupească. El ţine în mână chivotul bisericii Dobrovaţ, biserica ce iese cu acoperişul în registrul ctitoricesc, registrul chivotelor. Biserica Dobrovaţ este cea care se alătură celor şapte chivote ce simbolizează ctitoriile lui Ştefan cel Mare. După cum se ştie, biserica Dobrovaţ este ultima zidire a voievodului Ştefan, la moartea acestuia rămânând neterminată. Ea a fost continuată de Bogdan cel Orb şi “îmbrăcată în icoană” de Petru Rareş. Lumina ce vine de la mormântul lui Ştefan cel Mare aflat în biserica Putnei vegheat de serafimi a ajuns cu secole în urmă şi în preajma fiului său, Petru, dovadă stându-i viaţa şi faptele ctitoriceşti, şi ajunge acum în ultima scenă a icoanei, pătrunzând totodată şi în inimile românilor care-l iubesc şi-l au drept fundamental reper naţional.

Elena Murariu