venit pe traseul post-expresionist al optzecistilor cu spasme, chinuiti de viziuni in plin postmodernism. Poetul iese bine din ambele citiri, dar fireste ca intiia e mai mareata, ca in cazul oricarui erou intemeietor. Tonul acestei exaltari l-a dat Liviu Antonesei, care-l numeste pe Nicolae Coande, in vorbele cu care-i prefateaza volumul de debut (In margine, Editura Ramuri, Craiova, 1995), „poetul care vine”. „Poetul care vine” e, regulat, un fel de Mesia. De la el se asteapta multe si mari, fiind primit intotdeauna nu cu urale, cum s-ar cuveni, ci cu great expectations; atit de mari incit, fatal, nu poate decit sa le dezamageasca, fie curind de tot, fie ceva mai tirziu. Nicolae Coande pare a fi facut insa fata la aceasta proba a sperantelor si asteptarilor (cel putin pina acum, desigur; din pacate, e un domeniu in care niciodata nu-i prea tirziu). Asta macar pentru cei care l-au proiectat ca mintuitor de marasme poetice si cap de serie noua. Cert e ca Dan Cristea vedea deja in prima lui carte „germenii unei noi sensibilitati lirice” (Luceafarul, 14/1996) iar in a doua (Fincler, Editura Ramuri, Craiova, 1997) Constantin M. Popa constata „revitalizarea discursului liric” prin intoarcerea la „existentul evenimential” (Noaptea lui Vincent, Editura Aius, Craiova, 1998, p. 122). (Germenii depistati de Dan Cristea vor ajunge la maxima dezvoltare sub condeiul Stefaniei Mincu, unde vor produce de-a dreptul „o conditie noua, post-utopica”, cu „o zona de traire specifica, ce aproape nu are pina acum antecedente de aceeasi factura la noi” – Despre starea poeziei, Editura Pontica, Constanta, 2003, pp. 183-184; „aproape”-le ala e important, oricit de discret, si mai ales atirna antecedentele de alta factura). „Existentul evenimential” exista, intr-adevar, in poezia lui Coande, dar si mai prezent si mai iradiant de anxietate e existentul, ca sa zic asa, „ne-evenimential”. Cu aceasta specificare (dar chiar si fara ea), observatia lui C.M. Popa e una fundamentala, ba chiar decisiva, reluata fie intocmai, fie cu nuante, de mai toti comentatorii care-au urmat (cu totii uitind, desigur, ca prin farmec, de C.M. Popa). Pentru Daniel Cristea-Enache, de pilda, Coande, laolalta cu nouazecistii (el fiind „nouazecist tipic”) e „profund implicat in viata reala” (Adevarul literar si artistic, 437/29 IX 1998) – ca poet, desigur, cu scriitura, cum ar veni, nu cu faptele -, iar pentru Marin Mincu, laolalta cu toti „tinerii poeti post-textualisti” (Coande fiind, fireste, tot tipic si pe-aici), el „simte intuitiv ca trebuie sa revina catre palpitul existential” (Poeticitate româneasca postbelica, Editura Pontica, Constanta, 2000, p. 513). „Senzatia de adevar poetic si existential” ajunge de-a dreptul „izbitoare” la Romulus Bucur (Poeti optzecisti (si nu numai) in anii 90, Editura Paralela 45, Pitesti, 2000, p. 51), iar procesul se acutizeaza si mai drastic la Mircea A. Diaconu, care noteaza „topirea fiintei in expresie” si, concomitent, asumarea „unui destin de substanta” (Contemporanul, 38/2002). In fine, tot de „o intoarcere la concretetea existentiala” vorbeste si Gheorghe Grigurcu (România literara, 15/2003), concretete care se transforma, la Ioan Moldovan, in curate „exasperari existentiale” (Familia, 9/2003). Pe cit stiu eu, un singur om s-a opus acestei resurectii a concretului si acestui plonjon al poeticii in convulsia de stari entropice: Iulian Boldea (pentru care Coande a ramas un „poet reflexiv”, ba chiar unul „condamnat la contemplatie” si refuzind dinadins „concretul palpabil” – Cuvintul, 5/1999). E o pozitie excentrica, dar mai ales una greu de dovedit, si nu atit contra tuturor celorlalti, cit contra evidentelor. Pe scurt, deci, Coande readuce, si cu consensul criticilor (un singur vot impotriva nu conteaza), concretul existential in poezie. Problema (nu a lui Coande, ci a criticilor) e cine-l daduse afara pe concret, asa incit sa fie nevoie de o adevarata revolutie, si oricum de multa temeritate, pentru a-l repune la locul lui. Ei bine, e unii care l-au dat afara pina sa vina Coande sa-l aduca indarat: gasca de textualisti optzecisti. Gasca mare, compusa din vreo 2-3 oameni (da-ntreaba-ma ce oameni! ?i mai prima!), si care a terorizat tot cartierul poetic, nu doar pe cel optzecist. Atita teroare a semanat aceasta grupare printre comentatori incit unii sint convinsi eminent ca asta-i tot optzecismul si ca pe-acolo nu exista nici urma de asumare dramatica a conditiei poetice si nici rest de temperatura vizionara sau de „concret existential”, toate stivele de notatii optzeciste fiind inventiuni fictive; in optzecism, chipurile, toata lumea se joaca si nimeni nu asuma iar optzecistii, veseli toti si dezimplicati, ba chiar deresponsabilizati, au devalizat poezia de toata incarcatura ontologica si de toata tensiunea participarii. Ca unii au uitat de Ion Muresan, Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Pantea s.a., nu-i chiar de mirare, dar Liviu Antonesei pare a-si fi uitat si de sine. Pentru cine-i convins ca optzecismul e doar o tabara de giumbuslucari, Nicolae Coande n-avea cum sa nu faca o revolutie; o facea si daca dormea pre versuri, numai sa fi dormit cu gravitate; pentru cine-si mai aduce aminte ca viziunea exasperata a realului si spasmatica sinelui au fost linii tinute active in tot optzecismul, Nicolae Coande e un poet care vine anume pe acest trend, fiind tot dintre poetii care, asemeni lui Ion Muresan, isi „pun grumazul intre poem si cauza sa”. Ca altminteri, daca-i vorba numai si numai de concretul existential, nici baremi nu se poate da vina pe Cartarescu si ai lui (cit de multi or fi), ca aici concretul se lafaie cu premeditare si metoda, doar ca in conditie cam feerica si jucat deopotriva la sentimentalism si ironie, ceea ce, e drept, nu convine viziunii sarcastice si paroxistic deprimate a lui Coande. Au fost, insa, si optzecisti mai putin gentili cu realul, predispusi mai degraba la rinjete decit la zimbete, iar cu sarcasmul amar al acestora Coande sta in buna sintonie. Asa ca atunci cind Romulus Bucur isi freca miinile de satisfactie zicind „inca unul dintre ai nostri!”, o facea cu drept cuvint: el recunostea in Coande un vizionar pe linie „ardeleneasca” si un poet care vede in poem nu o joaca sau un „text”, ci o patimire si o implicare ca exigenta absoluta; recunostea, sub retorica anume dizgratioasa, o autenticitate si o presiune vizionara cu fond devotional. Caci de aici porneste Nicolae Coande, de la poemul ca religie nemiloasa, atroce; de la poemul care pretinde totul, care arde – si, prin urmare, si infiereaza - tot; de la premisa romantica a poemului ca holocaust, camuflata sub realismul notatiilor (ba chiar sub un naturalism exaltat in grotesc si cruzime) si sub acuitatea spasmatica a senzatiilor, tradusa, la rindu-i, intr-o violenta a concretului. Conceptul mistic, de devot suprem, al poeziei e primul vinovat de tensiunea imploziva a viziunilor, de paroxismul confesiunii si de electricitatea miniei. Nicolae Coande nu e doar un fanatic al substantialismului liric, nu e doar un fundamentalist al implicarii, e de-a dreptul un maximalist feroce, un impacient al catharsis-ului, general si personal, pe care poezia ar trebui sa-l realizeze acum si aici; poezia nu e pentru el o vocatie usor de aclimatizat, o etica usor de administrat si retorizat sau o galeata in care sa se reverse, de-a valma, revolte, tandreturi, fiere si deziluzii; ea e o religie care trebuie sa curete lumea, s-o purifice si s-o re-candideze; poemul cel mare, pe care sigur Coande l-ar fi rescris cu fervoare, e, din perspectiva lui, izgonirea vinzatorilor din Templu. Asta crede el ca ar trebui sa faca poezia. Nimic mai mult, dar nici mai putin. Iar daca face mai putin de atita, nu merita prea multi bani si nici prea multa stima sau osteneala.
Fireste ca poezia nu poate face asa ceva. Nici macar poezia lui Coande. Tocmai de aceea poetii si-au inventat alte ambitii, mai accesibile si mai umane; au mai indulcit exigentele sub care lucrau, le-au coborit pina sa le fie la indemina si si-au luat tot felul de scutiri si reduceri. Dar nu si Nicolae Coande. Nu, el a ramas la fel de neinduplecat si are pretentia ca poezia sa treaca lumea prin foc, sa fie un limbaj ignifor, o pre-apocalipsa; sa faca ea, aici, pe loc, de fata cu Coande si prin Coande, pre-judecata de apoi, sa pronunte adevarul indiferent de durere si de riscuri; sa fie, deci, un limbaj salvator, dar fara mila. Poezia nu glumeste, nu flecareste, nu distreaza: ea e violenta transfiguratorie, sanctiune imediata. (Si tocmai de aceea nu prea cred, cu Dan Bogdan Hanu, ca „universul poetic al lui Nicolae Coande se afla pe muchia grotesca a burlescului”, cum zice el in Convorbiri literare, 3/2003; ce burle la un fanatic ale carui surisuri devin automat grimase?!). Competenta poeziei, la Coande, e maximala sau nu e deloc. Caci poezia nu e o exigenta negociabila.
Dar la asa pretentii poezia nici nu poate alta decit dezamagi crunt. Si nu-i deloc de mirare ca Nicolae Coande isi indreapta primele furii tocmai impotriva ei; numai ca primele lui furii sint reversul primelor sale dezamagiri; si cine sa ne dezamageasca mai tare daca nu chiar iubita noastra cea mai draga, pentru care unii cum e Coande si-ar da oricind viata?! Fatal, asadar, marea dragoste e marea dezamagire; iar marea dezamagire devine minia cea mare; prezentul scriiturii e intotdeauna dies irae. Iar Coande isi scrie poemele cu furia disperata a indragostitului disperat. Nu stiu daca poate exista temperatura mai mare in poezie si mai intens consum de nervi decit la aceste iritari care vorbesc limbajul iubirii lezate; si iremediabil lezate.
E drept ca Nicolae Coande se ambaleaza din mers si ca prima lui carte inca nu-i scrisa cu febra si furoarea urmatoarelor; dar premisele exista deja, atit ale dezamagirii, cit si ale furiei. Numai ca ele sint tinute la calm, in frigiderul unei sintaxe neutre, si indreptate mai intii impotriva „insensibilitatii”, a inimilor impietrite, pe cind poezia se mai iluzioneaza in orfism: „dupa treizeci de ani antiretorica faimoasa abilitate/ tehnica/ sa faci si pietrele sa plinga/ in vreme ce oamenii de cremene-au ramas” (Citeva pretexte). Ea e inca sacrificiu nobil, fie si inutil, un fel de sinucidere cereasca, prin sublimare; numai ca pentru cine? – „pentru lectorii mei abrutizati de idealuri/ sfirsind in alcool si prostitutie legala?” (Cu linistita mina). Cind poezia, de fapt, ar trebui sa proclame si ea „ca moartea nu va avea imparatie”! Dar ce i-ar putea ea vesti „Idolului cu masca de om respirind/ arar din ce in ce mai greu/ aerul tare al inaltimilor bezna de creta a Iadului -/ care pluteste” (Idol cu masca de om)?! Nicolae Coande se pune singur in conditia profetului care, oricit ar vorbi in pustiu, trebuie sa-si traduca iubirea in apostrofe si care vitupereaza din exces de afect si din exces de sensibilitate traumatizata (despre „tonalitatea misterioasa si oraculara a profetilor” imprumutata de poet a vorbit deja Dan Cristea, iar despre „o luciditate cuplata cu un fel de nebunie profetica” va vorbi, pe la a patra carte – Folfa, Editura Vinea, Bucuresti, 2003 –, Aurel Pantea, in Vatra, 11-12/2004; dar pe-atunci furorile lui Coande vor fi atins deja punctul de implozie; iar nebunia are strict sensul de furor sacra; iar acum „tonalitatea” n-are nimic oracular si nici misterios, fiind doar o zgiltiiala exasperata, un fel de palme aplicate virtos, dar din dragoste). Un cinism cioranian (tot mai gros de la carte la carte) otraveste cerneala cu care ar trebui sa se exprime iubirea ultragiata a poetului, daca acestuia nu i-ar fi teama de patetism. Dar cum se teme ca fondul sau melancolic va da in compasiune, isi intoarce patetismul spre retorica negativa si-l investeste strict in imprecatii si blasfeme. Sintem, de fapt, aici, cu In margine, in interiorul unui cliseu romantic revitalizat (iar revitalizarea unui cliseu e intotdeauna semn de vocatie). Poetul se excepteaza, poezia e limbaj suprem, dar publicul e troglodit rau; singurul lucru care l-ar mai putea trezi ar fi tratamentul de soc al vituperatiei. Asa ca, din exces de iubire, Coande foloseste poezia pe post de ciomag mustrator si profera insulta cu inflacararea unei declaratii de dragoste. Pozitivitatea aceasta delicata, ascunsa in sufletul poetului, va fi tot mai traumatizata si tot mai refulata; natural ca ea va izbucni in fulminante imprecative tot mai intense.
Regimul de intensitate se schimba deja vizibil in Fincler. Toate starile se radicalizeaza si-si ating registrul propriei exasperari, ajungind la un fel de climax al purei negativitati si irascibilitati. Dezamagirile s-au strins in straturi geologice si toate idealurile lui Coande – toate aprige, cerind totul - au devenit un fel de alergii. Si-n primul rind – idealul care e poezia, ajuns acum sa fie cultivat de niste „pis-lire”. Pentru Coande nu poate exista afront mai personal si mai acut decit sa vada poezia cazuta dintre sacre (dintre sacramente) intre lucrurile de rind si prostituata pentru te miri ce si cu te miri cine. Acesta e un sacrilegiu care-i produce o oroare de-a dreptul fiziologica. Coande declama mereu ca-i „e scirba” si ca-i „e sila” – iar aceste psihisme declamate prea frecvent - si prea ostentativ - i-au fost considerate marci autentice atit de Dan Cristea, cit si de Daniel Cristea-Enache, Stefania Mincu si Aurel Pantea. M-as indoi ca poetul trebuie luat aici chiar in litera. Si sila si scirba se propaga, ce-i drept, pina in fiziologie – iar Coande de gramatica fiziologica se foloseste – dar si una si alta ii lasa omului sansa de a se excepta, de a se scutura, fie si cu frison, de ele. Il ating, dar nu sint el, ci doar reactia lui de aparare, retorica lui psihica; nu i se datoreaza, desi ii cauzeaza. Coande, insa, traieste spasmele unei orori absolute, care s-a strecurat atit in capilarele fiziologiei, cit si in cele ale spiritului. E o oroare care l-a cotropit, dar a carei radacina e chiar inlauntrul sau. Iar radacina acestei orori e mereu exigenta absoluta cu care Coande intimpina si masoara lucrurile; de fapt, iubirea lui prea absoluta si fanatizata de puritate, o iubire inuman de exigenta. Iar aceasta patima contrazisa, ba chiar ultragiata, se revarsa cu atit mai multa intensitate in nacazanii si reprobari cu cit e ea insasi de o intensitate mai spasmatica. Ura lui Coande e expresia exasperata a iubirii lui, iar apostrofele nu sint decit tentative de exorcizare; asemeni unui tipic „dublet artistic” de-al lui Vladimir Streinu, iubirea isi produce discursul de lapidare; ca si blestemul de dragoste, si afuriseniile lui nu sint decit maxima negativa si paroxistica a sentimentului de dragoste; dar ca lumea e o oroare, e din cauza iubirii excesive pe care i-o poarta poetul; el e, de fapt, vinovat, cel putin in aceeasi masura, de propria oroare. Scirba lui Coande, intoarsa pe cealalta fata, e intotdeauna o dragoste lezata; ceea ce poetul declama nu poate fi despartit de ceea ce el aclama; caci bine se stie ca poezia foloseste doua limbaje, unul cu care spune ceva si unul cu care spune, nespunind, mult mai multe. Cind Coande isi declama furia, el isi declama simultan, in cea mai autentica si mai elocventa tacere, si pasiunea: „Mintea in aceasta tara este un blestem. Mi-e scirba/ m-am saturat/ de scoli de profesori pedanti de gradul zero al sterilitatii/ Dumnezeu chemat in pagini baloase/ doar ca ei sa poata mesteri agregate golemi/ eclatanti in timpuri sarace/ Dumnezeu persiflat de scapeti balcanici/.../ oameni de meserie capete mecanice/ au indobitocit meseria destul de jalnica si asa” (Oameni de meserie/capete mecanice). Acesta nu-i cinism; aceasta e suferinta pura; nu-i un denunt, ci o elegie cumplita (tocmai pentru ca nu se mai poate lamenta). Iar suferinta lui Coande e cu atit mai compacta si mai intensa cu cit consolarile s-au redus la una singura – si nici aceea prea sigura - : „ajunge ca traiesc din cind in cind tulburat de imaginea Ta/ si de faptul ca nu inteleg si asta ma tulbura”. Nici un tapaj pe seama acestor iluminari, nici o retorica pe seama sperantei, desi poetul e convins ca „ramine mereu inima/ ca un pamint de flori/ pe care-l tine strins in pumnul sau Dumnezeu/ Tu” (Poemul mortal). E cea mai concisa sugestie a intimitatii cu Dumnezeu din toata poezia româna. Iar Coande e misticul cel mai discret. „Nici o iluminare in aceasta poezie”, cum crede M.A. Diaconu, e mai mult decit o exagerare de statistica; e o negare a iluminarii discrete, dar funciare, care hraneste aceasta poezie. Numai ca, in materie de mistica, Nicolae Coande e un wittgensteinian: tace despre ceea ce nu se poate vorbi. (Dar mai scapa cite-o vorba, desigur; insa numai la mare strimtoare, cind disperarea lui pare fara capat). Iar aceasta discretie vine din aceeasi exigenta absoluta cu care sint tratate sacrele, cele care nu trebuie sa ajunga pe mina „pis-lirelor”, „pe macadamul artelor”. Suprema ramine si exigenta fata de poezie, care ar trebui, de fapt, sa asiste „un suflet de om” care „se chinuie cu adevarat” „undeva”, chiar in vreme ce poetul scrie, si nu sa „prinda muste”. Asta e, pentru Coande, alternativa poeziei: ori ii mintuie sufletul pierdut (sau consoleaza un suferind) ori face „arta pentru arta”, adica un fel sclifosit de a prinde muste. In realitate, Nicolae Coande e cel mai sever mistic (al poeziei, dar nu numai) dintre poetii de azi. Miniile, imprecatiile, afuriseniile lui de aici se trag: din ultrajul idealurilor prea febrile si prea radicale. El e chiar misticul negativitatii.
Fundatura Homer (Editura Dacia, Cluj, 2002) e un fel de interludiu intre Fincler si Folfa, cu discursul mai controlat, mai calm, mai resemnat si mai abreviat, dar rulind, pe fond, aceeasi materie de anxietati si iritari vitriolate. Pe fata poezia lui Coande continua sa se complaca in cinisme si ofense, in vituperatii si isterii, indemnindu-si imaginatia sa exulte in atrocitati; pe revers, insa, poezia cultiva, in clandestin, aceeasi febra devotionala, de o intensitate oprimanta a idealelor. Pentru ca desenul lumii sa iasa intr-o detracare cit mai „realista”, astfel incit sa motiveze orice cantitate de oroare, Coande devine si el tot mai hotarit, mai metodic, un expresionist al fiziologiei agonice, al visceralitatii repugnante („un captiv al biologiei” il va numi Gheorghe Grigurcu). Dar scriitura lui nu e una corpo-realizanta, ba nici macar una corpo-degradanta. Caci ea se foloseste de nomenclatorul fiziologic, tradus adesea in notatii de un naturalism anume ingrosat spre repulsiv, pentru a construi o drama a spiritului. Vitriolanta lui Coande are intotdeauna un fond elegiac iar carnagiile pe care el le organizeaza nu sint decit o demonstratie acuta a suferintei pe care nu vrea s-o vinda si s-o expuna la parada. Practic, el foloseste un expresionism de represiune, de retorsiune, minind scriitura in represalii si agitind pamfletul din vindicatie. Dar aceasta scriitura de ofensa, care deprima si declaseaza materiile folosite, nu e decit fata schimonosita a elegiei. Coande vexeaza, printr-o scriitura de terifiante si anamorfoze grotesti, insasi materia, dar numai pentru a putea vorbi astfel, cit mai indirect, de ultragiul spiritului: „urmatoarea lume ar putea fi sufletul daca ma hotarasc/ sa scap de pielea asta putreda/ azi m-am trezit cu teasta umflata ochii-mi ieseau/ din cap ca la un bou tras in teapa/ o mina mi-atirna afara ca un firicel de pisu/ staruie pe coapsa zdrobita/ tremura intr-o baltoaca unde se oglindeste cerul/.../ viata continua la fel de bine/ sub cenusa/ si eu ma numar printre cei de jos” (Daca ma hotarasc). Economia vizionara a lui Coande mizeaza, aparent, pe forta exclusiva a negativului, pe un bacovianism drogat cu extaza depresiei si incitat la vexatiunea elementelor si la desfacerea lumii in amorf. Numai ca toata aceasta defilare grotesca nu e decit curba de sacrificiu aplicata melancoliei negre a unui suflet asaltat de oroare. Lamentatia lui Coande e sora geamana a imprecatiei. Poetul deseneaza, cu toata cruzimea naturalismului, deriziunea lumii, dar el nu e complice la aceasta deriziune; el e doar relegat in aceasta lume in care valorile au fost desfigurate: „inima in locul inimii – si cind/ sa cinte – i-au spus/ bine dar tu esti o pompa/ esti ridicola taci dracului/ din gura/ si/ a tacut” (Pompa). Dac-ar fi insa dupa el, el ar lasa inima sa-si cinte cintecul in direct. Si o si lasa, numai ca e o inima lacerata si al carei cintec se aude doar de sub ruinele fiintei si de sub recitalul grotesc al scriiturii de vendeta; o „scriitura a dezastrului”, un reportaj de agonie clinica, dar care deprima prin partea nespusa a suferintei, nu atit prin spectacolul de diformitati etalate. Si aici cred eu ca e principala virtute a lui Coande: in felul in care foloseste acest „autenticism” guraliv pentru o reala autenticitate a durerii existentiale, a durerii tacute.
Cu Folfa Coande se intoarce la deceptivitatea simfonica si la recitativul surmenat al conditiei „informe”. El prefera acum reportajele de conditie, montate din secvente, dar nu prin simpla aglutinare, ci pe criteriul unitatii si acuitatii de stare. Cele sapte poeme – sigur nu degeaba sapte – sint tot atitea „monografii” ale unor entropii, tot atitea radiografii ale unor esecuri existentiale; de fapt, ale unuia si aceluiasi esec. Poetul continua sa gindeasca in alternative tari, rezolute, fara nuante; el n-are de ales decit „intre ironia unei vieti de mic culegator/ si sacrificiul de care ma tot cred capabil”. A ramas, deci, la aceeasi ecuatie spasmatica a sanselor: ori tot, ori nimic. Ar putea ramine fara nici o sansa, dar nu de bunavoie; prefera sa mearga cu inclementa pina la capat: „Lumea mea se naruie si calmul meu e nimicit – era o iluzie/ si daca n-am stiut la timp sa vad acum insist/ sa ating cu stupoare o forma a carei piele nu se vede niciodata./ Insist dar nu mai miros a poezie proaspata/ ca un taran batrin si singur/ ingropat de viu in pamintul pe care traia.” (Prapastia cu ochi albastri). Cam asta-i tot ce-i pretinde poezia lui Coande si ce-i pretinde Coande poeziei: sa moara impreuna, sa moara deodata, dar sa nu se preteze nici o clipa la genul de „amor mic cu literatura”. Numai ca Nicolae Coande e un ratat traind cu „sentimentul ca moale bleg nediferentiat mi-am urmarit exterior/ viata” care, fireste, la rindu-i, „l-a blegit si mai mult si l-a rasturnat si mai tare-ntr-o rina” iar el „a imbatrinit pe fundul asta de balta uscata”. (Amor mic cu literatura). Rapoartele acestea umilitoare despre sine (despre „antinarcisismul feroce” al poetului a vorbit Gheorghe Grigurcu), aceasta suita autodifamanta contribuie la acreditarea „realismului” si autenticitatii (pe bunul motiv ca tot ce zicem rau de noi trebuie sa fie adevarat), dar dincolo de sarjele grotesti si de satisfactiile masochiste pe care i le ofera poetului, ele sint chiar ultimul sacrificiu de altar pe care el il poate face. In volumele de dinainte a bombanit mereu impotriva poeziei, s-a suparat adesea pe ea si i-a facut destule scene de dezamagit; nici aici nu e mai incintat de faptele ei, dar daca tot trebuie gasit un vinovat pentru esecul poeziei, Coande se prefera pe sine. E clar ca avem de-a face cu un indragostit nebuneste – si inca, peste toate, cu un gentleman. Lipsa lui de rivna, lipsa lui de daruire, de implicare a dus la acest esec; desi el „ar muri pentru sens” – cu conditia ca acesta sa fie de taria exorcizarii cristice, sa fie gest salvator iar textul sa produca, instantaneu, transfigurare. Asta e poezia pentru un maximalist precum Coande; restul e literatura. Iar el literatura nu vrea sa scrie.
Numai ca, vrea-nu vrea, scrie. Dar ce poezie poate scrie cineva care nu poate scrie poezia pe care o vrea, singura poezie care merita scrisa? Ce mai poate fi scrisul altceva decit un denunt al propriei neputinte, al propriei nimicnicii – si al nimicniciei lumii, fireste?! Mai ales cind poetul nu vrea discursuri de consolare si nu vrea sa se multumeasca cu poezia cu raza mica de actiune? Ce destin poate fi acesta, cu esecul garantat si preavizat? Fara indoiala ca numai unul „de dobitoc”, fiindca nici un om in toate mintile n-ar mai insista sa traga dupa sine o viata zdrobita si sa se lase tirit de o tinta interzisa; numai unul caruia i-au fost luate toate mintile si care a fost indus intr-o prostratie atit de acuta si definitiva incit trage mecanic la jugul vocatiei. Unul, desigur, ca Nicolae Coande; unul care stie ca are o „meserie de dobitoc”, inutila si dezagreabila pe deasupra, si insuportabila peste toate, dar care nu se poate opri din devotiune nici macar atunci cind se opreste din speranta. Si nici atunci cind stie prea bine ca intre lumea noastra si idealuri exista o incompatibilitate imediata; care stie ca si de-ar veni Isus in persoana la Craiova va fi pus sa cinte si sa joace - si va mai fi si jecmanit pe deasupra: “Daca va veni in oras il vom inghesui/ la casa de cultura/ il vom pune sa cinte la cobza/ va protesta moale/ psalmi cu cutitul in gura/ autografe nene aici e atelierul de tatuaje/ esti Cristos? e craiova/poftim/ spune ce ai de spus/ si da-ne noua aurul/ si vinturile etesiene” (Vinturile etesiene). Si daca asemenea primire si distractie l-ar astepta pe Isus, la ce sa se astepte un poet? Ce ratiune se mai poate gasi poeziei? Fara indoiala ca numai ratiunea sa suprema: aceea de a fi o luminare aprinsa in infernul existential; aceea de a fi singura lumina care a mai ramas in intunericul vesel care e lumea; e patetic, nu e pentru urechile noastre (si, ce-i drept, Coande si-a luat din prima carte precuatia ca scrie pentru morti) si nu e pentru vremurile noastre. Asta o stie si Coande: mereu s-a lamentat, in dictiunea sa furioasa, ca a nimerit unde nu trebuie. Si ca e tras pe sfoara de doua ori; odata aici, de viata, care-i organizeaza un simulacru numai pentru a-l putea prinde mai simplu in lat: „anul asta iluzia ca sint in viata/ e mai groasa decit praful/ pe geamul din bucatarie/ intru si ies ca un gindac in pantof/ laptele doarme in carne/ (ca de obicei istoria/ unei neintelegeri)/ umbra ma tiraste afara/ ceva oriental imi strabate sira spinarii/ sfoara imi iese din cap/ si vibreaza o clipa./ Inghit cirligul asta cu nepasare” (Sfoara). Si a doua oara de poezia insasi, care i-a aratat cerurile, i-a inoculat febra lor, dar l-a lasat aici. Iar aici Coande nu mai poate fi decit exasperat si disperat, furios si scirbit, dezamagit si bolnav; imprastiind imprecatii si impartind avertismente, dispretuindu-se si discreditindu-se; dar toate cu febra refulata a unui mistic. |
