Nicolae COANDE
Home
Publicistica
SCRISORI NETIMBRATE
-2-
Neutralitate romaneasca la spirite subtiri
Calatoria diletantului
Scutul lui Manolescu
Noi scriem. Cine-l citeste pe Manolescu?
Vai de capul nostru  (Sorin Antohi)
Neutralitate romaneasca la spirite subtiri

M-am dus zilele trecute la un mic magazin din Schoppingenn (undeva, langa Munster, pentru curiosi) decis sa cumpar ceva de mancare, ceva pe care-l pot gati usor fara sa-mi fie teama ca „ard“ cratitele. Am optat pentru niste legume semipreparate, brocoli, conopida si morcovi cat unghia, carora, cum scria pe reteta desenata pe punga, nu ar fi trebuit decat sa le adaug niste ceapa, paprika, ulei de masline etc., adica o intreaga lista de alte produse pentru care mai trebuia sa cheltui inca pe atat! Recunosc ca am optat pentru produsul respectiv si pentru ca avea un nume care m-a atras din prima: Romanesco Mix! Imi place tot ce este „romanesco“ si se poate mixa usor – iata o confesiune care trece dincolo de apetitul meu implauzibil pentru gatit.

Un Romanesco-Mix mi se pare a fi si reactia presedintelui ICR, H. R.- Patapievivi vizavi de cele aparute in presa germana de saptamana trecuta despre prezenta la cursurile de vara ale ICR „Titu Maiorescu“ din Berlin a domnilor Sorin Antohi si Andrei Corbea-Hoisie, ultimul fost ambasador la Viena. Cei care semnalau prezenta celor doi acolo, in trei ziare diferite, sunt scriitorii germani, expatriati din Romania acum peste 20 de ani, Herta Muller, Richard Wagner si Carmen-Francesca Banciu (sa fi fost conspiratie, oare? mai stii?). Aproape intreaga presa germana a preluat fragmente din articole si astfel cultura natiei a devenit, pentru scurt timp, subiect de scandal in Germania.
In replica sa, desi nu i-a numit pe cei trei scriitori germani, dl Patapievici vorbeste despre o anume perspectiva din care este tratat cazul, „falsa si rauvoitoare“. Limbajul e din start menit a tinti intr-un anumit tip de invidie cu care ar fi putut fi executata „delatiunea“ jurnalistica.
Perspectiva “falsa si rauvoitoare” a fost indusa din, totusi, solida presa germana. Cei care au aratat cine sunt cei doi fosti turnatori romani, recrutati candva din randul viitoarei intelighentii romanesti, sunt scriitori reputati in Germania, etnici germani din Romania care au suferit punitiunile Securitatii si care sunt siderati sa vada ca ICR, condus de un intelectual anticomunist, fost membru marcant al CNSAS, nu da doi bani pe ceea ce ar putea fi macar o interdictie de “onoare”: aceea de a nu fi reprezentat un organism ca ICR (sau o institutie a statului roman) la acest nivel problematic. Cu aerul ca raspunde unor “rauvoitori” oarecare (sau poate se referea la presa din tara? Dar chiar si asa...), dl Patapievici da senzatia ca vorbeste, ca-n Romania, cu o anumita parte a presei, desi aceasta este presa germana reprezentata de “Frankfurter Rundschau”, “Tagesspiegel Berlin” si “Die Welt” sau, ca in cazul prezentarii sintetice a cazului, “Deutsche Welle”.
Presedintele ICR continua prin a preciza, oarecum neasteptat pentru un intelectual care si pe asa ceva si-a construit discursul public, ca ICR “nu face judecati morale” asupra ideologiei sau convingerilor celor vizati si ca si-a asumat, ca Elvetia, o “stricta neutralitate” in raporturile cu ideologia, politicul sau cu artisticul. Numai ca acest deziderat a fost blocat chiar de strictetea “observantei” care a facut ca un caz de o evidenta izbitoare sa fie tratat functionareste de o institutie a statului care este si altceva decat un ghiseu de intregistrat cereri de plecare in Occident. Sofismul este de tot hazul: nu “ideologia” lui Antohi si Corbea-Hoisie e in chestiune si nici convingerile lor politice, altfel am fi postulat de multisor ca cei doi sunt... nostalgici, intrucat au pactizat cu comunismul politienesc si, pe cale de consecinta, cum ii place adesea sa se exprime, sunt... comunisti in continuare! Aici am putea, macar asa, de dragul ipotezelor... stiintifice, sa-l creditam pe A. Besançon, care nu excludea posibilitatea ca destui indivizi scoliti in epoca sa ramana multa vreme comunisti, uneori chiar o viata intreaga, fara sa-si dea seama! Dupa cum ar putea observa abia acum directorul ICR, prea multa neutralitate strica uneori: la noi e putred marul, si nu de ieri de azi.
  Insa, ma intreb, ce-ar fi fost daca ICR, condus de dl Patapievici si de un staff de proeminenti intelectuali umanisti, ar fi instituit un moratoriu, ca si un regulament care sa vizeze “delicte” de acest gen? Cine-i putea impiedica in hinterlandul lor, pe buna dreptate? Nu are dl. Patapievici destula autonomie, dar si determinare in acest sens, dincolo de scrupulele care l-ar fi incercat in chestiunea invitarii celor doi? Pentru ca ceva imi spune ca se astepta la o asemenea “dezvaluire”! Se astepta, si totusi, fiindca partea germana nu a pus astfel problema, precum cei trei reputati scriitori ulterior, nu si-a mai pus-o nici domnia sa.
Opinez ca ICR ar fi putut sa faca “lustratia” sa proprie, intrucat este o institutie de spirit si onoare a statului, cu valori materiale, dar mai ales imateriale remarcabile de gestionat, cu buget remarcabil si, deci, cu asteptari remarcabile in ceea ce priveste profilul spiritual si moral al celor care il reprezinta in tara, dar si aiurea. Nu trimitem “spirite”, ca fantome, sa ne reprezinte, ci, inainte de toate, oameni. Pentru ca una este ca un artist sa fie trimis de ICR cu o bursa intr-o tara straina, si alta e ca Sorin Antohi sa fie unul dintre organizatorii scolii de vara de la ICR Berlin, in “calitatea sa de presedinte pentru Studii Avansate de Umanism Intercultural si Cultura al Institutului Arbor-Mundi din Bochum”. Dar, chiar asa – ce mai inseamna azi “Umanism Intercultural”? Trec peste acest hop – naiv, nu? – si revin la alegatiile dlui Patapievici. Nu intereseaza aici cum este alcatuit tehnic programul pentru aplicanti, desi retinem ca acolo sunt educati oameni care pe langa probitatea lor intelectuala ar fi demn sa probeze si una morala. De cand cele doua se disjung? In fond este vorba despre un program de “transferuri academice, culturale si ideologice”. Iata cuvantul! Vrem sa scapam de el, dar rasare cand nu te astepti, desi dl Patapievici a incercat sa-l faca uitat, in baza unui rationament care uita ca ICR are, ca vrea - nu vrea, o “ideologie culturala” proprie. Cum poate cineva sa ofere indrumare “stiintifica” in afara celei morale, chiar daca ultima este “inclusa” si nu explicitata ca atare? E tot una daca eu, ca student cu mintea larg deschisa, stiu ca Antohi a turnat, iar Patapievici nu? Am voie sa optez in acest caz sau nu ma intreaba nimeni si nu intereseaza (sa se observe ca incerc sa vorbesc de pe versantul celalalt, al celui care primeste, al studentului, nu al celui care da, al profesorului-fost-turnator. Desi, directorul ICR stie prea bine asta, in viata nu se stie cine da si cine primeste)?
Ajuns in acest punct, ma izbesc de urmatoare precizare a dlui Patapievici: “Conceptul acestei scoli de vara le apartine celor trei directori (Rusen, Bochmann, Antohi), iar profesorul Rusen a insistat asupra colaborarii cu Sorin Antohi. ICR a finantat acest proiect pentru ca este foarte bun si, evident, nu pentru ca Antohi si Corbea-Hosie sunt fosti informatori. Ma intreb: ICR ar fi putut respinge un asemenea proiect, cu argumentul ca nu lucreaza cu Sorin Antohi ori Corbea-Hoisie (sa nu uitam, totusi, de valoarea lor profesionala), in conditiile in care partenerii germani nu numai ca nu au ridicat obiectii morale la acest fapt, ci, in cazul lui Antohi, au optat explicit pentru colaborarea cu el, in calitate de co-director al Scolii?”
Intreb: Profesorul Rusen, care a optat pentru dl Antohi, stia de dosarul acestuia de informator sau nu l-a interesat? ICR, prin presedintele sau, a avut vreun scrupul in a spune partii germane care este profilul complet al celor doi profesori sau l-a depasit rapid prin ingropare in constiinta care nu era de nimeni chestionata? Ce stia dr. Rusen despre faptul ca dl Antohi este un impostor dovedit si nu avea doctoratul in vreme ce se erija la Budapesta in conducator de doctorate? Poate ca nu l-a interesat acest lucru (sau poate ca Antohi si-a luat intre timp doctoratul, el care putea sa ia si trei, vorba amicilor care il protejau pentru infractiune)? Sa admitem, profesorul german crede nesmintit in calitatile intelectuale si stiintifice ale lui Antohi si nu-i pasa de derapajele sale “romanesti”. Stiinta e universala, nu tine cont de greseli “nationale”, de chestiuni minore de care doar “presa rauvoitoare” se ia. Dar uite ca pe Herta Muller, Richard Wagner si Carmen-Francesca Banciu, cei trei “tendentiosi” din presa germana, i-a interesat si asta. Ce facem? Ii clasam la... si altii? Dam vina pe invidia... mix- romanesco si le raspundem celor care au semnalat cazul ca se inseala, fiindca cei doi au fost cooptati de un cerc de specialisti in virtutea moralei stiintifice care se dispenseaza de etica ceruta de trei scriitori germani originari din Romania? Ii spunem lui Richard Wagner ca a exagerat, in buna traditie a poeziei, atunci cand a scris apasat ca, la cursurile de la academia cu pricina ”se va vorbi, ca pe vremuri, despre dialoguri intre Est si Vest, intre idioti folositori si informatori ai serviciilor secrete, despre schimburi culturale, influente si metode de cercetare. Asa, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si ca si cum nu conteaza. Conteaza insa, in Germania, ca si in Romania. Abia s-a inceput acolo cu prelucrarea trecutului, ca se cade din nou in amnezie. Democratia ramane, fara valori de referinta, neputincioasa”?
Spune ceva termenul “democratie” in aceasta pledoarie a lui Wagner pentru aplicarea justei masuri? Dar cel de “amnezie”? Sau democratia in Romania e pentru lei, nu pentru catei, cum spunea un (alt!) poet roman acum peste o suta de ani? La ce s-o fi referit (poetul)?
Ca sa nu mai spun ca explicatia din ultimul paragraf al interventiei dlui Patapievici te lasa visator: in Romania nu ar exista un cadru in virtutea caruia cetatenii romani care au colaborat cu Securitatea sa poata fi exclusi din viata publica si academica! Asta o spune Horia-Roman Patapievici, cel care a fost ani de zile membru marcant al CNSAS, pozitie din care a deschis sute de dosare si a militat pentru recuperarea adevarului – integral? – si pentru lustratia celor care s-au facut vinovati de complicitate cu Politia Politica a statului comunist! E de necrezut un asemenea sofism aplicat propriei credinte exprimate public de o persoana care credea candva ca nu avem sansa sa ne refacem decat dupa ce va disparea generatia biologica care a fost marcata adanc de comunism! Malthusiana revelatie! Insa o alta generatie ii urmeaza si se pare ca are aceleasi metehne ca si precedenta: face spirit tranzactionist acolo unde ar trebuie sa aplice masura legii, macar a bunului simt, daca nu exista cadrul “legal”. Si face asta fiindca nu a fost educata sa inteleaga de generatia anterioara, preocupata de izbanzi pe sol cultural si intr-un eden spiritual si ideologic.
Iar cadrul legal, repet, il poate introduce chiar dl Patapievici la institutul pe care il conduce, unde poate emite decizii interne, cu valabilitate morala, ei da, si nu trebuie sa astepte o decizie a vreunui ministru al justitiei care isi inmoaie degetul in gura si il ridica spre nas sa “observe” neutru dincotro va bate vantul.
Pledoaria pentru solvabilitatea celor doi savanti romani facuta atat de functionareste, atat de neasteptat political-correctness de dl Patapievici vorbeste mai mult decat crede despre propriile asteptari de la un viitor pe care nu-l poate intrezari din cauza prezentului cetos si a trecutului care... a trecut. A acelui trecut in care unii care turnau erau si sunt blamabili – ai lor –, iar altii pot fi iertati. Ai nostri, adica.
Oameni suntem cu totii...

"Cultura", nr. 30/2008
SUS
Calatoria diletantului

Din cite imi amintesc, ideea cu bursa literara de la Boell Foundation a avut-o Vasile Baghiu. Cred ca Vasile se plictisea la Piatra Neamt sa fie bagat in seama de sefii literari de la Iasi sau de la Bucuresti si a avut ideea, dupa eclipsa de soare din 2000, sa caute in Europa ceva ce poate oferi timp liber si bani unui scriitor care vrea sa iasa din circuitul national al retezarii aripilor si al « taierii voii ». Mi se pare ca el era deja la Schoeppingen, undeva prin sud-vestul Germaniei (si Nimigean, dar si Banulescu au fost acolo), la a doua bursa oferita lui de teutoni, cand mi-a scris ca as putea incerca sa trimit o « aplicatiune » celor de la Fundatia Boell, ca nu ma costa nimic. Intr-adevar, in 2003, vara, pluteam inca in efuziunea premiului acordat de USR cartii mele de poezie, « fundatura homer » si fundatura nationala imi rinjea in nas: afaceri nu stiam sa fac, de furat nu eram bun, politica o comentam, ca tot natu, de pe margine, la ziaru` lui Cantar salariul era cit boieria unuia care sarise din « Stefan Gheorghiu » direct in Jean-François Revel fara sa se destepte, iar din premiul acordat de USR (colosala suma de 13 milioane de ROL !) nu se putea trai prea mult. L-am ascultat pe Vasile si am trimis la sediul fundatiei din Koeln o duzina de poeme traduse in germana de Cosmin Dragoste si alte citeva in engleza de Adrian Buz. Vasile era sigur ca voi fi primit acolo unde, zicea el, sint incurajati sa vina scriitori tineri, necunoscuti establishmentului cultural european, din tari sarace si care ii mai si persecutau pentru delictul de gindire libera. Nu (mai) era cazul romanilor, desi in Romania lui Iliescu – revenit la putere dupa interregnul Constantinescu – pedeapsa asta luase, cu citiva ani in urma, amploarea unor vanatori de vrajitoare drapate in ceea ce istoria va retine drept mineriadele tranzitiei de la comunism la capitalism. Trebuie sa iei bataie multa ca sa te intorci de unde ai plecat…
Dupa citeva luni de asteptari nu mica mi-a fost mirarea sa aflu de la Sigrun Reckhaus, managerul de proiect de la Boell Foundation, ca am fost acceptat pentru patru luni! Ce mai, mi se parea ca sunt cineva, mai ales ca nu mai iesisem niciodata in Occident! Din accident in occident… Mai tirziu am aflat ca ei, jurorii de la Koeln, nu au fost atit de clar convinsi de poeziile mele si ca Sigrun a intrebat-o pe Ana Blandiana, la o reuniune literara de la Koeln, daca a auzit de unu` Coande in Romania. Am avut norocul prostului: Ana Blandiana m-a elogiat intr-un fel de care mi-e rusine si azi si nemtii chiar au crezut ca vine acolo cel putin egalu` lu` Cartarescu!
Dar sa las batutul cimpilor – in care alaturi de cel al carpetelor prin spatele blocurilor sintem experti europeni – si sa spun ce este cu fundatia asta. Boell Stiftung tine de Partidul Ecologist, ca atitea fundatii culturale care traiesc sub aripa marilor partide din Germania, si are filiale in aproape toate cele 17 landuri ale Germaniei. De pilda, Fundatia Adenauer, care tine de CDU, este cam ca soarele pe linga pamint, comparativ cu Fundatia Boell. Dupa moartea lui Heinrich Boell, laureatul cu Nobel pentru literatura in 1972, casa din Langenbroich, o asezare de citeva zeci de proprietati cochete din tinutul Eiffel, in Westfalia istorica a fost transformata in locatie pentru bursierii care urmau sa vina din toate colturile pamintului. Casa este proprietatea lui René Boell, fiul cel mare al scriitorului si, la data cind am ajuns eu acolo (octombrie, 2003) sotia lui Boell inca mai traia, chiar daca undeva spre Bonn, intr-o micuta localitate unde-si avea resedinta René. De altfel, Annemarie Boell, traducatoare a lui Salinger in limba germana, avea sa moara in noiembrie 2004, supravietuindu-i peste 19 ani celebrului sau sot.
Am stat acolo patru luni, pana in martie 2004 (adica doi ani, veti conceda aritmeticii mele speciale!), alaturi de citiva bursieri din Nigeria, Ucraina, Turcia si Cuba. Sint oameni si artisti despre care am scris cite ceva in cartulia mea, “Fereastra din acoperis”, asa ca nu mai revin.
A fost misto, fara exagerare, cu 950 de euro lunar in buzunar, vizitind stravechea Cologne, cu Filarmonica si muzeele ei formidabile (inclusiv Schokoladenmuseum!), flanind pe linga Rin, cu ale sale poduri si vaporase care-l strabateau frenetic sau intrind tiptil, pe linga japonezii clasici, in nava uriasa care este Domul. Calatoream, alaturi de “frantuzoaica” Marga Fraikin, ghid de nadejde si posesoare de Renault Megane, prin Cologne, Aachen, Monschau, Düren si prin alte orasele ale Westfaliei, cu a sa iarba verde si iarna caci acolo nu ningea decit foarte putin si primavara parea ca iese direct din padurile ei. Apropo de paduri: frau Ludwig, voluntara intendenta a casei, imi spunea ca aici ar fi vrut cindva sa cumpere teren pentru o resedinta insusi Michael Schumacher, dar renuntase pentru ca nu putea sa-si faca si loc de aterizare pentru elicopter…
Am avut si intilniri cu cititori (intr-o scoala din Aldenhoven, la 30 de kilometri de Aachen), am stat de vorba cu Rodica Binder la “Deutsche Welle”, in Bonn, am scris ce mi-a trecut prin cap (un fel de jurnal, niste poezii, dar destul de slabe si nu e o minciuna ca poetii resimt primii trecerea dintr-o tara in alta: limba ramane acasa, orice ar zice cosmpolitii care cred ca scriitorul profesionist poate scrie la fel de bine oriunde. Poate prozatorii sa se descurce altfel, dar ei pot transporta limba in laptopuri pe care poetii nu le poseda). Ubi patria ibi bene nu este dictonul si nici destinul scriitorului, oricit de mult s-ar supara Gabriela Melinescu pe Nichita ca nu a vrut sa ramina in Vest. Desi, uite, Vasile Baghiu m-ar putea contrazice, el care-si scrie poeziile azi direct in engleza si este editor la o revista americana de poezie. Poate ca se poate scrie oriunde, dar nu oricum. Ceea ce mi s-a intamplat mie acolo, insa, a fost ceva de alt ordin decit bunastarea materiala pe durata acelui anotimp westfalic: o buna stare sufleteasca, petrecuta la mii de kilometri departare de Romania, un fel de proiectare a mea intr-o alta « viata », un fel de dedublare, desi, vorba poetului, eram tot eu, un altceva-acelasi, imbogatit si saracit dupa cum fiinta mea traversa praguri de auto-cunoastere, mai lent sau mai intens. O calatorie a diletantului, ca-n Okudjava. Cind am plecat de acolo, primavara, mi-am promis sa revin, dar de atunci n-am facut-o. Poate am visat, poate-am citit din Cartarescu…

"Noua literatura", nr. 8/2007
SUS
Scutul lui Manolescu
Intr-o discutie pe care am avut-o de curand cu un coleg ziarist (chiar in ziua alegerii presedintelui USR), acesta ma intreba, cu o candoare care nu mi-a scapat, de ce se “mananca” scriitorii atata intre ei. Era, fireste, vorba despre scriitori din Craiova, intrucat ziaristul lasa sa se inteleaga ca a fost de cateva ori in proximitatea lor si a asistat la scene care nu i se pareau compatibile cu demnitatea scriitorului, asa cum o banuia acela. Mi-a fost foarte clar ca ziaristul nu cunostea decat pe sponci viata “publica” a USR si, deci, facea conjecturi dinspre regional spre national, dinspre bucatarie spre sufragerie, cu aerul ca a descoperit legea interna a functionarii vietii breslei scriitorilor: razboiul civil din arena ingerilor. Insa, eu cred, cu o anumita “ingereala”, ca un scriitor trebuie judecat in functie de ce scrie, asadar dupa ce i s-au citit cartile, nu atunci cand este vazut la piata sau strigand ca tot omu’ pe stadioane.
La o emisiune a lui Robert Turcescu, unde invitat era profesorul Nicolae Manolescu, autorul volumului de publicistica “Dans de Bragadiru” a pus cu jucata candoare acelasi tip de intrebare, mult mai insidioasa, deoarece voia sa afle de la critic de ce beau scriitorii si fac uneori scene in public; mult mai versat decat ziaristul craiovean, Turcescu era si mult mai sofist, executand arieta mirarii in fata celui descris de Mircea Mihaies in “Scutul lui Perseu” drept “vedeta care nu s-a multumit sa corespunda modest-orgolioasei definitii a criticului literar data de Lovinescu” si, prin urmare, “a vrut la fiecare raspantie a existentei sa fie altceva”.
De vineri, 17 iunie, Nicolae Manolescu este altceva (acelasi, ma grabesc sa spun cu Nichita Stanescu). El a fost ales presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania cu 322 de voturi, din cele 479 de voturi valabil exprimate, devansandu-l net pe principalul sau contracandidat, poetul Cezar Ivanescu (doar 84 de voturi). Seful USR a fost asadar “licitat” de o cincime din totalul membrilor USR, ceea ce ar duce cu gandul la faptul ca dl. Manolescu este un presedinte ales de… Parlament, nu de poporeni. Cum ceilalti sapte candidati inscrisi in cursa au luat impreuna doar 73 de voturi (7 au fost anulate), se poate aprecia ca Nicolae Manolescu a fost aproape unanim sanctionat de cei prezenti in sala Facultatii de Drept, acolo unde s-a disputat turnirul celor 8.
Ei bine, din momentul in care va prelua efectiv prerogativele puterii – a fi presedinte al USR nu (mai) e mare lucru in sine, dar este puterea simbolica cea mai consistenta din Romania, totusi – se presupune ca Nicolae Manolescu va trebui sa raspunda nedumeririlor de tipul celor in care doi ziaristi (unul din Craiova si altul din Bucuresti) se intalnesc pe una din scurtaturile literaturii, chiar fara sa se vada – si asta nu doar din pricina ochelarilor de cal.
Din punctul meu de vedere, Nicolae Manolescu nu este obligat sa raspunda unor asemenea intrebari, dintr-un motiv foarte simplu: nu sta in sarcina sa sa monitorizeze comportamentul scriitorilor in afara breslei, chiar daca blazonul de scriitor trebuie respectat indiferent de imprejurare sau functie detinuta in societate. Nicolae Manolescu nu trebuie sa-i raspunda d-lui Turcescu explicandu-i rabdator ca, potrivit scenei bahice la care a asistat siderat, Charles Baudelaire putea fi amendat de orice sergent major insarcinat cu mentinerea ordinii publice, iar sefii sai literari il puteau suspenda sau elimina din breasla. Nicolae Manolescu are alta treaba de facut la Uniune decat sa raspunda izmenitelor intrebari de aceste gen care, chipurile, vizeaza moralitatea presupusa ca indiscutabila a scriitorului, dar, in fapt, tintesc deliberat in chiar inima scriitorului (care este si el om, are piele ca Eminescu, este imbracat in stofa, si cu asta am raspuns si eu “naivului” ziarist craiovean): etica nu este o constrangere din punctul de vedere al unui sef literar care trebuie, totusi, sa-si scoata cumva “turma” din robia egipteana si s-o duca in pamantul fagduintei. Abia apoi urmeaza razboaiele de sase zile, inclusiv cele fratricide…
Cei care se vor astepta ca Nicolae Manolescu sa reformeze moral USR se inseala: misiunea sa este sa refaca tesuturile alterate de nepasarea si egoismul anteriorilor conducatori ai breslei si sa dea scriitorului roman speranta ca a fi membru in Uniune nu este mai putin decat a fi membru… de partid. Moralitatea scriitorului este o optiune si o “calificare” individuala, chiar daca sentimentul solidaritatii unei caste considerate “aristocrata” poate sa induca si asa ceva.
De aceea am insistat intr-un articol recent asupra “combinatiei” cu Varujan Vosganian, in postura de vicepresedinte al USR si expert financiar in redresarea economica a Uniunii. Dl. Varujan este tot ceea ce este ca urmare a traselui sau de politician. Pentru un scriitor asa ceva inseamna, de fapt, foarte putin, iar dl. Manolescu, ca fost sef de partid, stie foarte bine asta. Nu pentru ca a fost dl. Manolescu seful PAC il respecta scriitorii sau cititorii sai. Aici ma intalnesc in opinii cu seful Academiei Romane, dl. Eugen Simion, cel care, intr-un articol publicat in “Ziua”, recomanda viitorului sef al Uniunii ca breasla sa “nu devina o organizatie politica sub masca unei asociatii civice”. Da, numai ca dl. Simion insusi a avut atatea relatii politice cu PSD in activitatea sa academica incat sfatul nu vine de la cel mai “apolitic” scriitor cu putinta. Mai departe sunt de acord cu dl. Simion atunci cand spune ca, dupa 1990, USR s-a (inevitabil, zice domnia sa) politizat si acum e cazul sa isi recapete prestigiul si rolul in societatea. Asta o clameaza orice scriitor nitelus mandru ca apartine breslei, dar sa admitem, in spiritul tolerantei la care face apel constant dl. Simion, ca pozitia sefului Academiei este mai importanta decat a unui simplu membru USR care gandeste acelasi lucru. Nu este totuna ceea ce exprima, in aceeasi chestiune, dl. Simion cu, sa zicem, dl. Razvan Voncu, dupa cum, daca citim cu atentie punctul 8 al Proclamatiei sale, ne putem gandi ca dl. Simion stia deja cine va fi presedintele ales al USR si, prevazator-neatent, tocmai combatea legea lustratiei care i se aplicase in redactia “Romaniei literare”.
Dar, destul cu asta. Nicolae Manolescu stie si fara teoriile mele sau ale sefului Academiei ce are de facut, chiar daca declara sincer ca presedintia USR este o povara si ca iti trebuie spinare de magar s-o duci. Si de un scut, ca al lui Tezeu, sa te apere de deochi si sa te duca unde trebuie atunci cand ti se termina… benzina. Ceea ce nu are el, institutia pe care o conduce, sunt banii. Vorba unui cunoscut de-al meu caruia ii sugeram ce sa mai puna in rafturile barului pe care il deschisese si unde tragea lumea “proasta” de cartier (eu as fi dorit sa vad si un… whisky): nu de sfaturi am nevoie, Nae, ci de bani.
Insa pe langa bani, la USR mai este nevoie si de comunicare, de una reala, in asa fel incat cei care l-au votat pe dl. Ivanescu sau i-au dat cele sase voturi poetului Galatanu sa nu se simta prigoniti si sa migreze spre Asociatia d-lui Lefter. Tocmai acum cand dl. Lefer are sanse sa revina la sanul… Societatii Scriitorilor Romani.
2005
SUS
Noi scriem. Cine-l citeste pe Manolescu?
Am citit recent o declaratie facuta la Neptun de Nicolae Manolescu, presedintele ales al Uniunii Scriitorilor. In calitatea de Egregor al breselei, domnia sa a patronat cea de-a patra editie a Festivalului „Zile si nopti de literatura”, initiata de fostul presedinte demisionar Eugen Uricaru, calitate in care poate avea pareri edificat-transante despre nivelul colocviilor tinute acolo sau chiar despre talentul scriitorilor romani. Impartind „dreptatea”, autorul Istoriei critice a decretat ca Norman Manea, neinvitat de USR, ar putea fi celebru, dar ca talentul nu-l da afara din casa. Dar daca talentul inseamna ceva literar plus caracter? Dl Manolescu s-a ilustrat pana in prezent in viata breslei prin doua actiuni menite sa-l arate in postura democratului neezitant: a dezvaluit (perestroika) salariul presedintelui Uniunii (18 milioane) si, sprijinit de Comitetul Director al Uniunii, l-a dat afara de la „Viata Romaneasca” pe poetul Liviu Ioan Stoiciu (potrivit declaratiilor poetului, el nu mai are post acolo) pentru faptul de a fi publicat pagini de jurnal cu „continut antisemit” sub semnatura lui Paul Goma. „Staborul” literar condus de Nicolae Manolescu a decis dupa deliberari sumare, la sesizarea Comunitatii Evreiesti (dar daca e o fictiune sesizarea asta?) ca revista fondata de Ibraileanu se preteaza la atacuri antisemite, fapt greu de dovedit chiar si de minti cu o bogata imaginatie in domeniu. Poate ca Goma gatuie adesea la manie, dar nu mi se pare antisemit; definitia Webster e pentru... filologi, sa fim seriosi. E de notorietate ca acum cativa ani Nicolae Manolescu a fost luat in colimator de anumiti zelosi ai cauzei evreiesti, alaturi de Dorin Tudoran, pentru pretinse acute antisemite in texte publicate in reviste romanesti. Mi-amintesc ca dl Manolescu a trebuit sa depuna atunci un efort disproportionat cu cauza pentru a se apara de etichetele puse de cei astfel lezati. Intre timp, seful „Romaniei literare”, amutit de criticile venite din SUA si Israel, a dorit probabil sa-si spele pacatele, de le va fi avut, si l-a demonizat pe Liviu Ioan Stoiciu de o maniera care arata slabiciuni ale caracterului romanesc al fiintei – de ma pot exprima astfel.
Insa nu despre scandalul Goma-Stoiciu-USR vreau sa vorbesc acum (desi, interesant lucru, intrebat ce scriitor roman cunoaste mai bine, Llosa si-a amintit de Paul Goma, nu de Nicolae Manolescu!), ci despre declaratiile fruste facute recent de reputatul critic literar la Neptun, acolo unde a crezut de cuviinta ca trebuie sa zugraveasca in gri scriitorimea romana care ar veni, chipurile, sa inoate in apele „lacului rusesc” (cum este Marea Neagra in viziunea lui Traian Basescu). Nu faptul ca scriitorul roman ar dori sa faca si turism cultural mi se pare dezonorant in sine: chiar si Mario Vargas Llosa, prezent la Pontul Euxin sa-l celebreze pe Ovidiu, face asa ceva; este inerent, chiar daca dl Manolescu se arata restrictiv aidoma unui salvamar care are grija sa-i inchida portile marii in nas bietului scriitor-inotator. Cum poti sa te afli in preajma marii si sa nu „bei” marea? Cum ar fi aparut in literatura „marea era turburata ca vinul” daca n-ai fi inotat putin, macar la malul ei? Insa dl Manolescu a declarat ca va avea grija ca de acum inainte sa nu selectioneze pentru manifestarea cu pricina decat scriitori care nu stiu sa inoate. Propun ceva mai mult: doar scriitori care pot dovedi ca n-au vazut niciodata o apa, chiar daca si-ar aduce si costum de scafandru si adeverinta de la Apele Romane.
Dovedind ca are ganduri mari in ceea ce priveste selectia naturala a plevustei care face breasla, Nicolae Manolescu a mers chiar mai departe. Nemultumit de altitudinea discursurilor celor veniti sa faca plaja pe banii Uniunii, seful scriitorilor a decis ca de la anul (eu credeam ca din doi in doi ani) va invita „mai multi critici si eseisti, pentru ca poetii nu prea stiu sa tina discursuri”. Procustianismul criticului care a depistat doricul, ionicul si corinticul in romanul romanesc atinge astfel culmea literaritatii flescoase: iodul de la malul marii isi face simtit efectul pe loc. De cand ar avea criticul literar talent discursiv in masura mai pronuntata decat poetul? De la Maiorescu incoace sau putin dupa iesirea din proletcultism? Evident ca dl Manolescu a constatat de visu asa ceva, nu-l pot contrazice statistic. Pe moment. Insa acest tip de a pune etichete la borcanele literare, din nevoi care tin de taxonomia meseriei, mi se pare absolut contraproductiv. Este ca si cand criticul s-ar fi nascut inaintea poetului si, neavand obiectul muncii, l-ar fi inventat pe acesta dupa ce a slobozit din PH-ul gurii sale singure un discurs fecund (ajuns aici imi permit sa fac o conjectura voioasa – nu de alta, dar sa nu creada dl Manolescu ca as fi incruntat atunci cand scriu: cred ca Dumnezeu nu este critic literar, ci, mai degraba, putin poet; in fine..). Cunosc o sumedenie de poeti care pot tine „discursuri” (brrr!) electrizante, in timp ce eseisti de real talent se exprima moale atunci cand sunt ridicati in picioare. Cunosc de asemenea destui critici literari al caror discurs, pe varii teme, este sterp, in vreme ce poetul, chiar balbaindu-se ca Sorescu, este de o mie de ori mai mustos si mai usor de... digerat. Nu cred ca „Bruce Lee il bate pe Van Damme”, ca poetii sunt mai „discursivi” decat eseistii, dar nici n-as afirma contrariul. Pur si simplu cred ca nu trebuie generalizat.
Il anunt pe dl Manolescu pe aceasta cale ca un poet si prozator de talia lui Mircea Cartarescu este si eseist – si cu toate astea nu a fost invitat la Neptun, pe motiv ca a denigrat breasla pe care a facut-o o institutie cu apucaturi staliniste. Uitati ce cred eu: breasla nu este stalinista, e prea... criticista, eseizanta si teatralista. Daca ar fi dupa dl Manolescu, ar trebui sa se numeasca Uniunea Criticilor Romani. Sau Actiunea. Poetii ar trebui primiti cu parcimonie, in timp ce prozatorii ar fi cantariti la intrare (n-a spus Balzac ca trebuie sa ai... sezut gros pentru a fi un prozator greu?). Criticii, va dati seama, ar fi deja intrati si ar fi ocupat de mult cele mai bune locuri. Dar atunci de ce n-ar schimba dl Manolescu, si onorat Comitetul Director, numele festivalului neptunesc in „Zile si, mai ales, nopti de critica”? Poetii care ar reusi sa se intoarca din mare, asemeni amfibienilor alungati candva de la festival, dupa epuizante ore de inot, ar putea fi vazuti apoi dand tarcoale selectului club de critici si eseisti care dezbat adanc in noapte o tema cu titlul gingas „Noi scriem. Cine ne citeste?”.
Noi, poetii anti-discursivi, s-ar auzi timid pe la colturile vilei lui Ceausescu...
2005
SUS
Vai de capul nostru!
Ultimele dezvaluiri din sfera – pana acum, cu mici exceptii, tabu colectiv – a colaborationismului cu Securitatea par sa arunce Romania, aceea careia-i pasa, intr-o adevarata Era a dezamagirii. O dezamagire care imbraca un caracter din ce in ce mai national, desi tribalismele nu lipsesc, asa cum nu lipsesc si nu vor lipsi chiuiturile unora, gregarii fostului si actualului regim, care-si vor freca palmele la auzul ca nume prestigioase ale vietii politice si intelectuale au facut pactul cu arhanghelii care aparau Tronul comunist.
Cazul Sorin Antohi, in eventualitatea ca se va adeveri prin aducerea in lumina a unor informatii care-i vor conferi statut de exemplum negativ, nu pare decat inceputul unui fenomen care va afecta pe termen lung democratia unei tari banuita oricum ca nu poate fi genetic democrata. Cum sa mai ai incredere in purtatorii de torta, daca ei au turnat?
Cine ar fi crezut ca Sorin Antohi a turnat, chiar si cu suflet cutremurat cum se destanuie in acea scrisoare-penitenta adresata Cotidianului? Ultima data cand l-am vazut intr-o interventie publica a fost pe un post de televiziune, alaturi de Gabriel Liiceanu, in incercarea de a prezenta publicului romanesc un scriitor-constiinta a carui carte tocmai fusese publicata si in Romania: Allan Bloom –
Criza spiritului american sau cum universitatile au tradat democratia si au saracit spiritul american.
Daca Sorin Antohi n-ar fi universitar as putea crede ca a sprijinit aparitia acestei carti cu un anumit calcul – tocmai! – pentru a-si putea scrie postfata la carte din punctul de vedere al unui intelectual curat si capabil sa stea in fata studentilor sai fara teama de a fi aratat cu degetul pentru ca profeseaza idei contrazise de parcursul sau existential.
Una spunea, alta fuma...
Pana la scrisoarea publicata in Cotidianul, Sorin Antohi nu a fost democrat. A profesat idei liberale, a oficiat aproape in spatiul eterat al meseriei sale, dar nu ca un democrat, ci ca un travestit care se refugiaza anume dupa caderea totalitarismului intr-un spatiu protector al ideilor gingase – pentru a participa de la distanta la o mare minciuna si la un fals care este chiar intelectual, orice ar crede el. Mizeria morala, de care vorbea in dreptul anilor de turnator, a continuat si dupa 1989. Cariera pe care o presimtea stralucita trebuia sustinuta, acum ca vampirizatorii sai nu mai aveau aceeasi putere. Astfel, Sorin Antohi devenea – utopie perfecta –
propriul sau securist. Iata ce a putut face acest serviciu funest care a avut Romania la picioare pana in 1989: i-a ajutat pe cei pe care i-a prins in clestii sai sa devina proprii sai gradieni si in viitorul in care ei nu ar mai fi fost „de straja tarii”.
Asa se face ca specialistul in „exercitiul distantei” a trecut granitele unei tari care lupta cu fantasmele trecutului pentru a-si face o cariera care aici n-ar fi fost decat una marunta, amanetata cum parea de demonii unei istorii regionale, prea regionale. Apoi s-a reintors sa ne vorbeasca despre virtutile universitatilor occidentale, despre iesirea din inchiderea metafizica a national-comunismului printr-un discurs amplu despre civitas imaginalis, al treilea discurs si, ei da,
making sense of pasts: asta in plin realism negru intr-o tara care-si cultiva, prin mostenire sigura – iata, prin chiar tacerea lui de fost colabo! – utopia nerecunoasterii pactului cu dictatura.
Este subiect pentru o carte aici, nu pentru un curs. Mai avem putin si, daca Dumnezeu sau cel care ii tine pentru acest timp locul nu este ironic sau nu profeseaza un discurs anti-intelectualist, am putea afla ca si I. P. Culianu, asasinat de Securitate, a fost de fapt omul lor. Mai avem putin si, gratie unei viclenii a istoriei, pe care orice profesor marunt in domeniu stie ca oamenii o fac, ca si unui calcul al „serviciilor” am putea afla, poate, ca Plesita nu mintea cand afirma sarcastic ca i-a brichisit pe multi dintre cei care erau notorii oponenti sau disidenti ai regimului.
Atunci, degeaba ne vom fi mirat de cele patru milione de membri ai PCR din 1989, de adeziunile entuziaste ale scribalailor Curtii lui Ceausescu, chiar ale unora care nu figurau pe state de plata concrete sau de faptul ca mamaliga romaneasca nu putea exploda decat daca o putere oculta lua capacul de pe cazanul unde fierbea incet.
Nu ma intereseaza acum intelepciunea lui Nicolae Manolescu, presedintele USR, care afirma recent ca scriitorii n-au putut dovedi taria (n-am sa mai spun cuvantul rar „caracter”) unui Ion Mihalache, batut de comunisti pana a murit. Exemplul e deja exagerat pentru bietii scriitori romani care trebuiau sa supravietuiasca in regimurile (gemene) Dej si Ceausescu pentru a scrie opere „nepieritoare”, pentru ca dupa 1990 sa vina I. P. Culianu si sa le lapideze intr-un eseu de cateva pagini. Atunci sa nu mai ceara scriitorul roman sa fie ascultat in cetate si, daca se poate, hranit in Pritaneu: nu-l recomanda nicio autoritate morala. Stomacul cuiva nu poate vorbi decat propriei minti a aceluia.
Nu ma mai intereseaza ca Gabriel Liiceanu tuna din Olimpul indignarii sale impotriva unei femei pe care a sprijinit-o puternic (are dreptate Radu Cosasu: cultul personalitatii multiplicat in mii de cioburi dupa 1990!) in campania contra PSD-ului. A fost mintit si, prin acel efect de credibilitate cu care isi investise favorita, ne-a mintit si el pe noi.
Nu ma mai intereseaza ca Vadim s-a dus direct la sefii Securitatii si a tratat colaborarea sa de pe picior de egalitate, iar azi da cu tifla „maruntilor” sai detractori. Acest personaj nu mai trebuie sa dovedesca nimic, toata viata lui a dovedit pentru el – e prototipul Canaliei care servit o Canalie si se vrea in locul ei. Dar el nu minte – pricepeti, de vreme ce cheama securistii sa-i stea la dreapta?
Ma intereseaza doar cei care au luat o alura olimpiana in amarata noastra de cultura ca „fictiune” ( Sorin Antohi dixit), au despicat firul in patru, au propus concepte care ar fi trebuit sa ne imbogateasca vietile iesite paupere din comunism, au trasat directii noi, s-au vrut reformatori ai omului fara sa fi fost in stare sa spuna ceva atat de simplu: am fost slab, ca om, am cedat in fata „arheilor” Securitatii. Insa macar atata puteau sa faca: sa nu consimta la pacte minore cu o putere deja provinciala, ca si cartile pe care le scriau cu totii in speranta mincinoasa, de mai multe ori mincinoasa, ca vor obtine un Premiu Nobel sau macar un Taormina dat de stanga italiana. Macar atata puteau sa faca: sa nu fie trompete – sau claxoane platite – ale regimului pe care l-au desfigurat abia in efigie dupa 1990, cu credinta absolut uluitoare ca daca cineva le-ar fi dat voie sau ar fi fost sprjiniti l-ar fi criticat dur pe Ceausescu inca din timpul vietii. Macar atata puteau sa faca: ca nu-i dea ocazia lui Silviu Brucan sa ne faca prosti si inapoiati pentru inca, iata, 20 de ani de aici inainte, intr-o tara unde canaliile au fost servite fara mustrari de constiinta, fie si socialista, de inteligenti care azi iti marturisesc curajul de doi lei de a scoate samizdate de care nu stiau decat ei. Un mod de a fi viclean cu propria ta inteligenta, de a inocenta curajul – care nu poate fi doar atat.
Vai de capul nostru inteligent, vai de egoistoria noastra mica, vai de mama noastra care nu ne-a dat odata cu laptele si putin caracter...
Observator cultural, nr 81, 14-20 septembrie, 2006
SUS