Nicolae COANDE
PUBLICISTICA
-1-
SCRISORI NETIMBRATE
Despre un anumit secret al filozofului
„Faceam eforturi disperate sa apar
secretele filozofilor de tagma limbuta si nerusinata a literatilor”
G. Liiceanu – „Usa interzisa”
Stimate Domnule Gabriel Liiceanu,
Cineva mi-a povestit odata despre dilema unui mare editor italian, Bompiani, Einaudi sau altul, nu mai tin minte: contabilul sau il anuntase sec ca nu-si mai poate permite sa-i plateasca pe marii scriitori care-l consiliau, cu o suma fixa lunara. Altminteri, falimentul batea la usa. Batranul editor, care se bucura de prietenia unui U. Eco, de pilda, povestea mai tarziu ca a facut o noapte „alba” pana sa ia o hotarare. La ziua l-a sunat pe autorul „Pliculetului Minervei” si l-a chemat la biroul sau.
I-a povestit ce urma sa se intample si Eco i-a spus la randul lui ca-l intelege si ca-i va respecta decizia. Atunci, editorul i-a marturisit ca nu accepta in ruptul capului sugestia consilierului sau economic si ca va face noi datorii decat sa nu-si plateasca prietenii si scriitori favoriti, cu toate riscurile asumate. Asadar, nu doar literatura, ci un sentiment al prieteniei, al fidelitatii care trece dincolo de granitele literarului sau ale calculului rece.
Mi-am amintit, stimate d-le Liiceanu, acest exemplu tulburator de camaraderie si fidelitate, mai presus de interesul imediat (nu asta trebuie sa fie Cultura?), dupa ce am citit interventia dumneavoastra din „Dilema Veche”, nr. 25, 2-8 iulie, si in mod special pasajul in care va refereati la politica editoriala a Humanitas-ului vizavi de scriitori si intelectuali precum A. Plesu, H.-R. Patapievici sau Vlad Zografi. Precizati acolo ceva de natura sa pareze atacurile unor „demolatori” ai modului cum intelegeti dumneavoastra sa va raportati la actul editarii intr-o lume libera sa aiba toate prejudecatile. Marturiseati ca acest amor intelectual fata de oameni pe care ii vindeti, ca scriitori, in tiraje fabuloase pentru piata romaneasca de azi trece prin filtrul demn de un Tristan al unei prietenii nu mai putin indragostite care va consuma ceva din substanta insului (mai mult decat individului) care sunteti, dar va si implineste. Asa sunteti construit si pentru asta – pe buna dreptate – va admir si va pretuiesc.
Numai „Invizibili”
Totusi, starea de emotie in care va aflati in momentul pateticii dumneavoastra confesiuni a lasat loc rapid trecerii catre o alta in care vocea vi s-a inasprit. Deodata a vorbit omul unei iubiri cu o – totusi – raza limitata de actiune. In fond, cat poate indrazni un om sa iubeasca intr-o viata de om fara a obosi peste masura? Cate persoane, mai exact? Daca ne-am lua dupa experienta comuna, nu mai multe decat numarul celor care intemeiaza o familie – chiar una spirituala. Suntem oameni, nu ingeri: cinci-sase. Poate ca putem avea mai multi prieteni sau ucenici – 11, poate chiar 12, stiu si eu? – dar nu mai multe iubite sau iubiti. Inima e un dispozitiv ciudat a carei combustie este mai degraba intensitatea decat monotona varietate. Ajuns aici, imi amintesc de spusa lui Leon Bloy, care credea ca intr-o viata de om putem avea – era un „zgarcit” ca si dumneavoastra – 3-4 prieteni, cel mult, „dar numai printre Invizibili”. Tare ciudat acest domn Bloy, mi-ar fi placut, cred, sa-l cunosc, daca nu cumva l-am si intalnit...
Efortul dumneavoastra de a lamuri cum stau lucrurile cu prietenii dumneavoastra initiati mi s-a parut, repet, admirabil si plin de o sinceritate care va dezarmeaza, ca sa zic asa, in fata adversarilor sau dusmanilor, dar nu va pasa catusi de putin. Sunteti abia asa vital, rau inarmat, dar agent activ al principiilor care trebuie sa prezideze infailibil, de-ar fi sa piara lumea. Principiul prieteniei este unul dintre cele careia-i faceti credit nelimitat.
Insa cand vine vorba sa raspundeti, cu greu, ce-i drept, unor acuzatii venite din partea celor care bat la „portile de fier” ale Humanitas-ului va schimbati, uluitor, intr-un fel de Cerber intratabil care scuipa ironii in fata celor ramasi ante portas. Sigur, o editura este o editura (truismul absolut), ea nu se poate conduce dupa adagiul crestin: bate si ti se va deschide. Nu toti autorii care se cred astfel si se vad inauntru pot face proba de fier a unei popularitati ca aceea apropiata in timp de seducatorii dumneavoastra prieteni.
Un alt Cerber: Scheler
Drept care le-o ziceti de la obraz cartitorilor de serviciu: straduiti-va sa scrieti mai putin „plicticos” si va voi edita la „Humanitas”, asigurandu-va de sprijinul meu, ba chiar de succesul pe care vi-l poate aduce, totusi, „votul acela anonim si incontrolabil care decide...”. Sariti, le spuneti cu prietenie „resentimentarilor”, peste pragul modest al lipsei de valoare care va face sa publicati – eventual, vindeti – 80-100 de exemplare din cartile voastre pitice. Dati capo d’opera si voi fi omul vostru, iar daca nu puteti sa va luptati cu propriile voastre limite ramaneti in bolgia pe care singuri v-o construiti cu migala resentimentarului de profesie (fara menajamente, le administrati brusc definitia-ghilotina a lui Max Scheler).
Ajuns aici, marturisesc ca mi-ati devenit brusc antipatic, dar incerc sa nu ma las coplesit de „resentimente” si sa rationez netulburat, chiar daca-i creati oricui impresia ca poate aparea mai mult decat gol in fata Logicii dumneavoastra. V-ati dat seama, desigur, ca sunt si eu unul dintre aceia care fac parte din „tagma limbuta si nerusinata” a celor care atenteaza la ceea ce dumneavoastra numiti „secretele filozofilor”. Ce poate fi acolo in Castelul Filozofiei si noi nu stim – iata ce-i roade de cand se stiu pe apucatii intru literatura, acesti teroristi-juisori ai noii dezordini amoroase care viseaza anarhia in gropile lor de trogloditi.
Tirajul Tovarasului
Ca scriitor si eseist ati cunoscut, desigur, sistemul editorial de dinainte de 1989 si ati putut sesiza cum se putea crea popularitate, pe o piata controlata, ce-i drept, in Romania lui Ceausescu (in treacat fie spus, nimeni nu avea tirajul Secretarului General). Stiti ca si mine – ba chiar mai bine – ca daca erai omul Partidului si aveai ceva vana epica sau lirica puteai fi sigur ca – trec la exemple – tu E. Barbu, tu A. Paunescu, tu M. Preda – puteai bate suta de mii de exemplare tiparite, iar o a doua editie era oricand posibila in acelasi sezon. Chiar N. Stanescu sau A. Blandiana si Titus Popovici erau scriitori capabili sa vanda 50.000 de exemplare din cartile lor mereu reeditate. Ce conta in aceste cazuri talentul acestora, desi el nu trebuie minimalizat, sau simpatia de care ei se bucurau in randurile elitei comuniste? Poate ca era un melanj fericit, poate ca in aceste cazuri, si in destule altele, poporul, piata culturala precara, totusi piata d-le Liiceanu, imprumuta ceva din flerul sau tovarasilor iubitori de literatura, sau, mai stii, poate ca tovarasii reuseau sa influenteze decisiv clasa cititoare din Romania acelor ani.
Nu stiu ca daca maestrul dumneavoastra declarat, Constantin Noica, a beneficiat vreodata de tirajele fabuloase ale celor evocati mai sus, desi stiu precis ca toate cartile filosofului auto-relegat la Paltinis se vindeau pe data, ca veritabile romane de dragoste scrise de un filosof: la liber sau pe sub mana. Noica a fost, trebuie sa recunoastem, si un fenomen editorial intr-o perioada cand, totusi, cel mai umil poet putea beneficia si el de un tiraj de 1000-1500 de exemplare.
Domnule Liiceanu,
Vorbiti mai departe despre ignarii care va poarta sambetele, in aparenta cu detasare, insa in realitate cu mania in care putem recunoaste „ciuma rugaciunii”, dupa cum ne spune un avva de care sunt sigur ca aveti cunostinta. Cred ca nu puteti judeca decat patimas si lipsit de nuante (chiar si concesive), intr-atat „amorul” pentru cei dragi va orbeste; atunci cand o faceti, procedati ca un adevarat geambas de scriitori, mai ales cand va referiti la mizeria sutei de carti cu care este silit „scriitorasul roman” (expresia de pomina a d-nei analist Alina Mungiu Pippidi) sa defileze in agora nationala.
Mi-e greu sa va moralizez, insa am sa va dau exemplul unui poet precum Kavafis. Autor al unei opere care cuprinde azi ceva mai mult de 200 de poeme si cateva proze, grecul acesta discret isi publica poemele sale nemuritoare (scuzati adjectivul traditionalist) pe foi volante, in dispretul a ceea ce azi este redus la formula publish or perish, pe care apoi le impartea prietenilor sai din Alexandria. A scos de cateva ori mici carti sapirografiate (ce oroare!) in editii succesive in care adauga cateva inedite primelor sapte poeme publicate cu ani in urma. Se revizita rar, dar cu cata placere. Astfel, a ajuns cu timpul la incredibila cifra de 21 de poeme, intr-un tiraj de cateva sute. In lumea elenizanta unde statuse altadata marea Biblioteca, acest grec misterios, deloc preocupat de politici culturale, nu publica 30.000 de exemplare precum camarazii dumneavoastra editati la Humanitas. Cand i-a citit pentru prima oara poemele la Londra, T. S. Eliot a inlemnit de uimire. Dar probabil ca pe Kavafis nu-l interesa cosmarul acelor personaje care va irita zilele astea – piata, piata culturala! – sau era, mai degraba, constient ca nu poate spera la atatia cititori.
Are numarul forta, are carabusul „liber arbitru”?
Ei, aici e-aici. Dl Patapievici, un om care mi-a facut candva onoarea de a-mi acorda un interviu pentru care ii multumesc din nou, crede ca:
1) numarul are forta (interventia din acelasi numar al „Dilemei Vechi”, unde face referire la tirajul cartilor sale
2) numarul nu are forta (eseul „Primitul si datul”, „Cuvantul” nr.7/2004, acolo unde citeaza din P. Chaunu in chestiunea numarului de cititori care practicau viciul in Europa clasica, adica acea elita minoritara „care conteaza”, un famelic 0,03-0,04%!
Atunci cand este atacat – pe nedrept, de multe ori – pentru elitism sau un dedus conservatorism, dl Patapievici aduce, in mod straniu, ca argument numarul cartilor sale vandute de „Nemira”, „Humanitas” sau „Polirom” (iata un podium de invidiat). Totusi, nu pot sa cred ca un om de talia sa poate crede netulburat ca cele cateva zeci de mii de romani care i-au cumparat cartile le-au si priceput in datele lor fundamentale. Un 0,03-0,04% ar parea mai aproape de adevar, din totalul cumparatorilor care stiu din instinct ca da bine un Patapievici in biblioteca. Chiar sa nu simta un om inteligent ca dl Patapievici ca a inceput sa faca parte din moda?
Stimate d-le Liiceanu, precizia si concizia dumneavoastra impun si vreau sa va conving de faptul ca v-am inteles rationamentul care face un ciudat corp d’esprit materialist cu cel al d-lui Patapievici. Vreau sa va spun ca saptamana trecuta i-am scris o scrisoare lui Mihail Galatanu, cel care va facea cu ou si cu otet intr-un interviu acordat unei reviste, „Hyperion”, de care poate n-ati auzit. Revista cu tiraj mic, dar am inteles ca se bucura de pretuirea d-nei Monica Lovinescu. Am discutat cu prietenii din Craiova si am ajuns la concluzia ca poetul Galatanu s-a dezlantuit: forma in care turnase mania sa – indreptatita pana la un punct – deservea cauzei pe care incerca s-o slujeasca. Innebunise putin poetul, asemenea lui Aiax care a fost vazut dupa Troia batandu-se cu o stanca in mare, pe care o credea Poseidon. Nu mai rationa, tipa. Era cuprins de acel furor al insului disperat ca intr-o tara ca Romania o editura atat de mare nu cunoaste decat 5-6 scriitori (vizibili). Era un Invizibil care urla sa se faca auzit, dar mai ales vazut, el care a scris carti stralucitoare (dumneavoastra nu stiti asta, desigur, fiindca va calauziti dupa eticheta pusa de M. Cartarescu grupului din care face parte in „Post-modernismul romanesc”: tardo-modernisti), dar puteti merge la orice biblioteca bucuresteana sa va convingeti. Nu va trimit si la Caracal, nu pot fi sigur. L-am „certat” pe poet, caruia i-am scris ca este reductionist, restrictiv, auto-limitat (si el) la grupul sau si n-a vazut alaturi de cei enumerati a fi apti pentru „Humanitas” si cativa provinciali merituosi pentru a-i propune editurii pe care cu onoare o conduceti.
Heidegger, in vremuri de piata...
Pentru ca orice ar spune unii despre dumneavoastra, d-le Liiceanu, eu va socotesc in continuare un om de onoare, chiar cand insistati sa credeti ca succesul de casa (editoriala) este sinonim cu valoarea literara exemplara in cel mai inalt grad sau cand alunecati fara sa stiti in paradigma descrisa de prietenul d-voastra Andrei Plesu in „Minima Moralia”: „si astazi inca, a face cultura inseamna nu o data a manipula valori care nu-ti apartin, cu care nu te identifici integral, cu care nu comunici in mod autentic, desi manipularea lor iti da un suspect sentiment al propriei competente”. La ce bun Heidegger in vremuri de piata, d-le Liiceanu, daca dumneavoastra versul unor D. Turcea sau M. Galatanu nu va spune nimic? Sau, reformulat: l-ati fi remarcat pe Hölderlin daca i-ati fi fost contemporan? Cum l-ati fi privit pe René Char afland ca isi publica volumele de versuri in 500 de exemplare? Ce i-ati fi spus inaudibilului pentru multi Bacovia, cel care ar putea vorbi auzului dumneavoastra fin, de vreme ce zgomotosul Galatanu, caruia ii raspundeti poate fara s-o stiti, va agreseaza cu decibelii furiei sale necontrolate? Adevaratii scriitori sunt, orice ati crede d-le Liiceanu, invizibili pana la capat, in efortul lor anti-coelhian de a fi in lume. Sunt o prezenta rara si un Editor mare asta face: descopera pentru a nu mai acoperi niciodata. Plesu, Cartarescu? Dar erau magnifici si inainte de 1989! Toata lumea ii stia, chiar daca fatalmente erau striviti de binomul Barbu&Paunescu. Dinu Sararu ii avea la degetul mic, dar noi stiam ca ei sunt, intre altii, sarea scriitorilor romani. Patapievici? Descoperit, vai, ca altadata Proust dupa ce rivala vi l-a revelat! Spuneti-mi omul pe care noi nu-l stim si pe care l-ati „facut mare”. Dati-ne acel Invizibil – ca sa vedem si noi. Mantuiti-ne cu noul Ionescu al criticii romanesti, daca Rogozanu (corect fara e) si L. Marcu sunt doar asemenea acelor spargatori de sticle de colturile blocurilor. Uneori blocurile trebuie testate si asa, cu violenta si in-cultura specifica varstei: desenand grafitti-uri pe ele. Ce era Eliade in fata lui Iorga atunci cand acesta s-a suparat pe huliganul care-i contesta autoritatea. Nu-mi spuneti ca fusese in India. Era un Eliade care nu-si infruntase propriii demonii si nici pe cei ai covarsitorilor sai inaintasi.
Cei tineri sunt, orice ati crede pe moment viitorul, care este (Ionesco), „in oua”, chiar daca Montale si Nietzsche credeau la unison ca „tineretea-i anotimpul ce-i mai ridicol in viata”. Insa abia din ridicolul „tineretii care, ea insasi, falsifica si amageste” se va naste ulterior acea arta a nuance-ului care constituie cel mai mare castig al vietii, arta la care dumneavostra ati ajuns desigur, dupa o tinerete zbuciumata pe care imi place sa cred ca n-ati pierdut-o de tot.