Nicolae COANDE
Intelectual roman, caut patrie
Nu am facut nimic, facem in continuare nimic
Declaratia de absenta – Hurezeanu iese din joc
Branza romaneasca si zgura pariziana
Andrei Cornea sau „cuvintelnicul” pro-razboi
Cotrocenizarea presei centrale
Franta mea
Tatari, evrei, romani verrrzi, canalii...
Toamna se numara purceii
Canalia Plesita se simte confortabil: securistii sunt aici
Plesu il invalideaza pe Basescu
Luati cu fanfara de produs fictiuni a Guvernului care anunta ca se va micsora – desi lui Adrian Nastase nu-i plac „cainii mici – am amanat sa scriem cuvintele cuvenite despre cel care a fost, este si va fi poetul Eminescu. Omul Eminescu. La 15 iunie s-au implinit 114 ani de la plecarea sa dintre cei vii, dar cat de viu continua sa fie cel descris astfel de un spirit critic atat de lucid precum Maiorescu: „ceea ce caracterizeaza mai intai de toate personalitatea lui Eminescu, este o asa de covarsitoare inteligenta, ajutata de o memorie careia nimic din cele ce-si intiparise vreodata nu-i mai scapa (nici chiar in epoca alienatiei declarate), incat lumea in care traia el dupa firea lui si fara nici o sila, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce si le insusise si le avea pururea la indemana. In aceeasi proportie tot ce era caz individual, intamplare externa, conventie sociala, avere sau neavere, rang sau nivelare obsteasca si chiar soarta externa a persoanei sale ca persoana, ii erau indiferente. A vorbi de mizeria materiala alui Eminescu inseamna a intrebuinta o expresie nepotrivita cu individualitatea lui si pe care el cel dintai ar fi respins-o. Cat i-a trebuit lui Eminescu ca sa traiasca in acceptiunea materiala a cuvantului, a avut el totdeauna.”
Ei bine, desi noi, „epigonii”, vom discuta mai mereu despre Eminescu vazut prin prisma marelui creator care a fost, nu strica sa aducem in discutie si „soarta externa a persoanei sale ca persoana”, dupa expresia incifrata a lui Maiorescu. A fost Eminescu sarac? Majoritatea celor care ar fi siliti sa raspunda la o asemenea intrebare ar spune ca da. Mitul poetului sarac dar genial a prins dupa ani si ani de propaganda, dar a fost alimentat si de spiritte subtiri care au dorit sa creeze un efect de contrast intre cel a carui stea urca pe firmament inca din timpul vietii sale si epoca neintelegatoare. Mitul poetului inadaptabil, abil strecurat si in viaata creatorului, dincolo de incarcatura lui simbolic-culturala a fost turnat, incet-incet, cu lingurita in urechile a numeroase generatii care-ti vor spune pe data, fara sa clipeasca, propria teorie despre Eminescu in mizerie.
E neindoielnic, asa cum remarca si prozatorul Stefan Agopian, intr-un eseu publicat in „Ziua literara”8 nr. 57/iunie, 2003) ca si poetul a contribuit personal la nasterrea acestui mit. Versurile din „Cugetarile sarmanului Dionis” stau marturie: „Si-n acesta saracie, te inspira, canta, barde - / Bani n-am mai vazut de-o luna, vin n-am mai baut de-un secol.” Cum sa nu-l creada compasivii sai cititori? Agopian arata ca cei 18 galbeni pe care poetul ii primea lunar de la tatal sau pe durata sederii la Viena erau bani, nu gluma. In anul de gratie 1870, un galben avea, potrivit sistemului monetar roman bimetalist (aur si argint) instituit cu trei ani in urma, o valoare de 20 de lei si continea 6,45 grame de aur. Asta inseamna ca Eminescu primea lunar, chiar daca uneori caminarul mai intarzia cu decontul, 360 de lei – o suma mare in epoca. Acesti bani reprezentau 188 de florini, o suma cu care poetul isi permitea sa plateasca locuinta pe doua luni (25 florini), pranzul pe aceeasi perioada (25 florini), cafenea ( 12 florini) si alte datorii contractate la particulari. E clar insa ca lui Eminescu banii nu-i ajungeau, desi casa si masa erau asigurate, caci poetul avea nevoie de haine si de carti, nu mai vorbim de tutun. El nu era prea chivernisit, asa ca la cateva zile – o spune Calinescu – dupa primirea banilor era deja in criza, ca de obicei. De ce? Sa ascultam ce spune acelasi biograf: „Pe data ce-i soseau acei 18 galbeni, isi platea datoriile si-si cumpara carti, precum si cafea si tutun. Cu restul traia cateva zile de delicii, dupa care urma o lunga asceza. In acest timp isi revinde cartile, isi amaneta hainele, consuma la baza creditului deschis de chelneri si facea datorii pe la prieteni...”
Acelasi Agopian face un calcul – riscant, zic eu! – in care echivaleaza aurul din cei 18 galbeni la pretul de azi. Astfel, aflam ca Eminescu ar putea cheltui, la Viena, daca ar mai trai, vreo 42 de milioane de lei, ceea ce reprezinta, in opinia aceluiasi Agopian, „venitul unui parlamentar roman, cinstit pe luna”. Sa nu exageram: cu banii astia poetul n-ar fi rezistat astazi la Viena nici macar doua saptamani. La Berlin, aflat la studii, poetul va fi o vreme secretarul diplomatic al lui Th. Rosetti, agentul diplomatic al Romaniei acolo. Primea pe luna 10 napoleoni, un napoleon fiind echivalat atunci cu 20 de franci. Maiorescu i-a trimis 1000 de galbeni, adica 2000 de lei noi, sa-si termine studiile dar Eminescu pleaca in Polonia si renunta, desi avea banii necesari. La „Timpul” ajunge sa primeasca pe la 1880 un salariu de 312 de lei: daca aflam ca poetul platea o chirie de 45 de lei, ca mancarea era ieftina, un pranz complet costand cinci lei la un restaurant bun, intelegem ca mult clamata mizerie a poetului este un cliseu abil intretinut de oameni interesati sa tinteasca mai sus. Altfel, cum se face ca Eminescu era capabil s-o imprumute pe Veronica Micle, aflata in asteptarea pensiei pe care el se zbatea s-o obtina prin intermediul fruntasului liberal craiovean Chitu, cu sume bunicele de bani si sa-i mai ramana si lui?
Mizeria lui Eminescu a fost o marota a ideologiei resentimentare instalata la putere in 1945 in Romania de o gasca care si-a construit cu bani grei propriul curent literar – proletcultismul. Unii nu au iesit de acolo nici astazi.
2003
Am fost intrebat de cateva ori in timpul sederii mele in Germania, dar si la revenirea in tara, daca n-am de gand sa ma stabilesc acolo. Ca si cand asta ar fi asa de usor... Insa trecand peste partea frivola a chestiunii, era de meditat la acest tip de intrebare care sta pe buzele multor conationali, in special dupa 1990. Inainte de dizolvarea interdictiei, multi romani, printre care ma prenumar, nu reusisera sa vada nici Bulgaria; la Moscova se ajungea mai greu ca in perioada cand Iliescu isi facea studiile acolo. Capsunile din Spania aveau rivale in Romania si meseria de capsunar nu avea statutul regal de azi. La Paris nu ajungeai decat daca erai var cu Pompidou sau primeai misiuni speciale pentru anihilarea „Europei Libere”... Dupa caderea lui Ceausescu, romanii au invadat Europa, dar asta a fost o valva, cum ar zice cel mai sedentar popor din Balcani. Dupa un timp s-a vazut ca nu aveam noi atatia bani sa calatorim prin Europa Occidentala, iar cei de acolo nu aveau de gand sa mai acorde azil politic sau economic. Cu toate astea, situatia disperata prin care trece Romania de 15 ani incoace a facut sa asistam la o adevarata psihoza a emigrarii. In timp ce unii compatrioti stabiliti de zeci de ani in Occident incercau sa revina acasa, multi din cei ce construisera socialismul la orase si sate cautau refugiul in bratele de Briareu ale capitalismului victorios in partea dinspre soare a fostei Cortine de Fier. Un aparent paradox? Tinerii, in special, au incercat sa iasa din incercuirea tranzitiei si a promisiunilor guvernantilor vremii noastre pentru a-si putea fructifica talentele in zona liberei concurente dar, mai ales, a liberului arbitru. In Romania puteai decide, cel mult, sa mori de foame. Si totusi... Ii admir foarte mult pe cei care, rezistand tentatiei de a se implini intr-o tara unde libertatile nu sunt doar pe hartie, prefera sa ramana aici in speranta ca va veni o vreme cand romanii vor fi liberi la ei acasa. Prin libertate inteleg nu numai carte de credit cu acoperire europeana, dar si posibilitatea de a-ti spune adevarul propriu in forul national, acolo unde schimbul de idei este la fel de valoros precum schimbul de marfuri la Bursa. Numai ca Bursa ideilor in libertate are o acoperire mai mare decat cea circumscrisa de granite natural-istorice. Creierul uman este apt sa treaca granite peste care nici dolarii sau tancurile nu pot intotdeauna. Fara sa fac filozofie, voi spune ca el reprezinta avutia naturala cea mai importanta a lumii. Si a Romaniei, deci. Hemoragia de creiere a afectat Romania mai mult decat rapitorii care au devalizat economia nationala in ultimii trei lustri. Pentru un trai mai bun, multi romani au acceptat sa plece dincolo pe mai nimic, dar este adevarat ca la nivel personal ei o vor duce mai bine in viitorime. Pe termen lung, insa, Romania va fi afectata si este greu de crezut ca integrarea europeana ne va gasi teferi. Iluzia cea mare este ca doar in alta parte poti reusi: eu personal nu cred acest lucru. Cunosc foarte multi intelectuali romani care si-au facut un nume ramanand in tara si contribuind astfel la patrimoniul national devastat de o ideologie care ar fi ingropat in pubele comsomoliste totul. Cunosc oameni care nu vor sa ramana in Occident pentru ca stiu ca, in ciuda naravurilor levantine, si aici se poate construi ceva. Cei care au vazut o recenta emisiune a lui Robert Turcescu stiu ce vreau sa spun. Era acolo intervievat Florian Pittis, unul din creierele stralucite ale Romaniei, om de mare rafinament intelectual si de o naturalete aristocratica. Ajuns aici, fac o paranteza si precizez ca prin aristocratie inteleg sa ma raliez punctului de vedere profesat de un intelectual francez de azi, Maurice Dantec, care afirma intr-o carte, „Teatrul de operatiuni”, asa ceva: „Dupa parerea mea, doar o gandire aristocratica sau, mai exact, aristo-genica este in masura sa apere democratia de cumplitele ei tropisme, precum si libertatea de a gandi in cantari populare de sambata seara...” Daca dumneavoastra remarcati vreo ironie aici, eu sunt gata sa-mi revizuiesc propria teorie despre democratie.
Intrebat daca n-a avut ocazia sa ramana vreodata dincolo”, Pittis a raspuns afirmativ. In 1970 a avut o bursa de doua luni la Paris, dar a rezistat tentatiei si a revenit in tara. Motivatia? Cei 400 de spectatori romani care il vedeau seara de seara in piesele in care juca. Intelectul sau simtea romaneste, si anume compasiv, desi omul era unul dintre cosmopolitii care fac cinste oricarui meridian al globului. Daca toti ar pleca doar pentru ca la Paris femeile sunt mai elegante iar cafenelele mai picante, ce s-ar alege de Romania? Simplu: ar ramane pe mana imbecililor, asa cum uneori vedem ca se intampla si azi. Amintiti-va de generatia pasoptista: au venit de la Paris pentru a face reforme, n-au ramas acolo, intr-o Franta despre care astazi un Alain Besancon spune ca are rau de ea insasi si tipa”. Poate tocmai din cauza faptului ca astazi nu mai traiesc pe Sena oameni ca Bernanos care sa afirme cu aerul cel mai natural cu putinta: „N-o sa ne saturam nicicand sa-i scandalizam pe imbecili”.
In Romania, distractia asta abia a inceput...
2004
de doua ori cu acelasi om.
N-ai nici o garantie ca interlocutorul de ieri
va spune si azi acelasi lucru,
ca nu si-a schimbat convingerile, aliantele, strategiile".
- Andrei Plesu
Persoana care s-a lansat in disertatia cu pricina a recunoscut ca nu stie ce ar fi facut in conditiile de presiune maxima ale ideologiei respective si ca, in definitiv, nu a facut nimic, asa ca ea n-ar arunca prima „cu piatra”. A recunoaste acest lucru este mai de bun simt, sa zicem, decat a te bate cu caramida in piept ca ai fost mare disident sau ai cochetat cu samizdatul, ori sa te institui azi in procuror intransigent dupa ce in epoca ai tacut malc. Persoana care vorbea – nu am aprobarea ei pentru a-i da numele – era in anii de apogeu ai ceausismului student merituos la o facultate de filologie si se instruia pentru a preda literatura romana. Aici e-aici: ce fel de literatura? Una, desigur, din care lipseau Paul Goma, Ion Negoitescu, Dorin Tudoran, Petre Pandrea, Virgil Nemoianu, Emil Cioran, Eugen Ionescu sau Mircea Eliade, iar anumite texte mai „crude” ale unor autori care erau totusi in circuit zaceau in continuare la „fondul secret”.
Asa cum am spus, am acceptat ca era greu sa lupti cu Molohul, chiar daca se putea banui ca are picioare de lut. Este omeneste sa te temi. Securitatea avea o forta care s-a vazut mai tarziu in caderea lui Ceausescu. Ea l-a doborat pe „comandant” si tot ea a dat drumul mai tarziu manuscriselor scriitorilor arestate in arhivele ei. Ea a facut cele mai bune afaceri dupa 1989 si a devenit „onorabila” prin ban.
Totusi, si-a continuat persoana respectiva reflectia, noi nu putem critica in absolut ce s-a intamplat atunci si nu putem da certificate de moralitate si etica, pentru ca nu stim ce am fi facut in locul lor. Surprinzator, se insinua acolo, in acel discurs inteligent, o teorie a abdicarii de la critica, o forma de auto-linistire intrucat nu puteam indrazni mai mult in conditiile date. Se sugera non-actiunea, ca si cand am fi fost calugari budisti. Cum adica ce am fi facut in locul lor? Dar am facut deja! Nu am fost in locul lor, nu am ocupat functiile pe care PCR le oferea celor ce-si deschideau „spiritul” spre ideologia atee, nu am servit cauzei lor revolutionare, nu am stat la mesele stapanilor, nu am descris societatea multilateral dezvoltata ca fiind net superioara capitalismului, pentru a reveni dupa ’89 cu varianta inversa. Vorbesc aici de cei care, prin pregatire si vocatie, puteau cere onoruri de la societate, altele decat cel oferite de partidul unic. In Romania, insa, majoritatea intelectualilor de forta a colaborat cu organul. N-a avut atitudinea deschisa si inteligent prospectiva de a gandi in viitor, asa cum s-a intamplat cu intelectualii cehi care au semnat Carta ’77. Ce faceau spirite ca Havel sau Jan Patocka in momentul in care „intelectualii” din Partidul Comunist cehoslovac i-au dat afara din slujbele lor pentru care se scolisera la cel mai bun nivel? Cumva memorii pentru reabilitare? Bancuri cu Husak? Nici vorba: au preferat sa lucreze ca maturatori de strada sau ca electricieni intr-un teatru (cazul lui Havel). Conteaza ca mai tarziu Havel a fost jucat pe scenele pariziene si ca teatrul sau este publicat azi la cele mai prestigioase edituri din Europa? Poate ca da, pentru cei care cred in excelenta spiritului; pentru activistii comunisti ai epocii in nici un caz: Havel este in continuare un „tradator”.
Am discutat anume acest caz al unui profesor de literatura care crede ca este de ajuns doar sa-ti faci meseria ca sa fi „in ordine”, indiferent de context si conjunctura, pentru a ilustra felul in care se autoiluzionau intelectualii romani care nu mai credeau ca vor fi liberi vreodata. Lucrau in biblioteci deja arestate. Atunci, ca si astazi, cand pot sa spuna orice, ei credeau ca nu are rost sa iei atitudine civica si sa te declari net de partea cuiva – inclusiv a comunistilor, of course! – pentru ca nu asta este menirea lor.
Apreciez ca lentoarea tranzitiei pe care o suportam de 15 ani incoace se datoreaza, dincolo de deciziile aberante luate de clasa politica romaneasca, tributara masiv modelului omagial al conducatorului, si ezitarii intelectualilor de a-si preciza propriul profil interior. Nu cel aratat in fotografiile pentru vreun CV istet, ci acela in care diferenta dintre ei si chipul lui Ceausescu era atat de izbitoare incat facea imposibila convietuirea. In loc de asta, am avut portretul de grup al intelectualilor-siamezi romani care visau la Paris si-i dedicau carti celui pe care, chipurile, il dispretuiau. Nu l-au dispretuit niciodata: l-au „inteles” si de aceea suntem astazi unde suntem.
2004
Ceva se intampla cu Adrian Nastase! Daca as fi mistic, sau macar superstitios, as crede ca acest om este posedat de zeul Ghinion sau ca n-are bafta de prieteni de nadejde. Dar nu sunt mistic si nici superstitios, drept care voi concluziona ca seful Guvernului si-o face, ca de fiecare data, cu mana lui si nu are motive a se plange. Dupa Cozmin Gusa, ex-secretarul general al PSD si unul din apropiatii sefului autoritar al partidului de guvernamant, a venit randul lui Emil Hurezeanu sa-i susure lui Adrian Nastase ceva de genul „Adio, pica frunza si-i galbena ca tine / adio, nu mai plange si uita-ma pe mine...”.
Poetul si eseistul Hurezeanu, analistul politic cu acelasi nume si directorul redactiei romane a „Deutsche Welle” (1995-2002) a avut un teribil egoism inspirat acum sase luni cand a acceptat propunerea de a fi consilier pe probleme externe al prim-ministrului. Vestea a facut inconjurul Cutaridei cu iuteala unui caine alergat de hingherii lui Basescu: cel ce a fost candva bursier Herder al statului austriac, la propunerea Anei Blandiana, si una dintre vocile cele mai critice ale actualei puteri a fost naimit de Palatul Victoria! Autorul „Lectiei de anatomie” a fost capabil, la maturitate, sa le dea o lectie adversarilor, dar si prietenilor sai, si sa mute centrul de greutate al problemei, cu subtilitatea deja forjata in atatea si atatea comentarii pertinente ale circului numit politica. Cel care se declara recent intr-un interviu cu tenta memorialistica drept „un agent dublu” intre revistele de prestigiu „Tribuna” si „Echinox” s-a dovedit a fi capabil sa joace la doua capete de dragul „calirii” pe care si-a dorit-o in „spatiul de forta" al sistemului politic la varf, unde a activat o jumatate de an. Mai mult decat o aventura intelectuala, asezarea lui Hurezeanu, fost apropiat al lui Ion Negoitescu, in proximitatea unui Adrian Nastase a socat lumea mondena a Bucurestiului, dar si elita cantonata intr-un GDS cu puternice resentimente – situate in zona acelei candori a intelectualului roman dintotdeauna.
Declaratia de despartire semnata de Hurezeanu prezinta inervatiile la vedere ale unui spirit jenat sa descopere ca in vocabularul sau mai exista termeni precum idealism si candoare, in stransa relatie cu acel „egoism inspirat” de care se invredniceste demisionarul de lux ad-hoc. Emil Hurezeanu este, ca de obicei, omul unei ultime epistole sanitare care nu face, de la „Declaratia de absenta” ce a insotit destararea din anii '80, decat sa se adauge unui joc de puzzle pe care il prefera la o varsta cand altii isi recunosc limitele in materie de games, si chiar le accepta. Asa, ca Adrian Nastase: „Vocatia publica a profesiunii de analist politic, pe care dl Hurezeanu o serveste de mai multi ani cu putere de convingere, este mai bine rasplatita prin intoarcerea sa in mass-media, decat in spatiul limitat si confidential, oricat de interesant, al functiei de consilier al primului-ministru”. Vocea celui care s-a lasat sfatuit de protejatul de candva al criticului Ion Negoitescu a sunat melancolic, dar si ironic, asa cum a sunat si dupa ce Cosmin Gusa a plecat si a „stins lumina”. Simpla coincidenta?
Scrisoarea de adio semnata de Hurezeanu, impregnata de un puternic parfum de melancolie virila, dolorist exprimata, aproape de dandysmul unei scrisori a baronului de Charlus, sunand ca la pierderea unui tovaras iubit – ca se numeste Ganymede sau altcumva – se doreste documentul cuiva care si-a lasat amprenta asupra Palatului Victoria, a lui Adrian Nastase personal, dar n-a putut aerisi camerele unde se face marunta politica romaneasca, ca si nisele etajate ale gandirii premierului. Intr-o reiterata dezordine amoroasa, Emil Hurezeanu are regretul de a nu-i fi fost sefului sau vremelnic decat „un sfetnic inegal”, in timp ce sugera ca s-ar fi dorit, mai degraba, „un adversar egal”. Grea pierdere pentru Nastase, care la doua luni dupa fuga lui Cosmin inregistreaza un nou minus prin plecarea lui Emil! Este induiosator schimbul de replici dintre cei doi la incheierea mandatului sfatuielnic la Palatul Victoria, dar ceea ce se cuvine a fi retinut este faptul ca generatia lui Hurezeanu nu se intelege pe sine si nu poate accede la intelegerea celui care a ramas sa conduca Tara. Drama lui Adrian Nastase este mai mult decat una personala: este drama unei generatii de politicieni care nu-si poate gasi reazem, in budoarul politic, decat alaturi de fameni ca Dinu Sararu sau Ristea Priboi, ca sa dau doua exemple aparent opuse, dar care se „tuseaza” la extremele cele mai fine ale Baii noastre publice.
La putin timp dupa ce parasise partidul, Cosmin Gusa declarase ca Adrian Nastase are consilieri slabi si de aceea „face greseli in plan politic”. El sugera ca schimbarea in PSD, si in tara, se va face cand meritocratia va invinge ge-rontocratia. Acesta sa fie blestemul lui Nastase: sa conduca alaturi de oamenii din generatia lui lliescu, in timp ce generatia sa se dezice, chiar si duios, de el?
In ceea ce-l priveste pe Emil Hurezeanu, cetatean de onoare al Sibiului si cosmopolit cu vechi state de serviciu, se pare ca avem de-a face cu un caz tipic de remuscare intelectuala: plecarea sa din functia de sfetnic al premierului atesta, intre altele, si faptul ca partidul de guvernamant are reale probleme de comunicare cu intelectualii. Campania de racolare a acestora devine una din ce in ce mai dificila si nu se intrevad succese notabile in viitor. Dar Nastase este gata sa conduca si fara intelectuali, in ciuda a ceea ce spusese Hurezeanu despre el in momentul cand s-a decis sa accepte oferta, facandu-i un memorabil portret care, culmea, poate fi considerat si un reusit autoportret. Scriitorul din Hurezeanu nu a murit de tot, in ciuda mult trambitatei sale despartiri de literatura: „Nastase este omul politic cu cele mari sanse de a rata reforma, aflat intr-un moment critic, nu atat pentru el, cat pentru beneficiarii sau victimele politicii sale. Cred ca are mai multe calitati decat defecte. Caracterul ofertei sale nu este de natura ideologica sau financiara, asa cum sugera fara umor si pe nedrept o bulina a „Catavencului” in urma cu cateva saptamani. Renuntand la presa, in perioada sfatuielnica, pierd venituri importante si in Romania, si in Germania. Cel putin din acest punct de vedere, acceptarea acestei oferte ma costa foarte mult, chiar inainte de a face vreo greseala. Voi fi consilier personal pe probleme de comunicare interna si externa. Ii voi spune ce cred, chiar daca nu este de acord. Nu voi fi insa un bufon al regelui...”.
Care bufon, care rege, mein Herr?
Cuvantul libertatii, 19 septembrie 2003
Raspunsurile oferite, cu tot cu glosse, desi dictionarul cere enunturi bref, de Adrian Nastase ne releva un gourmet al artei care nu se margineste sa adulmece caviarul marii culturi, ci chiar sa se infrupte din bunatatile expuse din belsug la sindrofia spiritului – asta in flagranta antinomie cu placerile gastronomice de tot simple. Dar sa nu anticipam. Seful PSD – si al lui Vanghelie, mai, draga – a marturisit ca ar dori sa traiasca tot in Romania, indiferent ce tara i s-ar propune si s-a declarat un admirator, intrucat cititor, al clasicilor Balzac, Camus, Preda, Sadoveanu, Dumas uitandu-l pur si simplu pe Dostoievski cu care autorul „Morometilor” are certe afinitati! Fire complexa, meandrica, dl Nastase a raspuns sec la intrebarea „ce eroi aveti in in viata reala”: Doroftei, anonimizandu-l-l pur si simplu pe Ion Iliescu, un erou mult mai popular in partidul de guvernamant decat campionul de box. Dar cum chestionarul propus de marele prozator francez cere sinceritate si deci subiectivitate maxima, e de inteles raspunsul „puncheur”- ului care conduce un guvern: in politica, centura cu diamante se castiga cu muschi de otel si carand pumni in capul adversarului, chiar dupa ce i-ai spus cu o clipa inainte ca tie iti plac Wagner, in muzica, si Tuculescu in pictura. La capitolul pictura, prim-ministrul trece de cunoscator, de nu, macar de colectionar – asa ca nu ne indoim de priceperea celui care poseda in materie.
Cand a fost vorba de mancarea favorita, versatul politician a facut – ca-n box – pasul inapoi simtind ca nu e cazul sa spui chiar ce-ti place, mai ales intr-o tara care mananca ce poate. Sau cand poate. Ei bine, aici Adrian Nastase a facut credit total gustului popular simpatizand cartofii prajiti – o folie, mon cher! – de care n-are insa parte atata cat ar vrea fiindca Doamna il tine la regim: o data pe saptamana. La auzul unei asemenea placeri, suntem siguri ca marii cultivatori de cartofi si-au propus sa dubleze recolta starpind cu si mai multa energie gandacul de Colorado aflat in scarboasa Opozitie. Seful Guvernului adora salatele de rosii, laptuci in conspiratie ideala cu branza, bre! E un omagiu adus Baltatei romanesti – dar daca era Camembert, ca n-a precizat? – si idealei limbi dace de care n-am avut parte pana la urma.
Cand a fost vorba sa declare ce animale nu-i plac, omul de rafinat gust estetic a spus ca detesta „cainii mici si pisicile”. Desi n-am inteles legatura (sa fie vorba doar de marime? dar marimea, asa am auzit, nu conteaza!) nu ne putem impiedica sa nu remarcam faptul ca un iubitor de Dali si Picasso (am uitat sa spunem ca-i plac si cei doi) nu adera la tandretea felinelor cu matasoasa blana si agilitati innascute. Si gheare pe masura. Mister, mister, mister – de trei ori mister...
Prim-ministrul a continuat sa raspunda imperturbabil la chestionar marturisind ca, actualmente, starea sa de spirit este una excelenta, niciodata nu s-a simtit mai bine ca acum si a declarat ca datoria sa este sa rezolve probleme tarii „din micul meu bunker, biroul ministerial de vreo 20 de metri” (patrati?). Dintre pasari iubeste cel mai mult vulturul, in general pasarile de prada, acele maiestuoase penate care survoleaza precum avioanele „Awacs” campia neteda care e lumea. Cand bronzata moderatoare l-a intrebat ce dar ar fi vrut sa aiba pe langa pe cele cu care este harazit de la natura, Adrian Nastase a raspuns laconic: „mai putin simt al indoielii”. Dubitativ la culme, omul politic... In politica, a continuat domnia-sa, e nevoie uneori de hotarari rapide, eficiente, nu de filosofarea care este contiguua artei. Nu ca nu i-ar place arta, fireste.
La capitolul perceptie, dupa ce nu va mai fi (in politica, in viata) liderul PSD remarcat ca si-ar dori sa fie vazut ca un Constructor, dupa care a insirat lista lucrarilor finalizate sau aflate in curs de derulare, fie ca sunt ridicate din temelie fie doar varuite: Palatul Parlamnetului (varuit), sediul misiunii romane la Bruxelles (cumparat si varuit), Ateneul (varuit), Muzeul de arta (n-am retinut). Modest, fiindca a simtit ca un Constructor adevarat nu vorbeste de hobbyurile sale, prim-ministrul a evitat sa spuna ceva despre Casa de la Cornu, care oricum nu figureaza in proprietate sa, ci a Doamnei.
Dar apogeul anchetei la care s-a spus de bunavoie Adrian Nastase l-a constituit, efectiv, marturia care ne-a cravasat nervii precum o doza prea mare de cultura ingurgitata intre doua cesti de cafea: ”Meseria mea nu e politica”. Pentru cei care banuiau contrariul, prim-ministrul a denudat motivele acestei afirmatii afirmand pe un ton clasic, cumpanit ca politica este ceva pasager in viata sa si ca este intotdeauna pregatit sa munceasca serios pentru a-si mentine standardul de viata, unul european desigur.
Si ca totul sa fie la nivelul pretins de un atare profil zugravit ad-hoc, admiratorul lui D’Artagnan s-a confesat in chestiunea progresului caruia trebuie sa-i facem cu totii fata si cu care trebuie sa tinem pasii. Nedorind sa spuna ce firma construise mica bijuterie cu care vorbea la distanta in tara (Mihaela stie!) Cunoscatorul care este a tinut sa laude geniul uman care a facut posibil ca micutul Nokia – sau ce Dracu` Doamne o fi fost! – sa faca si fotografii de la meciul de tenis pe care le transmitea in timp ce vorbea. Unde? In tara desigur, acolo unde fotografia realitatii arata un alt tip de zgura decat cel de pe celebra arena pariziana. Dar cine sa transmita din Romania fotografii si pe cati parizieni rafinati i-ar interesa ca zgura romaneasca e cu atat mai buna cu cat este scuipata direct din gura de romanii care vor si ei sa comunice, inca din copilarie, ceva simplu, clar si mai ales scurt: fie branza cat de rea, tot mai buna-n tara lor!
Cuvantul libertatii, 10 iunie, 2003
Am citit cu interes un editorial al revistei „22” semnat de analistul Andrei Cornea, cunoscut eseist si traducator al dialogurilor lui Platon, dar si jurnalist de atitudine intelectuala darza in momentele cand este cazul. Cum este si acum, in chestiunea razboiului din Irak.
Andrei Cornea isi manifesta stupoarea in ceea ce priveste demonstratiile pacifistilor impotriva razboiului din Irak si nu intelege de ce acestea se petrec in tari care nu au trimis trupe in Irak, cum ar fi Franta sau Belgia, ele parandu-i-se, pana la un punct normale, in SUA sau in U.K. Nu inteleg si nu vreau sa inteleg de ce aceasta discriminare: pacifistii europeni la care face referire stilatul editorialist au si ei dreptul sa manifesteze, chiar daca guvernele tarilor lor nu au avut „curajul” sa trimita armate in Irak. Trecand peste discriminarea „pozitiva” operata de Andrei Cornea, nu ma pot impiedica totusi sa nu-i dau dreptate in ceea ce priveste faptul ca aceiasi pacifisti nu demonstreaza impotriva lui Saddam decat intr-un numar foarte mic. Consider ca liderul irakian si-a tarat tara intr-un razboi care putea fi evitat si ca, pentru faptele sale murdare, este astazi „judecat” Irakul de coalitia americano-britanica. Totusi, nu ma pot impiedica sa nu observ faptul ca, in tot cuprinsul articolului sau, dl Cornea nu pomeneste nimic despre faptul ca ONU n-a girat interventia armata in Irak. Mi se pare surprinzatoare aceasta omisiune la un analist deprins sa intoarca probleme filosofice complicate pe toate fetele si sa tina cont de nuante infinitezimale: asadar, nu numai pacifistii dar si oamenii politici din structurile ONU nu sunt de acord cu expeditia de punitiune impotriva Bagdadului, fara acoperamantul legii. Il rog intens pe dl Cornea sa mediteze la un termen extrem de prezent in dialogurile pe care le-a tradus cu maxima competenta! Daca mai punem la socoteala si faptul ca NATO nu participa la expeditie, incepem sa avem indoieli ca doar Bush, Blair si Aznar au dreptate.
Am spus ca sunt de acord cu dl. Cornea in punctul unde domnia-sa arata cu degetul inspre ceva clar ca buna-ziua: absenta reactiei europenilor fata de crimele dictatorului din Irak comise impotriva kurzilor, ca sa nu mai vorbim despre teroarea de stat din interiorul tarii. Totusi, in momentul in care dl Cornea face o comparatie cu Milosevici (considerat „blajin in comparatie cu Saddam”) si remarca faptul ca nu a vazut demonstratii la nivel european atunci cand acesta ii lichida pe opozanti, ma simt dator sa remarc ceva ce domnia-sa, furat de teza de demonstrat, omite s-o faca sau pur si simplu uita. Desi nu vad cum ar putea cineva atat de instruit cum este dl. Cornea sa uite o evidenta atat de zdrobitoare. Despre ce este vorba? Intrebandu-se inca o data daca a demonstrat cineva „la Paris, Londra sau Amsterdam” in acele momente sau daca „s-a cerut demisia guvernelor europene” care ar fi girat incompetentele armatelor lor de pe frontul din Balcani, dl Cornea vine cu argumentul zdrobitor ca „au fost chemati americanii sa curete razboiul din Bosnia” si „curtea lor murdara din Balcani”. Asa este: americanii au venit si au „curatat”, dupa care au plecat si n-au reconstruit nimic, desi promisesera cate ceva: e stilul lor. Clinton avea probleme mai importante cu rochita Monicai si trebuia sa faca fata „agresorului intern” care-i pusese la indoiala moralitatea si, deci, capacitatea de a conduce o tara.
Insa tin sa-i reamintesc europeanului „nou” Andrei Cornea ceva ce – iarasi – uita atunci cand remarca la modul caustic impotenta europenilor rasculati astazi impotriva tandemului Bush-Blair. Acesti europeni „retardati” au instituit un tribunal unde il judeca, dupa toate regulile justitiei inaintate a timpului nostru, pe Slobodan Milosevici, Biliana Plavsici sau Voislav Seseli, adica pe cei care s-au facut vinovati de declansarea si intretinerea unor masacre injositoare pentru conditia umana la sfarsit de secol XX. Acesti europeni demodati trag consecintele razboiului care a pustiit Iugoslavia si nu sterg cu buretele crimele comise, chiar daca anumiti „actanti” ai razboiului de acolo, (Franjo Tudjman, Alija Izetbegovici) au scapat actului justitiar. S asa se poate „reconstrui” o zona, nu doar cu banii marilor companii si cu garantiile Casei Albe. Faptul ca Zoran Djindjici, cel care l-a predat la Haga pe Milosevici, a fost impuscat nu-i spune nimic?
In ceea ce priveste problema cecena – ii dau dreptate d-lui Cornea. Dar si aici americanii au inchis ochii, in timp de Putin ii radea de pe fata pamantului (si fiindca veni vorba, interventia americana in Bosnia s-a datorat amenintarii rusesti, era in joc orgoliul militar al SUA, de fapt). Ei aveau nevoie de un compromis, ca de atatea ori in istorie atunci cand interesele marilor puteri o cer. Si daca tot vorbeste dl Cornea de dreptul la existenta libera al cecenilor – indenegabil si pentru mine, repet – de ce nu spune nimic despre dreptul la autodeterminare al palestinienilor? Cred ca ei merita mai mult decat „o demonstratie”, poate chiar o tara a lor. Sau ii includem si pe ei in „axa raului” si ii „radem de pe fata pamantului in cateva zile”?
Cuvantul libertatii, 27 mai, 2003
Daca este adevarat ca operatiunea rapirii ziaristilor romani a fost pusa la cale din Romania, atunci Cristian Tudor Popescu si Ion Cristoiu nu trebuie sa fie atat de blamati pe cat isi doreste presedintele Basescu si cei care-l iubesc neconditionat. Este clar pentru toti cei care deschid zilnic ziarele sau se uita la talk-show-uri ca la telenovele ca cei doi ziaristi de marca nu-l agreeaza in acest moment pe Traian Basescu, din motive care-i apropie, dar care ii si despart. Ma rog, tipul de actiune politica al acestuia ar putea fi principalul motiv, insa la mijloc nu este exclus sa fie si o „umoare neagra”. In fond, este greu cateodata sa judecam un om dincolo de pielea lui; uneori, cand ne place o ideea a cuiva n-ar fi exclus sa ne fi indragostit mai intai de ochii lui. Sarmul cuiva este purtator de idei, adesea, chiar daca este bine sa facem distinctia necesara atunci cand judecam o personalitate publica. Sa trecem dincolo de simpatii, adica. Si apoi, si capitalul de simpatie se mai goleste, trebuie mereu aprovizionat. Va ofer, pe tava, exemplul lui Arnold Schwarzenegger, guvernator-terminator de California, acolo unde recent oamenii au iesit in strada nemultumiti de tampeniile pe care le face. Nu este de ajuns sa ai doar muschi, nu-i asa, mai trebuie sa-ti umfli si venele de la tample – sa vada lumea ca faci efortul sa gandesti. Pai daca stiau ca este un „actoras”, de ce l-au mai ales californienii? Pentru ca-i bate soarele in cap tot anul si au gandit cu „cordul”, e simplu. A fost un caz colectiv de „insolatie electorala”.
Nu este cazul lui Traian Basescu, desi cel de-al patrulea presedinte al romanilor are valente si calitati actoricesti care pot face din el un personaj de telenovela: plange la minut, chiar sincer emotionat, rade sacadat atunci cand simte ca rasul poate atenua o vorba mai dura, devine sobru in situatii in care urgenta nationala nu mai admite hazul catavencian, are replica „istorica”, chiar la minut, nu se joaca de-a puterea, desi l-a deposedat de ea pe Nastase printr-un scheci care-l arata un mare manipulator de oameni si situatii (mai nou este mare Comunicator).
Ei bine, totusi, chiar si in situatia grava a rapirii ziaristilor romani, Traian Basescu nu-si poate aroga, oricate calitati i-ar dat functia de sef al CSAT-ului, conditia de detinator al monopolului adevarului: nici Zeus nu stia ce uita Hera. Cine este Hera, ce ziar sau agentie de stiri conducea ea nu mai stiu nici eu, dar Zeus se temea de ea uneori ca dracu de tamaie sau ca politicienii de presa incomoda.
Cei doi ziaristi suspomeniti au fost facuti culpabili de un anume climat de iresponsabilitate intretinut in jurul acestui scandal, care este departe de a se fi incheiat, chiar daca finalul fericit al repatrierii jurnalistilor este unul demn de basmele romanesti: si au trait fericiti pana la adanci batraneti. Totusi, in ciuda secretomaniei care pluteste de obicei in asemenea cazuri, Popescu si Cristoiu aveau dreptate sa acuze o anume aura de mistificare pe care „ortodocsii” nostri sefi (de Stat si ai SRI) o zugravesc pe cerul tarii cu aerul ca... asa fac si americanii. Abia indivizii din presa care s-au cotrocenizat la maximum in aceste zile imi par demni de mila: baietii de la „Cotidianul” (unde Turcescu face figura jalnica de intelept locvace ajuns prea repede la iluminare) si de la „Academia Catavencu” par desprinsi din calendarele cu sfinti barbosi care propovaduiesc inactiunea si predica ascultarea Cezarului. Mi se pare o demisie critica a celor care sprijinindu-l pe Basescu in campania electorala au acum de gand sa se bucure de favorurile Cotrocenilor: ori, se stie ca de acolo nu a venit nimic bun in ultimii 15 ani, in afara de comunicate oficiale care cereau consens si pace. Sunt de acord cu ultimul termen al ecuatiei, dar consensul este pentru firile totalitare.
Eu, unul, nu accept ca situatia de criza nu poate fi anchetata si de alte minti decat cele indreptatite prin ucaz sa faca aceasta. Gogorita cu adevarul in chestiunea asasinarii lui Kennedy este prea veche ca sa mai fie folosita de Traian Basescu. A utilizat-o pana la ferfenitire Iliescu. In fond, in SUA se cam stie cine i-a venit de hac presedintelui carismatic. Tot acolo, se mai stie si ca presa a avut ac de cojocul altor presedinti care ascundeau multe sub formula patriotarda „interesul national”. Pai nu-si mai aminteste nimeni, nimic de Nixon? Sau de Ceausescu, care ne asigura ca revolutia inceputa in decembrie 1989 este opera unor derbedei care sparg vitrinele magazinelor din Timisoara?
Cand a vazut cum cad Gemenii sub asaltul criminal al avioanelor civile americane pilotate de teroristi instruiti chiar in State, Susan Sontag, „cea mai inteligenta femeie”, din America, cum o caracterizau chiar americanii, se afla la Milano. Scria ceva si o prietena a sunat-o ingrozita. A deschis televizorul si nu i-a venit sa creada. Asa a ajuns sa scrie: „11 Septembrie inseamna, mai intai si mai presus de orice, sfarsitul iluziei privind consensul lumii asupra valorilor umane fundamentale. Desi greu de acceptat, una din lectiile lui 11 Septembrie este ca diversele parti ale omenirii sunt despartite de mult mai multe lucruri decat ne apropie. Si ca efortul de a ajunge la un echilibru e infinit mai dificil decat o spun filozofii, idealistii, politicienii si bagatorii de seama indoctrinati cu fariseismul corectitudinii politice”.
Insa intr-un articol de mai tarziu, ea nu s-a sfiit sa critice declaratiile anti-islamiste ale presedintelui Bush precum si intentiile belicoase ale acestuia, in ciuda faptului ca a afirmat cat de mult ii displace autoritara religie islamica. Mesajul acestei mari constiinte a epocii a fost concentrat sublim in faimoasa fraza: “hai sa plangem impreuna, dar sa nu fim prosti cu totii”. A fost declarata intr-o anume parte a mass-media persona non-grata si a fost sfatuita sa paraseasca tara, altfel…
In Romania, prin episodul rapirii ziaristilor, am avut si noi un 11 Septembrie al nostru. Tara a fost asemenea Gemenilor: unul a cazut in ograda “corecta” a presei, altul in batatura “politica” a Cotrocenilor.
Cuvantul libertatii, 28 mai, 2005
E greu sa fii presedinte in Romania...
Daca vrei sa-ti dansezi consoarta, undeva la mare, pe o estrada luminata a giorno toata lumea de la bloc iese in balcoane si aplauda. Atunci, ca sa nu te creada poporenii zgarciob, bagi mana in cont si cumperi un ditamai buchetul de trandafiri pesedisto-pedisti, dupa care o inviti la un blues, in timp ce ginerele Bodo se uita cu interes nedismulat la miscarile tale feline. Feeling, neica...
Dar de-ar fi numai atata, bine ar fi. Nu numai cameramanii, dar si adversarii politici sunt cu ochii pe tine si te evalueaza pana la ADN. Asa s-a intamplat cu Adrian Severin, unul dintre baietii subtiri ai PSD, fost coleg de cromozomi politici cu Traian Basescu, pana cand a dorit sa fie si altceva decat poliglotul unui partid unde Petre Roman era deja vedeta.
Acum ca este liber de contractul cu PD si poate sa spuna orice ii trece prin cap, fostul ministru de externe al lui Constantinescu a scos de la naftalina dovada clara a tiraniei care ni se pregateste: Basescu e tatar.
La auzul acestei stiri, se spune ca Basescu a ras cu pofta, dupa care a declarat serios ca este „roman, cetatean roman”. Bine, dar si un tatar poate fi cetateann roman, nu-i asa?
Totusi, cei mai suparati au fost membrii etniei tatare de la noi, care au protestat vehement impotriva discriminarii provocata de afirmatiile lui Severin. Dar ce a spus/scris, in suma, Severin? Ascultati/cititi: „Atunci cand vor puterea, alogenii stiu sa inteleaga si sa manipuleze perfect suferintele popoarelor in mijlocul carora traiesc. Este cazul corsicanului Bonaparte pentru francezi, al austriacului Hitler pentru germani, al gruzinului Giugasvili (Stalin) pentru rusi sau al tatarului Basescu pentru romani“. Si al tatarului Ceausescu pentru olteni, as adauga eu. Daca va amintiti, in primele zile de dupa caderea fostului sef comunist, in presa romaneasca au aparut speculatii potrivit carora Ceausescu ar fi fost cam... tatar, de aici cruzimea cu care si-a tratat propriul popor. Era o metoda à la roumaine de a ne spala pe maini de co-responsabilitate si, ca de obicei in istorie, de a da vina pe alogenii care ne-au mutilat adanc.
Acum, la 15 ani de la caderea „tatarului”, Adrian Severin are o revelatie si da cu mucii-n fasole: Basescu face ceea ce face (comparat cu... Napoleon, Hitler si Stalin, adica ultimii trei Anticristi, potrivit unor teorii conspirationiste la moda) fiindca este tatar. Nu credeam ca un om considerat inteligent poate fi atat de prost. Desi Alexandru Paleologu ne avertizase de multisor de prostia omului inteligent, iar Michael Moore, ceva mai recent, de cea a omului alb.
Sa admitem o clipa, desi mama presedintelui s-a jurat ca nu au nici macar rude in randul etniei tatare, ca Basescu e tatar: faciesul sau ii poate juca aceasta festa. Intrucat un tatar este mai agresiv ca un roman get beget sau ca un tigan sau ca un rus? Exista o un aparat de masurat cruzimea lui Genghis-Han, legendarul sef al tatarilor, si daca da – se poate spune ca l-a depasit in cruzime pe Vlad Tepes, un roman neaos care poftea sange la micul dejun, pranz si cina?
Dl. Severin, respectabil intelectual si dotat cu un fin simt al nuantelor cand este cazul, a cantarit cu greutati proaste actiuni politice care nu au nimic de-a face cu ADN-ul rasei. Ii inteleg oarecum pe tatarii din Romania, au tot dreptul sa se supere, chiar daca anumite exemple din istorie vorbesc de legendara cruzime a natiei lor. Insa Adrian Severin face o ciudata conexiune amintind de teoria raselor tocmai intr-un moment cand vorbeste peste tot de binefacerile casei europene si este chiar director al filialei romanesti a Project for Ethnic Relation, calitate in care se ocupa de promovarea relatiilor interetnice. Dar dl Severin este si diplomat: ce vor zice austriecii atunci cand vor prelua peste ceva timp sefia UE? Asa, ca urmasi ai lui Hitler...
Daca ar iesi acum cineva in presa si ar spune (Madalin Voicu a si facut-o, oarecum amuzat) ca in vinele dlui Severin curge si sange de evreu? Ce reactie ar avea dl Severin? S-ar indigna si ar „raporta” ca este facut „jidan” intr-o vreme cand antisemitismul se manifesta insidios in multe capete de romani care se cred... pui de daci? Ar ajunge la concluzia ca intr-adevar Holocaustul este o afacere romaneasca si ca romanii au „halit” evrei dimineata, la pranz si seara?
Se pare ca dl Severin a dat cu bata-n balta intr-un moment cand care era mai intelept sa analizeze actiunile politice ale lui Basescu, iar nu faciesul acestuia si structura celulelor de esenta... tatarasca. Din cate stiu, dl Severin colaboreaza foarte bine la Institutul Social Democrat cu Ion Iliescu. Dar lui nu i-a spus nimeni ca Ion Iliescu este... tigan? Cel putin asa vuia toata presa din Sarindar atunci cand epuiza argumentele de tip rational impotriva omului din Oltenita. Si ce daca Iliescu ar fi tigan? Ce conteaza ca dl Severin este (si) evreu? Astea sunt argumente ad hominem care nu au ce cauta intr-o dezbatere dintre oameni educati si care fac pariul vietii lor tocmai pe democratie, asa cum a fost ea conceptualizata candva (sper ca mai e valabil conceptul): „conducerea tuturor, de catre toti, in interesul tuturor”. Dar n-am sa-i spun eu definitii „fumate” dlui Severin, un ideolog cu opinii tari si de nedepasit. In cazul in care atunci cand se afla in Opozitie nu adera la definitia standard a democratiei, ii propun varianta lui Voltaire, in speranta ca poate fi satisfacut: „democratia este despotismul canaliei”. De ce rasa este canalia, dle Severin?
Cuvantul libertatii, 5 august 2005
Franta lui Napoleon al III-lea este, de cand am facut ochi in gradina istoriei moderne, sora noastra „de dincolo”, Champs- Élysée este bulevardul pe care dorim sa ne plimbam sandala, Sena curge si azi pe sub podul Mirabeau in ritmul elegiac al poeziei lui Apollinaire, dar batranul rau, gardat de buchinistii sai este si cel care ne-a rapit, noua romanilor, doi poeti imensi, inadaptabili oriunde s-ar fi auto-exilat: Paul Celan si Gherasim Luca.
Franta i-a ocrotit la sanul sau intelectual – scuzati metafora – pe E. Cioran, cel baricadat intr-o mansarda, E Ionescu, academicianul Ionesco, sau Mircea Eliade, ultimul plecat cu regretul in suflet intr-o America ceva mai toleranta cu trecutul sau „gardist”. Franta lui Rodin, dar si a lui Brancusi sau Apostu poarta si astazi in auz sunetul ciocanului batranului maestru din Hobita, cel care-si facuse vatra cu tuci si pirostrii intr-o fundatura care a intrat in legenda. In Bucuresti, cam in aceiasi vreme, intr-o alta fundatura, traia modest cel mai important poet roman de dupa Eminescu, suavul Bacovia, cel care-i vorbea pe frantuzeste lui Jebeleanu atunci cand acesta voia sa indeparteze pisica de sub masa : „n-o lezati, va rog...”.
N-am fost niciodata la Paris, dar stiu cum sa ajung cu ochii mintii in rue François Pinton, la numarul opt, acolo unde locuiesc si astazi doi oameni pe care Bucurestiul nu-i mai putea „tine” in tulburii ani de dupa razboi: Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Din puterile lor de exilati ne-au putut, in schimb, domniile lor tine in viata, racordati la tubul de oxigen al unui post de radio care vorbea, de acolo din Paris, despre crunta „realitate romaneasca”. In alt cartier al Orasului Luminilor, pe rue Taine, ma asteapta si astazi Mircea Iorgulescu, unul dintre cei mai importanti critici romani, stabilit acolo din vara lui ’89, dupa o scurta vizita la Craiova, si de unde continua sa ne vorbeasca la microfonul „romanesc” al Radio France Internationale. Ma pregatesc si acum sa ajung acolo, caci criticul care a acordat candva un interviu „Cuvantului libertatii” imi spusese ca ma asteapta indiferent cand ma voi hotari. A, si daca sunt fumator, imi mai spusese, sa nu uit sa-mi iau tigari din tara, pentru ca la Paris sunt la fel de scumpe ca havanele de contrabanda! Merçi pour le tabac, Mircea Iorgulescu...
Si ce daca Franta lui Marcel Proust are astazi „rau de ea insasi”, asa cum ne avertizeaza Alain Besançon sau un alt nouveau rectionaire al intelighentiei galice, scandalosul Houellbecq? Este acesta un semn ca este vie si ca se autoscruteaza pana la ecorseu, este semnul dinamismului unei culturi si civilizatii care a dat „regi-soare”, Bastilii inlantuite de vointa revolutionarilor sai, Iluminismul, cea mai buna poezie a secolului al XIX-lea, chiar pe Louis-Ferdinand Céline, pe Martha Bibesco, cohorta de barbati de stat si de militari care au ajuns si pe campurile de onoare romanesti, moda celor mai elegante femei din lume, bonjurismul cu care ne-am pricopsit si noi si pe care il ridiculiza Eminescu, acel Panteon care continua si azi sa vorbeasca de la inaltimea secolelor despre forta spirituala a unei natiuni care a propus lumii un slogan ajuns, ce-i drept, dicton tot mai contestat: liberté, egalité, fraternité.
Franta mea nevazuta, stiuta si atinsa doar cu degetele, ca orbii, este una din gradinile Europei unde au sadit si plivit cu degete butucanoase, de hangiu dumasian, dar si hieratice oameni pentru care existenta nu era doar un principiu celest, intangibil. Nu ma refer la acel Versailles pamantean, minunat si plin de pacatele Tribului, ci la acel tinut binecuvantat unde a fost posibila reunirea atator valori din toate colturile lumii, pe care azi, doar America il poate depasi. Poate ca avea dreptatea lui in ceea ce recent spunea un tanar ganditor roman, H. R-Patapievici, atent la prefacerile si zbuciumul unei Romanii care nu poate neglija faptele Frantei, insa nu trebuie sa cada in erorile ei: „Cioran a dorit pentru Romania un destin de stapan, care face istoria si nu se supune istoriei. Dar este acest lucru de dorit? Ganditi-va cu ce alai de morti a facut Franta istoria...”
Ganditi-va insa ce vii sunt si azi francezii, tocmai din cauza mortilor lor...
Cuvantul libertatii, 14 iulie 2004
(imnul Tovarasului Napoleon)
„Porcii [sunt] recunoscuti in general
ca fiind cele mai inteligente animale.”
George Orwell
Daca Ion Iliescu l-a putut confunda pe Ioan paul al II-lea cu Papa Pius „the second” , de ce n-ar fi posibil sa confunde Adrian Nastase biroul ministerial cu strada unde „acorda audiente”?
Venind, ca altadata muntele la Mahomed, la tara pentru o excursie in natura, Adrian Nastase a patruns in ferma animalelor cu ratul cel mai puternic de pe planeta: porcii nostri cei de toate zilele. Citindu-l la timp pe Orwell, cu mult inainte ca TBR Libera de voyuerism sa ne propuna filmul de desen animat cu acelasi nume, constient ca porcii trebuie de mici tinuti in brate pentru a nu se rascula la maturitate, premierul a incercat sa ia pulsul speciei. In timp ce trecea cu pas maiestuos pe la padocuri, rasatul nostru sef al guvernului a incercat sa mangaie o scrofita, la vreo 200 de kile, dar in momentul cand buricele destelor au atins sarmosul par al femelei de soi s-au si retras cu-n tipat mut: era altceva, ma-ntelegi?
Iesit rapid la soare, dincolo de odoriferele grajdului respectiv, destins ca nu a fost intrebat de vreun Snowball cum s-a semnat capitolul zootehnie cu mistretii cu colti de argint din UE, cel care si-a propus sa-l bata pe „Mitocan” in alegeri a prins un godac caruia i-a descantat pana a adormit acela. Degete vrajite, voce de aur! Oricat am ciulit urechea tot n-am inteles ce i-a fredonat premierul, dar este cert – am vazut cu ochii mei – ca fiul scroafei a intrat somn binefacator din care nu se va iesi decat la Craciun, cu cutitul in beregata.
Si totusi, banuiesc ca elevatul nostru premier ar fi putut sa-i cante acel imn inchinat „Tovarasului Napoleon”, tartorele porcilor din faimoasa ucronie a lui Orwell. Pentru cei care nu vazut decat filmul proiectat anume in zilele Craciunului ’89 (cand doi batrani „porci” au fost casaspiti la Targoviste), as dori sa-l reiau – pro-memoria – aici, fara nici o intentie subversiva, departe de vreun semnificant politicesc, chiar daca traim vremuri de tot porcine:
„Parinte al copiilor, / Izvor al bucuriilor, / stapan care ne da hrana, / O, cum mi-e sufletul un con / De foc, daca ma uit cu dor, / La ochiu-ti calm, poruncitor, / Pecum un soare fara nor, / Tovarase Napoleon! // De la tine noi toti primim / Tot ce din inima dorim, / Burti pline-n fiecare zi, / Paie noi in fiece cotlon, / Orice-animal, mare sau mic / In somn nu are griji, nimic, / Tu ne veghezi ca un tatic, / Tovarase Napoleon! // De-as fi avut un purcel mic, / Pana sa fi crescut un pic, / Cat o sticla de un litru / Cat un sul lung de carton, / Sa-l fi-nvatat ar fi trebuit, / Fidel sa fie, daruit / Iar primul lui guit rostit: < Tovarase Napoleon >!”
Nu, imnul nu a fost compus de Adrian Paunescu, nici de C. V. Tudor, doi specialisti in imnuri zoomorfe. Autorul era un oarecare Minimus si credea ca proslavea soriciul unui anume Maximus.
8 octombrie, 2004
Acum cativa ani, intr-un interviu pe care mi l-a acordat si pentru care ii multumesc inca o data, Dorin Tudoran s-a referit si la intoxicarile venite dinspre Securitate in ceea ce-l priveste. Se stie ca Dorin Tudoran s-a opus pe fata regimului dictatorial al lui Ceausescu si ca, dupa un razboi de cativa ani, a parasit Romania. L-am intrebat in acel interviu pe Dorin Tudoran ce opinie are despre elucubratiile fostului general de Securitate. Sfidand tot ce se poate sfida in materie de intoxicare, acesta declarase intr-o carte de dialoguri in care vorbea cu limba spanzurata in tomberoanele gandirii ca i-a „brichisit” (citeste racolat) pe mai toti cei care se opusesera regimului, de la Noel Bernard la Paul Goma. Plin de un tupeu care nu i-a scazut o data cu inaintarea in varsta, securistul lui Ceausescu afirma ca si Dorin Tudoran era compromis, intrucat l-ar fi racolat si pe acesta. Asadar, tot ceea ce era dizidenta firava in Romania crestea in fereastra cristalina a institutiei celei mai „patriotice” pe care a cunoscut-o natia. In raspunsul sau, Dorin Tudoran l-a citat pe istoricul Marius Oprea, cel care demonstra in „Banalitatea raului. O istorie a Securitatii” ca bratul inarmat al PCR incerca discreditarea dizidentilor si se folosea de toate trucurile pentru a-i prezenta opiniei publice drept naimiti de organ: „Planul mentionat (nr. 0061933, aprobat la 03.08.1980 de gl. lt. Plesita Nicolae) prevedea la punctul 6 discreditarea personalitatii lui Dorin Tudoran in fata opiniei publice si internationale, prin crearea impresiei ca acesta ar fi cadru de Securitate si ar desfasura activitate sub controlul si indrumarea organelor Securitatii”.
Recent, “criminalul sfertodoct”, cum il numea Dorin Tudoran in acelasi interviu, s-a dat din nou in stamba la emisiunea lui Dan Diaconescu, acolo unde tot felul de gonaci si haitasi ai fostului regim vin sa-si depene ispravile din vremea cand slugareau partidul si picioarele lui Ceausescu. Umflandu-se precum broasca din fabula care-si dorea sa devina bou – ceea ce ii reuseste de minune – Plesita s-a trezit spunand ca nu regreta ca l-a batut pe scriitorul Paul Goma la ancheta din 1977: „L-am luat de barba si am dat si cu stanga, si cu dreapta! Nu-mi pare rau, pentru ca banditul asta a facut mult rau Romaniei”. Va reamintesc ca in acel an Goma s-a solidarizat cu semnatarii Chartei din Cehoslovacia, dovedind un curaj care n-a facut prea multi prozeliti in randurile breslei, cu exceptia lui I. Negoitescu si Ion Vianu.
Ei bine, in 2005, in plina democratie, cand tot insul are dreptul sa vorbeasca si sa „piara” pe limba lui, Nicolae Plesita, cel care se lauda cu studiile pe care le-a facut cu Daicoviciu si alti mari istorici romani (era deja la Secu si trecea prin scoala cum gasca prin apa), demonstreaza ca politia politica in Romania nu este o nascocire a lui Paul Goma, Dorin Tudoran sau C. Ticu-Dumitrescu. Intr-un moment cand politicienii romani bat cu pumnul in piept ca vor intrarea in UE, un dobitoc precum Plesita poate spune nepedepsit de nimeni, desi se autodenunta in gura mare, ca a trimis agenti in strainatate pentru a-i extermina pe cei care se opuneau regimului si cu toate astea nu pateste nimic. In Romania poti spune linistit ca ai omorat oameni, ca i-ai batut si terorizat, dar asta e „istorie” pentru organele de ancheta, preocupate sa bifeze actiuni de propaganda. Niciodata nu se va produce o renastere intr-o tara al carei trecut a fost maculat de criminali cu grade, fara a trece printr-un proces de purificare morala. Degeaba il chema Ion Iliescu pe Goma sa revina in tara: Plesita i-ar fi ranjit in nas la Bucuresti. Plesita si multi altii, oameni ai vechiului aparat represiv, care domina inca structurile serviciilor de informatii, in ciuda asigurarilor linistitoare date la intervale regulate de domni stilati ca Magureanu, Georgescu sau Timofte. Iata ce spunea recent Mihai Pacepa, motivand faptul ca vrea sa re-publice in „Jurnalul national” un interviu pe care Dorin Tudoran i l-a luat candva in America: „Paginile acestea sunt inca de stringenta actualitate, deoarece telefoanele continua sa fie interceptate ilegal in Bucuresti si Romania continua sa fie singura tara din Europa care are noua servicii secrete – toate pline ochi cu fosti securisti”.
Si-atunci cum sa nu se reverse triumfalist asupra noastra batrana – dar inca nu senila – canalie securista si sa se laude cu ispravile sale patriotice? Au prezentul nu ni-i mare...?
'Cuvantul libertatii'
Iar la stanga, cu temei,
Din cadere in cadere,
Urca nebulos Andrei,
Cel nebun intru mistere
Andrei Plesu – balada fara nume (din „Jurnalul de la Paltinis”)
Intr-un eseu publicat in „Vatra” („Prefacerea mentalitatilor”), Dan Ungureanu face un radical excurs prin istoria mentalitatilor, ca si o binefacatoare, chiar daca surprinzatoare pe alocuri, taxonomie a acesteia, ca marca perena a natiunilor „dominante” in istorie. Recomand sistemica lui Dan Ungureanu oricui vrea sa stie pe loc de ce nemtii sunt „un popor salbatic si sangeros, caruia ii place sa ucida si sa moara”, iar americanii, potrivit observatiei reluata din Toqueville, sunt cei mai priceputi in a „extermina oamenii, respectand legile umanitatii”. Tot acolo, ca episod amuzant a ceea ce poate insemna necunoasterea mentalitatii unui popor caruia vrei sa-i obtii bunavointa este comentat, sarcastic mi s-a parut, episodul vizitei unei delegatii romane la Tokio. Delegatia era condusa de actualul sef de la Externe, Mihai Razvan Ungureanu, pe atunci, ca si acum, tot tanar. Japonezii au primit cu mefienta intentiile romanilor, intrucat, ne asigura autorul „Prefacerii mentalitatilor”, „japonezii ii respecta mult pe batrani si ii ignora pe tineri”, in timp ce „evita reprosurile si cauta sa salveze aparentele”. Tanarul Ungureanu ar fi fost, cu un cuvant japonez care inseamna si „insignifiant, frivol” un „tsumaranai”... Desi n-am fost niciodata in Japonia si nu stiu nici macar doua-trei kanji din cele 20.000 cat stie cel mai mare specialist al lor, mi-e clar ca Mikado-ul se conduce dupa alte reguli decat ale... capului de lup dacic.
Acum, inchipuiti-va ca la discutia cu japonezii ar fi fost Andrei Plesu, „un batran atat de simplu, dupa vorba dupa port”. Da, dar ce batran! In calitatea sa de suplu mediator al intereselor Romaniei in lume, Andrei Plesu a facut figura de intelept, unul dintre acei fini cunoscatori ai mentalitatilor si moravurilor celor cu care vine in contact, dar si un suplu intelectual in stare sa se adapteze rapid la cerintele unei intalniri de un anumit grad. Sunt cunoscute cateva din ispravile fostului ministru de externe, intalniri memorabile cu somitati ale diplomatiei mondiale, asa ca nu voi insista.
Acest tip de „adaptare” care pare sa-l caracterizeze pe Andrei Plesu i-a fost insa adesea imputat de oameni subtiri (nu mai pomenesc de detractori grosieri), gen Gh. Grigurcu sau Petru Romosan, care accentuau negativ tocmai pe ceea ce unii ar fi numit suplete, chiar rasa in raporturile cu alte... rase si mentalitati. Nu-i mai putin adevarat ca, excedat uneori de atacul la baioneta al acelora (vezi cazul „Boierii mintii”), Plesu insusi a sombrat in sarcasm si un anume miticism (de la Mitica), fapt care i-a facut sa exulte: ce spuneam noi!
Insa de la „nevrozele” temporare de acest gen si pana la adevaratul, nuantatul Plesu – mai va! De acest lucru se va fi convins de cativa ani de cand il cunoaste si Traian Basescu, fostul sau sef-temporar. Colegi in guvernul Roman (28 iun. 1990- 26 sept. 1991), dar si in cel condus de Radu Vasile (17apr. 1998-13 dec. 1999), cei doi s-au reintalnit de putin timp in conditii care, de ne luam dupa votul popular, atesta ca Basescu i-ar fi fost sef. De ceva timp nu-i mai este si motivatia eleganta aruncata de Plesu presei („efortul si lucrul de aici depaseau puterea arterelor mele”) este mai mult decat o butada ironica: poate fi o fundatura stilistica in care ne ademeneste un om obisnuit cu darul conciziei si a expresivitatii, dupa cum poate fi si recunoasterea unui diagnostic pus candva de Noica („Jurnalul de la Paltinis – Gabriel Liiceanu) unui spirit interesat de tanar de „pactul cu secolul”: „Cand ai natura de luptator, si Andrei are una, risti la un moment dat sa ramai omul unui unic gest”, pentru ca mai incolo sa fie si mai transant: „Nu-ti invalida harul care te poarta dincolo de tine, intr-o raspundere mai vasta, pentru chestiuni care pana la urma se pot dovedi secundare”.
Incerc sa pricep de ce nu l-a ascultat Plesu pe Noica si de ce n-a rezonat la fraza-ghilotina a lui Benda: este o tradare sa pactizezi cu secolul. Poate pentru ca s-a simtit mai aproape de fraza din „Minima Moralia” a lui Adorno decat de avertismentul dat de Noica in ceea ce priveste „riscurile indarjirii”, anume ca „realitatea a devenit pura ideologie” si a dorit dezideologizarea – prin idei vii.
Poate pentru ca, spre deosebire de Basescu, prea politician pentru a mai vedea si altceva decat Casa Alba si Marea Neagra, el stie ca, in ciuda detractorilor SUA, Constitutia americana nu este doar urmasa acelei common law, in care biologicul preceda contractualul si ca habeas corpus se aplica, chiar daca unii americani ti-ar spune: doar daca ai un avocat scump. Si mai stie filozoful Andrei Plesu ca, de parte de a fi doar conformisti, cum sunt perceputi adesea, nemtii sunt cei care apreciaza excelenta spiritului, chiar si dupa, sau mai ales pentru ca, un razboi nimicitor le-a fost invatatura de minte. Iar Germania nu poate fi ignorata de Basescu, fie si pentru faptul ca Dunarea de la ei curge inspre Marea Neagra atat de mult invocata in planurile sale regionale.
Nu stiu si nici nu am pretentia ca stiu cu adevarat de ce a plecat Plesu de la Cotroceni; poate ca stilul de lucru hei-rupist (americanii ar zice workaholic) al presedintelui sa fie prea dur pentru un meditativ, epicureu pe deasupra, ca Andrei Plesu. Poate gandul (nu ziarul care tocmai s-a lansat; coincidenta?) la ce spunea candva Noica l-a facut sa se intoarca acasa, la uneltele sale. Macar a incercat, nu a stat pe margine si a chibitat scuipand coji de seminte. A pus seminte intr-o institutie unde multe duhuri rele sunt si azi zidite in pereti si nu se dau duse, asa cum nu se da dusa vorba filozofului care-l certa ca se bate cu valetii, iar nu cu zeii: „suntem intr-o lume in care trebuie sa faci in asa fel incat, pastrandu-ti demitatea, sa nu trebuiasca sa ajungi la propria invalidare”.
Dar ce se intampla atunci cand, vrand sa ajuti, ajungi sa-l invalidezi pe celalalt?
5 mai, 2005
PS: la un an dupa ce am scris acest articol, am putut afla din gura lui Mircea Dinescu, enervat ca i se imputa statura de critic al lui Traian Basescu, de ce a plecat Plesu atat de brusc de la Cotroceni: Basescu l-ar fi injurat intr-un noment in care era beat. Ce a facut Basescu, daca intr-adevar acesta e adevarul, este impardonabil (eufemistic vorbind), insa nu stiau Plesu si Dinescu cine era marinarul pe care l-au sprijinit constant in batalia impotriva lui Nastase? Sunt uimit, fie si cinci secunde, de lipsa de fler a celor doi! Au fost folositi, ca atatia intelectuali de catre politicieni intr-o istorie mica unde intelectualului i se rezerva rolul de consilier doar spre a nu se amagi ca este bufon. Sau te pomenesti ca avea dreptate Hrusciov: Intelectualii sunt ca vrabiutele, este de ajuns sa intinzi palma cu graunte, ca ei sa-ti ciuguleasca din palma?