Nicolae COANDE
2009
Nr.6(210), 12feb2009, Partiinost invinge intotdeauna stihiinost
Nr.5(209), 05feb2009, Intarziati printre cadavre
Nr.4(208), 29ian2009, La Academie, birjar!
Nr.3(207), 22ian2009, Oameni-punga
Viata e scurta, asadar canonul trebuie sa fie intens. La asa ceva ma gandeam zilele astea, in timp ce socoteam pe degete cei 26 de scriitori care fac Canonul Occidental, asa cum i-a pus pe raboj Harold Bloom. O „mana“ destul de buna, trebuie sa recunosc.
La noi, in pachebotul luxos al Istoriei critice manolesciene care traverseaza Dambovita sunt multi, mult mai multi si ma gandesc la faptul ca subversivitatea de care trebuie sa dea dovada opera lor e, in destule cazuri contemporane, doar un deziderat. Stranietatea e si mai greu de gasit in cazul unora. E o epoca haotica, atat de… vraiste ca nici macar la una democratica nu putem visa, darmite la cea aristocratica. Aristocratia, asa cum este ea asimilata azi elitei, intarzie, si pe buna dreptate, sa apara. Nu tot ce este numit exista.
„Poezia buna, afirma Bloom, e prea dificila cognitiv si imaginativ pentru a putea fi inteleasa de mai multi din fiecare clasa sociala…“ –, si ma tem ca uneori nici de Criticul Nostru.
Iar cand capitanul acestui Titanic, care-si cauta aisbergul de care va trebui sa se ciocneasca, promite si chiar afla „demnitatea estetica“ a unora, in timp ce pe altii (Cristian Simionescu, Marius Robescu, Ion Mircea, Aurel Pantea, Marian Draghici; de nouazecisti, vedeti, nu ma agat, ca sa nu fiu banuit de interese) ii ignora cu superbia catedrei bucurestene, te intrebi in ce fel a meditat asupra vorbei lui Nietzsche, de acelasi Bloom citata: „doar puterea se poate uni cu o alta putere“.
Am o lauda pentru unul dintre portretele facute unui discret cum putini sunt la noi poeti atat de buni (dar Vasile Vlad de ce nu este citit?): Alexandru Miran. Aici criticul are fler, in timp ce pentru prinderea in cadru a unor Georgescu, Suciu, Nina Cassian sau a beniucilor perpetui nu ajunge doar didactica mareata a cauzei. Pur si simplu, nu tine.
Acum cateva zile ma plimbam cu o intrebare in minte pe o strada din Craiova. Intrebarile cele mai bune sunt cele pe care nu le pui, chiar daca pentru asta trebuie sa multumesti inclusiv organizatorilor unei lansari la Craiova a „Istoriei…“ –, care nu se lasa, cu tot cu autor, intrebata. Mai mult, editorul acesteia spunea ca va trebui citita ani de-a randul pana ce va fi inteleasa. Ma tem ca si de el, chiar. Voiam sa-l intreb care este cantitatea de indoiala ce-l cuprinde in fata certitudinilor despre „Istorie...“ debitate slugarnic de altii. Nu, el contabiliza tone de „injuraturi“ pe site-uri si se gandea ca ar putea chiar sa scoata zece carti cu astfel de replici, nu una, cum facuse Calinescu. Raportul era, ma-ntelegeti, net defavorabil lui G. Calinescu. Insa acela ce vina avea ca Bill Gates inca nu intrase in istorie? Bietul Ioanide…
Dar lui Manolescu ce i-ai fi spus, Nicolae, daca ai fi avut loc, ma intrebau amicii si cei care vor sa afle ce mai gandesti despre Statuile lor?
Citisem candva in Teme-le scriitorului Manolescu cum il consilia un critic cu experienta, prin 1971: nu ezita, nu te lasa cuprins de indoiala, valoarea inseamna orgoliu. Nu ezita marunt, indoiala creatoare trebuie sa te cuprinda, nu cea care te lasa descoperit in fata altora, arunca haina inveninata a indoielii! Poetul, mult mai lapidar, ar fi zis „jalnic ard de viu chinuit ca Nessus“…
Au trecut anii si un critic cu alura de jurnalist locvace, caruia criticul ii face un portret flatant in „Istorie...“, ne dezvaluie ce atitudine ferma are omul cu istoria in fata plevustii care vrea sa existe. „Daca nu vreau eu, nu existi in Istorie“ i se arunca in fata unui tip, probabil, agasant.
Intre timp, Manolescu a tinut cont de sfatul de acum aproape treizeci de ani al criticului experimentat, in ciuda indoielii care-i asalta constiinta pe atunci: taie nodul gordian fara sa clipeasca. Canonul se face, nu se discuta, iata o teza pe care multi o repeta cu evlavie si admiratie candrie. Ratiunea ei sta in forta increzatoare cu care este spusa, ca si in savoarea infinita de a spune „Eu, Supremul“.
Criteriul justetii, pe care inca-l mai cauta in anii formarii sale intelectuale, este de-acum un piron batut in capetele celor ce indraznesc sa conteste lacunele acestei carti importante, dar false. Paradoxul trebuie cautat in facilitatea care se casca intre intentiile si scorul realizat de critic. La final de partida. Nu tot ce este corner e si penalty.
Maculatoarele lui Eminescu (de care ar fi zis, cica, Sorescu) sunt mai bune decat ale sale, totusi. Nici criticul Maiorescu nu are „maculatoare“ mai bune decat ale lui Eminescu, desi „olimpianul“ e primul care le-a abandonat candva intr-o lada. Cel putin, Maiorescu nu edictase ca la inceput a fost Criticul. Daca a fost, insa, cumva astfel in Romania, abia asa se poate intelege de ce Manolescu, nu singurul, e-adevarat, a avut mai mereu o curte de obedienti si favoriti cu care a imparatit peste canon.
Dar noi, caracuda, ce vina aveam ca trebuia sa suportam la lansarea cartii inclusiv ceva de genul „intai a fost Criticul, apoi Literatura“?
Însa la aceste nelinisti naive ale noastre raspunde imperturbabil batranul Bloom, un „romantic batran si institutional“, cum se autodefineste: „Cel mai mare adevar in legatura cu formarea canonului este faptul ca el nu se datoreaza nici criticilor, nici academicienilor, ca sa nu mai vorbim de politicieni. Scriitorii, artistii, compozitorii insisi determina canonul…“.
Touché!
Chestia asta imi aminteste de un rever dat de Locke pretentiei lui Aristotel cum ca ratiunea, aceea care se afla doar in capul unora, si numai al unora, este capacitatea de a rationa silogistic, iar nu ceva innascut. Locke, un prea lipsit de dogmatism filozof si un britanic dotat cu excelent simt al umorului, credea, dimpotriva, ca „Dumnezeu nu a fost atat de zgarcit cu oamenii incat sa-i faca creaturi cu doua picioare si sa lase lui Aristotel sa-i faca rationali“.
Si eu cred la fel: Dumnezeu, in iubirea sa pentru umanitate, a avut o optiune absolut rationala: a facut intai Literatura, apoi criticii.
Pur si simplu a gandit ca un „batran romantic si institutional“, chiar daca un pic marxist: functia creeaza organul…
'Cultura', nr.7(211), 19feb2009
http://www.revistacultura.ro/articol.php?rezultat=3852
Pentru Vladimir Tismaneanu – un expert al culiselor comunismului romanesc, cunoscator ca putini altii al istoriei orale a familiilor care au alcatuit burghezia rosie -, Leonte Rautu a fost un „Jdanov al culturii nationale“, un entuziast „avocat al vidului de ideal“. Unii se simt mai bine in vid, asa cum cadavrele pot da acolo impresia ca mai misca putin.
Pe numele sau adevarat, Lev Oigenstein, acest aparatcik ilegalist nascut in 1910 la Balti, Basarabia, in familia unui spiter, a beneficiat de o educatie care nu excludea lecturile din clasicii rusi sau francezi. Se lauda cu lecturi din Tolstoi, Turgheniev, Lermontov (iubea poemul „Demonul“ cu o indreptatire calculata), dar si din Balzac si Malraux. Mai tarziu se delecta cu Buharin si il antrena intelectual pe Dej. Cu Ceausescu era per tu. Ceva comun ii unea in punctul de pornire: partinitatea (partiinost) trebuia intotdeauna sa invinga spontaneitatea (stihiinost). Dar Ceausescu nu citea Balzac: „Comedia umana“ avea sa fie scrisa de el insusi in Romania.
Crescut la „tata“ clasicilor si a Cursului scurt al lui Stalin, nu e de mirare ca mai tarziu Leonea se va arata obtuz la experimente avangardiste sau la arta abstracta. Baietii de spiter sunt in general conservatori, ca si cei de ilegalisti. Experimentul, in cazul unora, se lasa cu sange.
Tismaneanu il vede in grupul evreilor care si-au „abandonat devreme si fara ezitari evreitatea“, de regasit in tiparul descris de istoricul Isaac Deutscher – acela al evreului ne-evreu („a jewish non-jewish“). De altfel, in cartea scrisa impreuna cu istoricul Cristian Vasile, „Perfectul acrobat“, Tismaneanu crede ca evreii din secta comunista care a preluat puterea dupa 1945 au fost mai numerosi in structurile de conducere fiindca autohtonii nu posedau competentele intelectuale si poliglote ale acelora. Ai carte, ai parte! Mai tarziu, Partidul si-a permis sa-i inlature, dar numai dupa ce a produs in vitro cadre de nadejde din pepiniera proprie, dupa o reteta patentata la Moscova. Chiar Rautu avea sa declare, cu ipocrizia la butoniera: „evreii trebuie sa se dezobisnuiasca sa mai comande“. Arta renegarii practicata sofist de acest tip alunecos este pur si simplu spectaculoasa, dar consecintele maximei sale nu-l includ niciodata.
Pentru „supletea“ de care a dat dovada mai mereu, navigand expert in apele tulburi ale comunismului postbelic, Rautu a fost „nemurit“ de poetul Eugen Jebeleanu intr-un poem din volumul de poezii „Surasul Hirosimei“ (1973). Poemul se numea „Perfectul acrobat“ si suna bine: „Perfectul acrobat este acela/ care n-a calcat nicicand in noroi,/ cel care intotdeauna sta deasupra noastra,/ cel care, vinovat fiind, spune „Vinovati sunteti voi“…“
Al. Ivasiuc, un intelectual care a simtit pe pielea lui mana de fier a Securitatii, l-a descris ca avand o figura ce aducea cu a „unei mari pisici somnoroase, bine hranite, care nu vaneaza din foame sau din datorie, ci din vechi deprinderi de lux“. Rautu a fost personificat si de Petru Dumitriu in romanul „Ne intalnim la judecata de apoi“ (Malvolio, baiatul cu intriga). De altfel, Petru Dumitriu a fost unul dintre favoritii sai, dar a si luat act de duritatea omului din Balti. Ca orice literat „resentimentar“, s-a revansat cand a defectat in Occident. Faptul ca Rautu a devenit personaj al mai multor romane sau lucrari memorialistice (Iorgu Iordan, Nina Cassian, Dumitru Popescu, M.R. Paraschivescu, Noël Bernard) arata puterea concreta a acestui fanatic al cauzei. Omul a condus propaganda culturala a Romaniei ca un nemuritor, printr-un zel pe care Nicolae Ceausescu l-a rasplatit cu cele mai inalte ordine si decoratii ale tarii.
Acelasi Nicolae Ceausescu, un oltean care nu renuntase la oltenitate, il trece pe linie moarta in 1981 si-l pune in locul lui, in turnul de fildes de la „Fane Gheorghiu“, pe „romancierul“ apreciat de N. Manolescu, Dumitru Popescu. In „Memoriile“ sale pretioase si pretentioase, cel supranumit „Dumnezeu“ pentru merite ce tin probabil de ciocanele Vechiului Testament (comunist) il altoieste discret pe Leonea, acordandu-i, totusi, respectul pe care dihorii il ritualizeaza in cadrul speciei: „Fusese cineva la viata lui Leonte Rautu: pe de o parte, prestigios activist al Kominternului, responsabil al postului de radio „Vorbeste Moscova“ in limba romana in timpul razboiului, iar dupa 23 august, sub Dej, atotputernicul sef al propagandei Romaniei comuniste, pana tarziu, dupa preluarea fraielor de catre Ceausescu; pe de alta parte, intelectualul dedublat la sange intre dogmatismul stalinist, vehement si intolerabil, si o mladiere de suprafata, o fluiditate inselatoare a vorbirii, un gust intrinsec pentru artele subtile, pentru ideile intortocheate, dat in vileag in clipe de neatentie sau de mare efuziune s…t Dar si aici (la „Academie“, n.m. N. C), ba chiar din departare, despovarat de orice obligatii, a tresarit de orgoliul datoriei si a tinut sa faca „act de prezenta“, reamintind ca sta mai departe de buza transeii, cu vechea lui flinta de bolsevic devotat in mainile imbatranite“. Encomionul si critica „partinica“ stau pe acelasi raft al admiratiei.
Era printre ultimii ilegalisti, iar Ceausescu nu mai dorea sa vada fantome ale trecutului prin preajma, mai ales dintre cele care-i cunosteau trecutul complicat. Ironia sortii – sau a Istoriei – face ca Rautu sa fi apucat ziua in care Ceausescu a fost lichidat la Targoviste. A murit „ideal“, in 1993. Batranii stalinisti, printre care Brucan si Barladeanu, puteau jubila: revolutia romana era „opera“ lor, chiar daca pentru asta trebuiau sa-i dea ascultare unui lider comunist din linia a doua, suspectat ca vrea puterea, ajuns sef al statului.
Unul dintre subordonatii sai, in calitate de sef al Uniunii Scriitorilor, a fost poetul Mihai Beniuc, imbrohorul lui Blaga. Lupii tineri de la Uniune, intre care si Bogza, ii cereau acestuia scalpul, dar poetul cu studii de zoopsihologie rezista eroic. La un kief dat de partid in cinstea celei de-a XX-a aniversari a actului de la 23 August 1944 s-a imbatat si s-a trezit vorbind sincer. Cand bei din sampania victoriei, zoopsihologia nu mai face doi bani: vorbeste bestia din tine. In acel an facuse valva Declaratia din aprilie prin care Romania isi prezenta mai apasat intentia de iesire de sub tutela sovietica. Ion Gheorghe Maurer tocmai vizitase Franta si sufla un vanticel „calomnios“ de liberalizare. „Eu inteleg sa ne schimbam linia si inteleg sa imi folosesc buzele pentru a pupa posteriorul cuiva, a recitat poetul, dar o fac numai cu o mare putere. Mergem cu Uniunea Sovietica, o fac cu rusii, mergem cu SUA, o fac cu americanii, dar sa o fac pentru francezi?“. Ei bine, de la indecizia asta i s-a tras omului care „astepta rasaritul“ inca din 1946: peste cateva luni, la conferinta pe tara a USR a fost debarcat de la sefia USR de o „haita“ unde a stralucit pamfletar „poemul invectiva“.
Nu vi se pare ca acest caz prezinta similitudini remarcabile cu unul recent? Cine este cel care a declarat in acesti ani postdecembristi ca daca tot trebuie sa faca un gest de „adoratie“ fata de o mare putere, incalte o face pentru Marele Licurici, nu pentru mai multi licurici prizariti?
Asta-i viata: intotdeauna partiinost se arata mai tare decat stihiinost.
'Cultura', nr.6(210), 12feb2009
http://revistacultura.ro/articol.php?rezultat=3824&imageField.x=61&imageField.y=25
Era odata un medic in Slatina. De juramantul lui Hypocrat n-auzise. Hypocrisia de unde vine, oare? L-am vazut si eu la televizor pe doctorul cu mustata si plete de manelist care-si justifica noninterventia prin citarea unui articol de… credinta: „poate ca n-a mai avut zile…“. Daca n-ar fi fost un pic stresat, ar fi putut chiar sa cante: „As da zile de la mine!“.
Era acelasi doctor care cu cateva zile inainte ne prezenta situatia creata de lovirea unui consilier judetean din Slatina de catre fiul unui oarecare Bercea Mondialu'. Pe urma s-a dovedit ca nu era oarecare (in ciuda numelui sau de rasunet): unul dintre copiii sai fusese botezat de „draga Stolo“. Lumea e mica, ce vreti?!
Poate ca este de prisos sa reiau filmul intregii „operatiuni“ care a dus la moartea domnului Constantinescu in spitalul slatinean. Doar ce rulase pe marile si micile ecrane ale natiei filmul lui Cristi Puiu. Cineva – chiar cu talent. Un fapt cultural, asadar, a invadat vietile noastre plictisite. Ce mai vrea si cultura asta? Nu stie romanul mediu – si mic –, cum se moare in spitalele din Romania? Usor de tot, fara sa fie nevoie de eutanasie. Nu intamplator moda asta nu va prinde in patria noastra. Ce sa eutanasiem, contra cost, cand orice cocalar care nu plateste poate fi lasat sa dea ortu' popii pe culoarele mortii? Taxa pe moarte se cuvine achitata fara discriminare.
Daca as fi destept, as da si eu vina pe sistem. As „intra la idei“. As arata ca ma pricep, as spune ca disfunctia asta generalizata, metastaza vine din vechime. As da vina pe Miorita si pe Ceausescu. Prima a tainuit sute de ani moartea, a ridicat-o la stele, al doilea a facut spitale prea mari pentru oameni prea mici. As arata cu degetul guvernele care i-au succedat guvernului Dascalescu: Petre, Theodor, Nicu, Victor, Radu, Mugur, Adi, Calin si Boc. Si boc…
Sistemul e de vina. Oamenii, nu. De parca sistemul ar fi facut de roboti, pentru oameni, de vreo entitate stelara. De parca nu exista raspundere individuala, liber arbitru, discernamant si tot ceea ce decurge de aici.
La acelasi spital, un medic, sef de sectie, fost deputat, consilier judetean si mustacios (medicii importanti au mustati fioroase!) isi tinea soacra de vreo cinci ani intr-o rezerva speciala pentru o boala rara, pesemne. Era soacra de om important, la naiba! Nu te joci cu functiile. Oamenii-functii merita sa traiasca mai mult decat cei fara. Cei din urma pot sa nici nu existe, ce rost are?
Si aici ne putem anina de reactia dlui Bazac, ministrul ferarresc al sanatatii rablagite a romanilor. Omul a taiat in carne vie, dovedind ca este un chirurg cu toporul de nadejde. A prezis ca se va interesa chiar si de omul cu soacra. Slatina, sosesc! A lasat impresia unui ministru cu tractiune 4x4, care intra in forta in „racilele“ sistemului. A uitat sa spuna un lucrusor important: medicii care pretind spaga pentru a da primul ajutor pacientilor, ca au sau nu asigurare, vor fi zburati din spitale! Unde, ar intreba cineva? Dai afara medici ahtiati de arginti si asistente corupte, dar iti permiti, nene? Medicii nu se nasc peste noapte – ca ministrii. si-asa pleaca pe capete in Occident sa isi faca un rost, acolo. Medicii si cei din subordinea lor, care inca mai raman aici, ne fac, de fapt, un favor. Mai intarzie printre cadavre. Doctorii astia fac si ei ce pot, in conditiile unui adevarat lazaret national. Conditiile de munca sunt deplorabile, pentru ca deplorabili sunt oamenii care le gandesc. Moartea este ceva obisnuit in Romania – fiindca a fost gandita sa fie asa. Noi de la daci venim – radem de ea.
Cu toate astea, te astepti ca, platiti fiind, medicii si asistentii sa ingrijeasca bolnavii, sa-si invinga scarba (o boala cu adevarat nationala) si sa puna mana salvatoare, inclusiv pe cei mai oropsiti.
In fond, cam asta ar fi satisfactia: sa scapi de la moarte un lumpen, nu un tip gras cu bani, care se poate duce si la alt medic sa se trateze, ba chiar in strainatate. Ca Mondialu', de exemplu.
Acum, mortul e… mort. De la groapa nu se mai intoarce. Vorba lui Shalom Alehem: „Omul e ca tamplarul. Se naste, munceste ce munceste, si moare. Asa si tamplarul“.
Ar mai fi un amanunt, pe care poate ca doctorul misticoid il cunostea, de vreme ce facea apel la soarta: pacientul plimbat cu salvarea prin Slatina era clopotar. Tragea clopotele, care va sa zica, la o biserica din Draganesti-Olt.
Astazi le trage in cer. Clopote pentru sanatatea romaneasca. Cine sa le auda tocmai de acolo?
'Cultura', nr.5(209), 05feb2009
http://revistacultura.ro/articol.php?rezultat=3796&imageField.x=64&imageField.y=20
Eu cred ca, in viitor, Nicolae Manolescu va fi membru al Academiei Romane, in pofida opozitiei de moment. Dupa ce va fi primit acolo, este de banuit ca numarul celor care vor accede pe filiera filologica in forul cultural suprem al tarii va spori. Dl Manolescu va avea grija. Sau ma insel si exista un numar fix care nu poate fi modificat in sus decat prin schimbarea regulamentului? Dar regulamentul a mai fost schimbat o data, tocmai pentru ca dl Manolescu sa poata accede, cel putin asa informeaza presa ipocrita, descriind consternarea amicilor reputatului critic literar. Ma gandesc ca dl Manolescu n-are nevoie de amici consternati. E de ajuns sa fie inteligenti.
Personal nu cred ca autorul „Teme“–lor a fost respins de scriitorii din Academie pentru ca au avut parte de profiluri prea critice in „Istoria...“ recent aparuta. Desi, mai stii? Invidia lucreaza pana si-n spirite auguste…
Totusi, nu mi-l inchipui pe Augustin Buzura platindu-i o polita „cu maimuta“ dlui Manolescu, asa cum sare ca ars Mircea Mihaies. In fond, dl Buzura are, in viziunea directorului „Romaniei literare“, plamani de romancier, nu astm de conspirator perfid. Ca de obicei in asemenea situatii, teoriile conspiratiei cresc exponential cu numarul celor care se baga in seama prin ziare si pe site-uri nervoase.
Atunci, ce sa fi fost la mijloc? Supararea lui Mihai Cimpoi, de care pomeneste acelasi sufocat de indignare Mircea Mihaies, care nu l-ar inghiti pe actualul presedinte al USR pentru „imaginare denigrari ale lui Eminescu“? De la Eminescu sa i se traga lui Manolescu? Ar fi culmea! Asta da cabala, demna de intrigile politiste ale unui autor mult stimat de criticul timisorean.
Indiferent de scenariile pe care le inchipuie comentatorii si chibitii autohtoni in asemenea momente, ceva trebuie sa fi atarnat in balanta deciziei negative a Academiei. Academicienii s-ar teme, chipurile, de personalitatea carismatica a dlui Manolescu la alegerile generale de anul viitor.
Cum-necum, dl Manolescu a fost puternic contrat (pentru a doua oara). Academia nu-i e favorabila si el insusi a fortat comparatia cu respingerea lui E. Lovinescu in epoca. Iluzia este de tot puternica. Dar cine sa fie „persecutorul“ lui Manolescu azi? Ca in cazul lui E. Lovinescu stim: N. Iorga.
Reactia energica de avocat pro bono a dlui Mihaies nu ma uimeste, dar maniera in care a facut-o e deplorabila. E normal sa fii suparat ca maestrul tau n-a fost primit in Academie. E prieteneste sa-ti exprimi surpriza. Las' ca sunt destui care o mimeaza (las' ca ma gandesc ca nici un poet roman contemporan nu este membru al Academiei, desi ne credem o natie de poeti, cu critici la purtator). Insa dl Mihaies iese la atac spumegand. Nici urma de finete. El pare sa fi uitat spusele de tinerete ale lui Eugen Ionescu, din vremea cand acela inca mai spera ca va fi un scriitor reputat in Bucuresti: „un critic este un cititor din public care vorbeste. Criticul nu poate avea o valoare personala. La noi, bietul critic nu poate avea nici macar o valoare impersonala neutra – din pricina debilitatii intelectuale a publicului romanesc… Totusi, pentru cei care prefera spiritului, cultura – iata ceea ce ar trebui sa faca un critic din Romania: sa renunte la substanta lui romano-literara. Sa se nemteasca.“ Nemtiti-va, dle Mihaies!
Mai incolo, Ionescu (ati recunoscut randurile notorii din „NU“) sugereaza eventualului critic roman sa „fie francez“. Cere, pentru a iesi din marasm, sa comitem „un soi de crima de inalta tradare“. Critic in Romania nu se poate si asta pentru ca substanta romaneasca, zice Ionescu, este refractara la cultura. Sau s-a schimbat ceva din 1934? Cumva comunismul ne-a facut critici, permeabili la cultura?
Dl Manolescu mai are o sansa: e deja la Paris, unde ocupa o functie onorabila. Poate deveni critic francez, asa cum sugera acum 75 de ani un scriitor roman devenit ulterior important scriitor francez.
Nu va putea intra in Academia Franceza, e prea tarziu, dar indiferent de voturile traficate prin Bucuresti, cu sau fara sprijinul de tip Hamas al dlui Mihaies, va fi candva primit in Academia Romana. Facuta dupa modelul celei franceze. Revizuita, timp de 50 de ani, cu valori sovietice.
'Cultura', nr.4(208), 29ian2009
http://revistacultura.ro/articol.php?rezultat=3771&imageField.x=78&imageField.y=23
In debutul ge(ne)ros al acestui an atentia ne este solicitata, inevitabil, din cele patru vanturi, conform unui scenariu care nu se sinchiseste de linistea mistic-constitutionala promulgata urbi et orbi in perioada cuprinsa intre Craciun si Sf. Ion:
• criza gazului (pe noi, bineinteles, ne lasa „reci”)
• Ordonanta de Urgenta 230/2008 privind interzicerea cumulului pensie-salariu, cu al sau corolar „sa-l ard pe cumulard”
• razboiul din Gaza („orb, in Gaza, la moara cu sclavi”, va mai amintiti versul lui Milton?)
• instalarea la Casa Alba a lui Barack Obama, omul care trebuie sa faca uitata autocratia Marelui Licurici.
Dar de invazia supra-umana a pungilor de plastic, care-l inspaimanta atat de mult pe Cristian-Tudor Popescu, amintind unui impatimit SF de „Ziua trifidelor”, ce ziceti? Erau atat de blande – si de rare – in comunism, dar au devenit, in capitalism, tupeiste, amenintatoare: au intrat in Parlament si au format chiar Guvernul Romaniei. Unii spun ca nu e cazul sa le aruncam la gunoi, dar ce sa faci daca se comporta ca atare?
Oamenii-punga de care vorbim fac politica globala si locala de o maniera care nu permite nuante: cumperi, consumi si arunci.
Gazul, de pilda. Desi ne straduim, prin aceiasi manageri ai crizei, care este mediul lor de supravietuire,/–/ sa abordam cu relaxare problema, un gand adanc ne sapa riduri pe fruntile politizate: sa strangem mana intinsa de Putin, printr-un jurnalist roman, sau sa ghicim daca e gluma lui Mos Gerila facuta de ziua lui? Omul care a cerut recent rescrierea istoriei Rusiei si eliminarea evenimentelor inconvenabile memoriei urmasilor NKVD-ului si ai KGB-ului stie sa glumeasca doar intr-un singur sens: pe seama altora. Încercati sa faceti o gluma pe seama lui sau chiar sa-i spuneti lucruri serioase, asa, ca Garry Kasparov sau Vladimir Bukovski. Veti avea, garantat, ocazia sa treceti putin pe la arestul politiei unde vi se vor scoate „fumurile” din cap.
Cum Romania nu sta pe o punga de gaze, ci doar pe un munte de gunoi, e greu de crezut ca in viitor problema va fi solutionata de oamenii-punga, altfel decat plutind ametiti in gazul rarefiat al ideilor emise de Putin&Medvedev: pasol na turbinca…
Oamenii-punga. Asa cum exista persoane care au permanent „doua picioare in alergare” (vorba poetului), in Romania traiesc – bine – oameni ce cumuleaza doua venituri de la stat.
Prin venirea dlui Emil Boc la carma guvernului croit in onoarea dlui Traian Basescu, aceasta situatiune intolerabila trebuia sa ia sfarsit. Asa cum nu poti primi pungi pe gratis, nu poti fi pensionar-jucator. Poate, doar presedintele sa-si permita luxul. OUG sus-amintita este opera unui guvern care a taiat nodul gordian cu stilouri ministeriale din era Flaro. Un ucaz asemanator s-a mai dat prin 1977: faimoasa Lege 3 care, din cate imi amintesc, a dus in cele din urma inclusiv la declansarea revoltei minerilor de la Lupeni.
Numai ca nodul gordian are si el ceva rezistenta: Alexandru, un tip blond, jucat prost de Colin Farell, nu l-a putut taia decat cu sabia. Palosul guvernului Boc e deocamdata de lemn, ca si limba cu care promite gestionarea crizei, asa ca sarcina va reveni ascutisului inoxidabil al Curtii Constitutionale a tarii. Delicata chestiune se cere a fi rezolvata din partea unor domni judecatori al caror trecut de lupta, in cazul unora, este comunist de-a binelea, cand nu de-a dreptul… cumulard. Pungile vechi revin – trifidele sunt aici! Patru dintre cei noua „nemuritori” sunt vizati de aceasta ordonanta bocaniana, iar gurile rele sustin ca insusi Avocatul Poporului, cel care a sesizat neconstitutionalitatea ordonantei, incaseaza si pensia, dar si salariul. Nu in aceeasi zi, evident. Ordonanta va fi respinsa cu brio, pensionarii-jucatori pot sta linistiti.
Am auzit cu totii, probabil, ca in Germania legiuitorul a clarificat chichita de ceva timp: pensionarul de stat nu poate fi reangajat in acelasi sistem. Nu te intorci unde ai dormit o viata.
Razboiul din Gaza. E clar ca il depaseste pe dl Boc. Nu insa si pe dl Chirieac (altul decat Chirac), care stie mai multe chiar decat israelienii si palestinienii implicati in conflict. Razboiul acesta e lung si are radacini istorice adanci. Nitica istorie: in 69 d.Hr., Titus, fiul imparatului Vespasian, a inabusit revolta si miscarea anti-romana care incepuse odata cu numirea lui Herodes cel Mare in anul 37 d.Hr., drept rege al iudeilor. În acel timp, romanii au acordat regatului condus de Herodes numele de Palestina (care inseamna Tara Filistenilor), dupa ce cu mult timp in urma grecii denumisera tinutul Iudeii Siria-Palestina. Recucerirea Ierusalimului de catre romani, in jurul anului ‘70, a avut drept consecinta, intre altele, distrugerea templului herodian, din care a mai ramas doar partea de vest, pe care evreii de astazi o venereaza sub denumirea de Zidul Plangerii.
Rezulta ca palestinienii sunt destul de vechi pe acolo, pe unde, in 1948, s-au pus bazele unui stat evreu: primii numesc evenimentul respectiv al-Nakba, adica, nici mai mult nici mai putin decat „catastrofa”, pentru faptul de a fi fost alungati din pamanturile lor, iar ceilalti „razboi de Independenta”. Asa se scrie istoria (ca si cea critica a dlui Manolescu): la doua mansete adverse.
Numai ca una este araba si nu vrea sa stie de cea israeliana. Si invers. Rezulta ca…
…Barack Obama va trebui sa rezolve si problema asta lasata mostenire de predecesorii sai (inclusiv problema cubaneza, pe care toti urmasii lui Kennedy au incercat sa o rezolve… ca pe Plaja Porcilor).
Noul sef de la Casa Alba a iesit cu greu din vacanta hawaiiana pentru a declara ceva oarecare in chestiunea razboiului din Gaza, constient ca primii patru ani ai mandatului sau vor fi prilej necurmat de invatare a regulilor care sa-l ghideze pe potecile bifurcate ale unei istorii atat de gingase. E de presupus ca tonul sau va fi moderat, in favoarea Israelului, dar nu atat de belicos anti-palestinian ca in cazul lui Bush Jr.
Cel care ii va calauzi pasii in Gaza va fi Joe Bidden, un politician versat in problema internationala a minoritatilor. Apropo, prin 1999, cand cu eclipsa de soare, Bidden a vizitat Romania si a avut discutii cu oameni politici de vaza ai tarii. Voiam, pur si simplu, in NATO. Un sef politic local, plin de candoarea feroce a unui bour cu coarne recurbate in afara materiei cenusii, care vede rezervatia atacata de oi, i-a marturisit iezuit actualului vice-presedinte american speranta ca eventuala noastra intrare in pactul nord-atlantic sa ne fereasca de posibile atacuri americane. Asta in cazul in care am fi avut pe viitor diferende importante cu ungurii, asa cum aveau pe atunci sarbii cu minoritatile din fosta Jugoslavie. Cin’ sa fi fost?
Un om-punga, desigur, conducator al unui partid-punga, cu admiratori-punga, pe care electoratul l-a depunctat la recentele alegeri pana la a-l exclude din Parlament. Era umflat, precum Siridar Baron Vladimir Harkonnen, personajul lui Frank Herbert, de gazul propriei maretii. Si s-a spart. Acum, debransat, sta pe-acasa si isi revede, pentru o editie postuma, poeziile-punga prin care o preamarea pe nevasta-punga a primului presedinte-punga al Romaniei, cu o voluptate a balirii care-l va desemna si peste ani drept eponimul golului national: un anume Tudor, vopsitor in stihuri pestilente al unei oarecare Elena. Din Punga-Romania.
'Cultura', nr.3 (207)/2009
http://revistacultura.ro/articol.php?rezultat=3636&imageField.x=71&imageField.y=23