nicolae coande |
| Interviu acordat lui Cornel Mihai Ungureanu pentru "Pravalia culturala" (www.pravaliaculturala.ro) |
| Foto: Laurentiu Barbuica |
| Ai lucrat in presa vreme de 5 ani. Cum ti se pare spatiul public din Romania? Dar mediul inconjurator? Crezi ca scriitorii ar fi bine sa devina mai activi in plan civic, sa preia rolul sanitarului din acvariu? Am lucrat la un ziar din Craiova, asadar nu ma pot lauda ca am avut inaintea ochilor panorama spatiului public romanesc. De acest "spatiu" am luat nota, ca majoritatea romanilor, din experienta altora, intermediata pentru noi de de zeii tubului catodic sau ai hartiei de ziar, dar nici cartile nu sunt mai prejos. Spre deosebire de cinicii de serviciu, eu cred in forta cunoasterii mediata de ideea fixata intr-o carte, un film, o piesa de teatru, un act artistic. Filtrul acesta ma intereseaza. Stiu ca majoritatea semenilor nostri cred ca o carte este ceva extraneu vietii, eventual o copie palida a ei. Se cred pragmatici acesti domni. Ei bine, sunt orbi. Experienta directa a vietii, cunoasterea faptelor ca atare nu te face mai intelept si nici mai perspicace, poate ca iti ascute ghearele mai bine in lupta pentru existenta, dar atat. Experienta mea directa in cunoasterea spatiului public romanesc este limitata. Daca, totusi, Craiova este un releveu al planului care este Romania, atunci cunosc cate ceva. Spatiul este amputat de organele sale inteligente si favorizeaza, cum altfel la inceputul acestui nou materialism doctrinar? organele de atac: coltii si ghearele. Este un spatiu unde violenta, cu aliata sa burta, isi ia masuri ca inteligenta sa nu riposteze. Burta se da la cap si o face en fanfarre. Dominantii sunt majoritatea scapetilor, a celor care au renuntat inca din pantecele mamei lor la atributele umanitatii: caritate, compasiune, toleranta, sentiment al comuniunii. Burtaverzimea da tonul in era violentei generalizate si a dispretului pentru cel slab sau pentru cel care face apel la atributele insiruite mai sus. Este spatiul unde si cel care mai avea ceva discernamant renunta la el prosternandu-se in fata imbecilitatii fudule si a agresivitatii contului in banca. Este spatiul becalilor, al cantirilor, al vadimilor, al cristoilor, al iliestilor si al basestilor care fac din curul lor o goarna cu care suna in cetate pentru a-si anunta flatulent triumful. Traim in Basina lor si ne prefacem ca totul este normal. Cat despre scriitorii care ar trebui sa devina sanitari, nu cred nimic. Fiecare poate decide pentru sine si unii o si fac. Un scriitor poate deveni militant pro, asa ca Maiakovski, sau oponent – asa ca Soljenitin. Unii aleg doar sa scrie bine, asa ca Platonov si asta e de ajuns. Observa ca dau exemple doar din spatiul rus-sovietic. La noi, cu exceptia lui Goma, nu cunosc exemple. Romania a fost si este un salon literar sovietic al Frantei. ("ca atunci cand cineva necunoscut te iubeste dar nu te poate salva") Cum ti se pare mass-media din Romania, in 2006? Sa nu te superi pe mine, dar iti dau o veste (nouvelle) veche: am plecat de sase luni din presa. Nu mai fac aprecieri, nu mai sunt in bransa, iar ca "amator", de ce-ar interesa parerea mea? Totusi, nu te voi lasa fara raspuns si voi lua un fragment din motivatia cartii mele viitoare, Revansa chipurilor, unde am deja o parere, ce-i drept referitoare la facatorii de opinie, care poate constitui un raspuns la intrebarea ta: "Editorialistul roman este un grenadir care si-a luat deja transeea si de acolo arunca disperat cu ce-i cade in mana spre santurile unde ceilalti editorialisti combat la randu-le. Cei mai buni articlieri romani, adepti ai unui stil «popular», sunt deja luati de «partide», atunci cand nu «monitorizeaza», daca se intelege ce spun. Pe langa faptul ca nu pot proba o independenta notorie, ei sunt limitati in judecatile lor de un principiu al presei din Sarindar, acela care spune ca trebuie sa-ti lichidezi adversarul pana la apusul soarelui, pentru ca a doua zi sa o iei de la capat, cu ideea cazuta din arc, peste haturi de viata de (la) tara. Este greu chiar si pentru grei ca Ion Cristoiu sau Cornel Nistorescu (printre cei mai buni, trebuie sa recunoastem), ca si pentru «seriosi» abatuti de la natura proprie, precum Mircea Dinescu, sa aiba un corp de principii in baza caruia sa produca acel editorial in stare sa ramana si dupa ce soarele a scapatat: ei sunt produsul, oricat de inteligent, al epocii comuniste, virusati de propria-le pretentie de a nu-i «crede» pe cei care le-au fost colegi de UASCR si acum fac guvernele Romaniei. Neincrederea lor este data de lipsa fertila de distanta, de neputinta de a se obiectiva intr-un moment in care la noi politica si socialul capata accentele balciului din Obor. Vardistii ii fluiera pe hoti cu chipiul intors cu cozocul spre ceafa, semn ca ceva s-a schimbat si operam cu simboluri inverse care fac din gesturile noastre critice un soi de simulacre ale verbului devenit populist de nevoie. […] Acest aspect de sanatate morala si, daca vreti, de forta de caracter lipseste din peisajul nostru publicistic, acolo unde exista o cvasidictatura a opiniilor, ca si un dogmatism feroce, si ma refer aici la ceea ce este intr-adevar vizibil in ziarele centrale: noi nu avem ziaristi care sa se revizuiasca in timpul vietii lor, de parca acesti oameni ar fi nemuritori. Nimeni nu a revenit pana acum in chenarul rubricii sale sa spuna «am gresit» intr-o situatie in care se trezise dand lectii natiei, guvernului si vecinului de mausoleu, chiar daca acest tip de reverenta fata de adevar nu este specific nici politicianului roman. Cei care scriu editorial in Romania sunt de regula oameni fara maestri si asta se vede in scrisul lor: ruptura operata de comunism a facut imposibila o scoala a editorialului, chiar daca dupa 1989 tineri ziaristi formati la Viata Studenteasca sau Amfiteatru jurau pe Pamfil Seicaru sau pe Brunea-Fox. Deposedati de mentori, ziaristilor le-a fost infinit mai greu decat scriitorilor. A trebuit sa invete singuri mersul prin gradinile suspendate ale politicii si sa deosebeasca fantezia stilului de aplombul ratiunii care ordoneaza sensurile, indiferent de fumisteria oficiala sau de somatia interioara care-i face adesea sa confunde inervatiile realului cu mitologia realitatii zilnice. Editorialistul roman este marcat el insusi de teritoriul pe care l-a cucerit, aidoma lupului care urineaza pentru a-si demarca hinterlandul de vanatoare si acuplare. Din el iese cu greu pentru a se intalni cu un eventual adversar, iar cand o face, cu gat teapan, cere automat garantii ca nu va fi atacat. Nu mi-e prea clar cum s-au putut apropia recent doi oameni profund diferiti ca structura – si pregatire – precum Ion Cristoiu si C. T. Popescu, pana acolo incat la un moment dat, desi nu-i vazusem ani de zile impreuna, acum apareau pe sticla televizoarelor precum Dioscurii. De nedespartit. Sau stiu: isi gasisera dusmanul comun: presedintele Basescu. Nu ca Basescu ar fi avut acolo dreptate, dar s-a putut vedea ce legatura simbolica ii unea pe cei doi dupa ce ani de zile se tratasera cu indiferenta: injuratura prezidentiala. Ironic-serios, Ion Cristoiu chiar il sfatuia recent pe C. T. Popescu sa se opreasca din scrisul la gazeta si sa revina la proza, altfel se «rateaza». Asa e cand «mori de grija altuia»...". Si daca nu ma crezi, citeste interviul din Timpul, nr. 6/2006 luat de Radu Eugeniu Stan unui jurnalist occidental care face o radiografie necrutatoare ziaristului roman care "le stie pe toate", minus ce tine de profesia ca atare. ("doar sunt eu insumi un artist cu pretentii de inramare") Cine ai vrea sa fii in literatura? Nu cunosc jocul asta, e nou? As vrea sa fiu, cu o vorba a lui Nichita Stanescu, un altceva-acelasi. Cine ar vrea ca operandu-si fata pentru a fi mai frumos, sa doreasca sa-si inlocuiasca ipostasul cu un altul? Noi avem amprente unice in lume si nu vrem sa renuntam in ruptul capului la unicitatea noastra. E si mai cuminte asa, de ce sa vrei sa fii altul? Numai diavolul (umanizat) are mai multe fete in acelasi timp. Daca nu voi obtine efectul-Coande in literatura, la ce bun am facut umbra pamantului? Galgaie orgoliul in mine, precum vezi. A vrea sa fii in literatura e sinonim cu a vrea sa fii unic in literatura. Intreaba orice trepadus din aria asta si feciorelnic-feroce, extrem duplicitar, iti va confesa asta, cu aerul ca specia o cere iar el, El insusi, nu se poate opune. "daca mi-a dat Dumenzeu geniu si prea putin bun-simt", vei auzi soptit sau mai tare – dupa cum are crapul icrele de mari. Apropo de geniu: la parastasul unui poet pe care l-am indragit cu totii, un diriguitor de revista propunea discutii literare care sa constituie si o tema a unui viitor numar. Se stie, ideile mari vin la parastasuri... Omul ne provoca scurt: ce parere aveti despre conceptul de geniu, domnilor, cu adaosul: eu cred ca geniul va reveni. Am ramas cu vinul pe esofag! Noi tocmai vorbeam de poetul si omul care ne parasise, admirabil in ambele ipostaze, de un bun simt minunat, chiar daca unii il credeau cam... nevrotic si Directorul avea chef sa vorbim despre geniu. I-am raspuns politicos ca epoca nu mai permite, ca Epoca ceruse candva (asa cum suna versul lui Pound), dar ca azi Specialistul, Edilul, Nobelul, Masonul, Seful Ocult i-au luat triumfator locul. Geniul e in adormire, ca sa folosesc o formula masonica (apropos, ai auzit ca avem si noi masoni in Oltenia? Cred ca se ating ceremonios cu Prazul la adunari). Dar Directorul nu era multumit de eschiva mea (inca o persoana ma sustinea, ba chiar teoretiza inabil in acel loc despre imposibila intoarcere a geniului). Ce nu stia omul care credea in Geniu era ce spusese Petru Cretia, cred, cand cercetase poezia lui Eminescu: toti vor sa fie Eminescu, dar cati si-ar dori sa traiasca viata lui? Culmea, acel domn, profesor de romana, nu stia nici macar poemul lui Nichita Stanescu, altminteri n-ar fi fost atat de pornit sa redescopere Mitul Geniului: Atata sa nu uitati: ca el a fost om viu, viu, pipaibil cu mana. Atata sa nu uitati: ca el a baut cu gura lui, - ca avea piele imbracata in stofa. Atat sa nu uitati, - ca ar fi putut sa stea la masa cu noi, la masa cinei celei de taina. Atat sa nu uitati! Numai atat, ca El a trait, inaintea noastra... Numai atat, in genunchi va rog, sa nu uitati! Macar Petre Tutea nu-l numea geniu (desi avea definitia lui, luata de la Papini: sfanta nebunie a idealului), il numea, ditirambic si el, "suma de voievozi lirici". Eu stiu macar atat (si acum iti raspund): nu as vrea sa fiu Eminescu... ("Luat cu viata poemul pe care l-as fi putut scrie nu l-am scris duhul clopotnitei oricat l-am pandit nu l-am surprins") Ai nostalgia unui alt drum pe care viata ta ar fi putut coti? In gradina potecilor ce se bifurca, alegerea este lucrul cel mai important. Dar cine poate spune ca a stiut sa aleaga in viata drumul cel bun, cel care i se potrivea? Uite, aici eu sunt incarcat de scepticism si melancolie. Cred in infinitatea optiunilor si in acelasi timp sunt constient ca in viata nu avem prea multe de ales, intrucat exista un dat, ceva care ne alege cumva pe noi, fara ca prin asta sa fiu fatalist ori defetist. Mi-amintesc ca odata am scris un poem care avea drept moto o vorba remarcabila auzita la o femeie care conducea o sanie cu caini la concursuri de anduranta pe zapada unde, de regula, luau parte barbati. Intrebata de ce face asta, ea a spus: "Fiecare trebuie sa aleaga ceva in viata. Eu am ales sa merg cu ciinii." Sigur, ea vrut sa spuna altceva decat se intelege din lectura literala a frazei. Era o luptatoare si eu am admirat-o, asa cum admir toate femeile luptatoare, inclusiv atunci cand o fac impotriva barbatilor. Am nostalgia unui alt drum, daca ar fi sa merg pe el de la inceput, nu la jumatatea lui, cand as putea-o coti. Si-apoi, drumurile sunt facute de oameni, desi uneori esti silit sa mergi intortocheat pe ele, pentru ca asa au fost construite de altii. Simti atunci ca ai putea sa tai acel drum, sa-l faci al tau cumva, sa iesi din labirintul altora, al celuilalt, sa-ti faci propriul tau drum. Ca optiune de visare, as putea sa-ti marturisesc ca mi-ar fi placut sa o "cotesc" in viata undeva prin Mediterana, in lumina speciala a Tipasei descrisa de Albert Camus, acolo unde cel ce avea sa moara stupid intr-un accident de masina a inteles "ce este gloria: dreptul de a iubi fara masura". Sau la Oran, "in vidul unui mare oras instalat de multa vreme in mijlocul unei frumuseti de unde spiritul e absent", ori la Alger unde iarna crancena indurata de Camus era suportata cu stoicism (fericirea cere multa seriozitate, spunea el) fiindca la sfarsitul lui februarie migdalii din Valea Consulilor se vor invesmanta in flori albe. Pentru asta merita sa treci iarna. La noi, aici in Craiova noastra geroasa, ce asteptam sa infloreasca primavara? Un sentiment al zadarniciei care seamana izbitor cu ciulinii de la marginea orasului. Acum au invadat si centrul... ("acesta e sensul si as muri pentru sens numai un poet slab ar oferi intelegere…") Care e raportul intre fragilitate si forta in poezia ta? Dar in afara poeziei, in relatiile tale cu lumea literara? "Sa renunt este forta mea", asa suna un vers din Folfa. Sunt, ca poet, un amestec de papadie si vulcan. Ce au un comun una cu alta? Risipesc, dragul meu. Se risipesc si sunt incandescenta in stare pura. Puful splendid geometrizat al papadiei l-am cautat in prima mea carte de versuri, acolo unde am "cules" poeme precum "Nu pot sa rad in secolul astora", dar si "Sange de fulb". Eu am scris "Scapetii" si tot eu am fost cel care a scris "Poetul isi declina faima". Lumea mea este duala, ai intuit bine, insa niciodata duplicitara. Sper. Strict cantitativ, nu stiu cum stau procentele in raportul de care vorbesti. Imi inchipui ca sunt o insula mica de care depinde gratia lumii, adica a unei vastitati care din Cosmos de-am privi-o am fi cuprinsi de o ironie vecina cu duiosia: cum, doar atata este Mareata Lume? Acest glob de papadie pe care un vant rau il poate sufla la iuteala? Din perspectiva asta, poezia a fost intotdeauna mai mare decat lumea, pielea ei ar putea infasura lumea ca intr-un sul diafan, cu tot cu vietile noastre. Suntem, traim, gratie ei, intr-un sul diafan in care ne miscam ca si litere ale scrisului cuiva. Cand voi fi linistit, voi scrie un vers in care veti vede ca sunt parasit – cred ca asta a scris-o Bacovia. Poemele mele "scurte" din In margine si Fundatura Homer le-am scris, cred, in perioada "fragila" a scrisului meu, atunci cand pricepeam clar ca Dumnezeu se face intr-adevar mic pentru ca lumea sa poata exista (vezi teoria tim-tum elaborata de Hans Jonas). Poemele-fluviu, acel tip de poezie detestat de Cioran, le-am scris cand aveam nevoie sa ies din "tacerea" scrisului pe boabe de roua, cand ma simteam tunator sau poate eram asa, un fel de perioada "eroica" a scrisului meu. Cum defineste Carlyle eroismul? Sinceritate+seriozitate. Atunci, in carti ca Fincler sau Folfa aveam nevoie sa simt ca poeti ca William Blake erau mai rigurosi si mai precisi decat mordantul Cioran. Ei, nu ma compar cu Blake, insa aceasta senzatie de putere, de forta demiurgica pe care ti-o da scrisul sau te poate corupe. Noi scriem fabule azi in comparatie cu vechii. De altfel, stii ce sunt modernii, chiar in viziunea lucida a unuia dintre ei: pitici suiti pe umerii unor Uriasi. Cat despre cea de-a doua intrebare, raspunsul e simplu: sunt ca si in poezie, ma apropii de oameni sau ma indepartez de ei in functie de fragilitatea lor sau de forta pe care o emana. Cand sunt vulcan, imi plac papadiile. Cand sunt papadie, caut racoarea vulcanului. ("nu-mi pasa de literatura sa nu ma tulbur acum ma preocupa in mod deosebit") Cum ti se pare viata literara din Romania? Ai afinitati cu grupuri, cu ideologii, cu anumiti scriitori? Care sunt acestea/acestia? Trei oameni din orasul asta mi-au pus la intervale de timp, o aceeasi intrebare, semn ca ceva ii uneste, dincolo de diferentele de calibru intelectual si de etos cultural: ce mai e nou, Nicolae? Cei trei sunt: Gabriel Chifu, Mircea Cantar si Mircea Cornisteanu. Tustrei ma flatau crezandu-ma un cunoscator al noutatilor in materie de... cultura, un fel de Almanah Gotta (sper sa nu bat campii), un soi de ciocloped care a luat pulsul targului sau chiar al tarii. Fireste, nu pun semnul egalitatii intre cei trei si nici intre asteptarile lor, dar in suma ma abordau creditandu-ma, hilar cumva, ca pe o... agentie de presa. Ei bine, se inselau teribil: nu stiu nimic, nu cunosc nimic epocal, nici macar nu stiu ce-a fost ieri la teatru, la ziar sau in viata literara din Romania. Plutesc in leaganul pisicii care e mintea mea golita de evenimente. Ma intrec cu mine insumi in nestiinta si pierd la scor. Si acum vii si tu si ma intrebi cum mi se pare viata literara a Romaniei! Ultima oara, cand am fost cu tine la Caracal, orasul lui Tuca, Dan Diaconescu si Gabriel Liiceanu, sa citim in programul de protectie a martorilor al USR, viata asta baltea. Merg la cate un festival, colocviu de poezie din joi in pasti, la Bucuresti de cel mult doua ori pe an (am fost la Bookfest si te-am intalnit pe tine!), nu sunt invitat la chermeze culturale sic, nu iau cu asalt televiziunile locale sau nationale (am papat portia toata cand eram realizator la Oltenia TV!). Berariile din oras, insa, ma stiu toate (exagerez anume, in ultima vreme merg doar la Niagara si Agop). La lansarea cartii de interviuri de la Bookfest, intre cei care au vorbit cu bunatate despre carte si despre cel care a strans interviurile s-a numarat si poetul Liviu Ioan Stoiciu. Il stii pe Stoiciu cat de cat, nu-i asa? Ei bine, el iti poate raspunde la intrebare in numele meu, altminteri as putea sa fac pe increzutul si sa ma laud cu ce a spus el acolo despre cum sunt eu un tip moral si asta il face pe el sa fie atent la un scriitor, despre cum nu sunt eu in nici un grup (el a zis gasca) literar, despre o anumita discretie a mea, incat la un moment dat, dandu-i dreptate in gand, mi-am zis totusi cu un regret care ascunde el ceva "de ce oi fi eu totusi asa, de ce nu sunt si eu intr-o gasca, ar fi venit mai multi la lansarea mea, as fi putut da si eu 4-5 beri dupa lansare", nu doar una cum s-a intamplat cu Florin Oncescu, prezent si el acolo, ca tu n-ai vrut sa bei. Am baut singur, si cu tine si cu Florin, si intr-un fel mi-a parut rau, macar de-ar fi fost Adi Buz m-ar fi acompaniat el sau Ion Maria, barem, dar l-am lasat acasa ca prea m-a batut la cap sa-mi fie fan la lansare. Asa ca afinitatile mele, cate sunt, sunt cu scriitorii pe care i-am citit si mi-au placut, dar imi plac destui fara sa-i fi vazut vreodata si poate ca nici n-am sa-i cunosc vreodata. O fi rau, o fi bine, cin' sa stie? Imi plac cativa scriitori morti, acei invizibili de care vorbea Léon Bloy si cu care trebuie sa fii prieten, asa, unilateral macar, Virgil Mazilescu, Ion Stratan, Ilarie Voronca, William Blake, Van Gogh (ei, da!), Anton Holban, Malcolm Lowry, Gombrowicz, Ezra Pound, John Berryman, Ginsberg, Benjamin Fondane, Proust, Ernesto Sabato, Daniel Turcea, Seneca, Thoreau (eseul sau, Despre nesupunerea civica, ar trebui predat in toate scolile din Romania), Emerson, Mihai Eminescu, Platonov, Erofeev, Soljenitin, Salman Rushdie (a carui publicistica e cuceritoare) si mai sunt, dar nu m-apuc acum sa fac pomelnice. Dintre cei in viata, Ion Muresan, O. Nimigean, Marian Draghici, Patapievici, Paul Vinicius, Sorin Vidan, Buz, Baghiu, Stoiciu, Simona Popescu, Paul Goma, Norman Manea, Cosasu, Raicu, Cristian Simionescu, Gheorghe Iova si or mai fi. Imi plac outsiderii, si eu ma consider unul dintre ei. Cartile lor imi fac bine, ma educa sentimental si intelectual – e bine spus, e convingator? ("Cu totii sfarsim cu privirile in pamant cautand un soare al umilitilor") Ce parere ai despre Uniunea Scriitorilor si in ce raporturi esti cu aceasta institutie? Cat de necesara ti se pare aplicarea legii lustratiei in societatea romaneasca? Aceasta institutie era cat pe ce sa ma trimita in Indonezia, dar a intervenit salutar Ministerul Afacerilor Externe si astfel imi voi putea petrece vara in Oltenia! Urma sa plec acolo, la gripa aviara, cutremur de pamant si vulcanul Merapi, alaturi de Dumitru Chioaru, Adrian AluiGheorghe si Florin Iaru (care si-a revenit dupa lovitura la cap din Franta) la un Festival de poezie si chiar trimisesem inainte, ca zmeul buzduganul, un CV, o poza si cateva poeme in engleza pentru ca organizatorii sa le traduca in filipineza. E ceva sa fii tradus in filipineza, trebuie sa recunosti. Dar MAE a considerat ca vietile nostre sunt in pericol (in tara suntem in siguranta, trebuie sa recunosti, avem salariul minim asigurat) si a notificat asta USR, care ne-a lasat cu buza umflata (mai bine decat cu capul). Cica cei de la MAE ar fi spus ca acolo este "instabilitate telurica" (la noi e psihica). Dar Indonezia, cel mai mare arhipeleag din lume, este o tara care danseaza de mii de ani! Ce este aia stabilitate, la urma urmei? Acolo a fost o tiranie "ca-n Rusia", a generalului Suharto, un tsunami devastator, cazuri de gripa aviara cu transmitere la om si se astepta ceva de la Merapi, nitica superhotlava! Stii reclama Bamboocha? Aceea cu Fanta, cu tipii care sunt avertizati ca erupe vulcanul, se suie in masina si mai iau cativa pe drum sa-i salveze de vulcan. Cand colo, ajung la vulcan! O luasera in sens invers, ca orice poeti care se duc direct la Cauza! Ai vazut recent, poate, la televizor ca Merapi se pregateste deja, fumega, arunca lava pe nari: ce pacat ca nu putem sa ne mai masuram ochi in ochi! Ma si inchipuiam cu Florin Iaru si ceilalti doi prieteni ai mei fugind din calea vulcanului Merapi, direct in buza lui! Am ratat figura asta, dar Uniunea ne-a promis ca altadata, in alt arhipeleag, noi vom fi primii trimisi. Ma gandesc la arhipeleagul Gulag... Cu Uniunea am relatii... socrale (de la soacra): ma fac ca nu stiu cine e, desi m-am insurat cu fie-sa. Mi-a dat doua-trei premii (zestrea, de), dar n-am intrat in viata mea in biroul vreunuia dintre sefi (mint, o data, cinci minute la Ulici, dar nu stiu de ce), nu prea platesc cotizatia si am auzit ca ea, soacra, te poate da afara pe chestia asta. Afara, unde? Nu-mi fac iluzii, probabil ca nu sunt printre cei 10% dintre membrii ei care sunt cu adevarat scriitori, asa cum a afirmat obidit Mircea Cartarescu. Poate ca asa o fi, dar ce mai stiu este ca sunt destui scriitori buni, peste 10%, in afara Uniunii si asta ma mai consoleaza. Ma duc acolo, in no man's landul celor ce cotizeaza fara sa traga nadejde la pensie ori indemnizatie de merit. Acuma, are si dl Cartarescu dreptatea lui, mai ales ca uniunea se straduie sa i-o asigure: recent a intrat in ea (in Uniune) un tip de la Craiova numit Nicolae Babalau. El chiar a fost gazetar (bat apropo la gazetaria mea) la cotidianul judetenei de partid "Inainte", a continuat nitel si dupa 1990, a trecut la proza, acum e pe la Consiliul Judetean, ofiter de presa (e... ofiter, asa mai merge!) si a reusit, dupa o "activitate laborioasa" de o viata sa adere la USR. USR i-a recunoscut munca, carevasazica. Nicu Babalau, scriitor, membru al USR, coleg cu Mircea Cartarescu si, daca mi se permite, si cu mine. Eu cred ca pur si simplu Uniunea e nebuna, face literatura pe noi. Imi place Uniunea, ca e dadaista, amesteca om cu persoana si iese scriitor. De azi, vreau sa-mi zici Babalau... Lustratia... noi o facem la Uniune, cum am aratat. Ii bagam pe vechii activisti in Uniune si facem lustru cu ei. Ma gandesc ca se intampla asta din cauza ca oamenii au simt de prevedere: daca se intoarce comunismu', nu e bine sa ai si membri de-ai lor? Vorbind serios, lustratia e necesara, chiar daca avocatii apararii drepturilor Comunistilor Centrali sustin ca e prea tarziu. Nu e niciodata prea tarziu sa-i trimiti ad patres. Deghizati in capitalisti simandicosi, o dau pe dupa dud, din interese obscure sau vizibile. Cazul Voiculescu e graitor, asta a fost informator la Secu (vorba lui, ca toti cei opt milioane de angajati la fabricile PCR!) si voia sa fie vice-premier. Parca-l aud pe Ceausescu (cu o ureche mai fina azi): a, ce tradare a fost in tara asta! Si mai e loc, inca. ("ma rog si cobor tot mai mult ca intr-o meserie de care mi-e scarba") Ai avut/ai momente in care accepti un anume oportunism in comportamentul propriu? Daca da, il regreti sau ti-l asumi? Imi dai un exemplu concret? Da, atunci cand nu scriu ceea ce ma reprezinta ca om viu si-mi mortific mana cu inepte pagini ale micului functionar literar care sunt (vorbesc de noua mea activitate de referent literar la teatru). Dar tu te referi la comportamentul cotidian, dupa cum bag seama, adica la ceva ce tine de behavioristica vietilor noastre. Vrei o confesio, dar uiti ca nu esti confesorul meu si ca, mai ales, ceea ce as putea sa-ti marturisesc nu ramane sub anteriul popii care incerci acum sa fii. Vrei si un exemplu concret, de parca din ceea ce era odata exemplum atata a mai ramas, o spovedanie rapida, necalculata a bietei fiinte imperfecte si imorale care e omul. Stii ce zicea Vasile Vlad, poetul? "Micul om face nani, marele om soileste"! Ei bine, am fost si micul si marele in viata asta, am dat si eu dovada de oportunism atunci cand n-am reusit, de pilda, sa intorc binele facut de un prieten si am ezitat sa gasesc resurse in mine pentru a recunoaste asta. Daca te referi insa la arta de a fi egoist, de a calcula cu abilitate intr-o chestiune unde totul e sa-ti iasa rezultatul dorit, de ce as fi eu o exceptie? Da, am comis si eu delictul, dar este irelevant sa-ti procur pentru cititorii tai fotografia infamiei savarsite. Ajunge ca stiu eu si cel care le stie si le cantareste pe toate. Da, va fi greu sa ma mantuiesc... ("am de ales intre ironia unei vieti de mic culegator si sacrificiul de care ma tot cred capabil") Un prieten de-al meu te acuza, voalat, de obedienta. Un critic afirma ca premiul Uniunii Scriitorilor pe care l-ai luat in 2003 s-a datorat tragerii unor sfori. Un alt prieten de-al meu sustine ca, inainte de a ridica piatra (ca polemist) ar fi bine sa fii atent la propriile compromisuri. Imi raspunzi, chiar daca nu formulez o intrebare? Ar fi fost bine sa-mi fi spus cine este prietenul 1, prietenul 2 ca si acel critic, e corect asa. Nu pot lupta cu fantome si nici Ulise nu sunt sa-l prind pe Proteu aflat in exercitiul barfei sale. Nu stiu nici la ce te referi cand vorbesti de trageri de sfori: la mine, la juriu, la Consiliul UE? Totusi, observ ca ai prieteni cu simtul curajului si al raspunderii: isi spun tie ceea ce cred ei cu tarie, fiindca stiu ca tu imi vei comunica observatiile lor de natura morala. Vorba lui Liiceanu: morala de a doua instanta, adica minciuna, este necesara daca trebuie sa luptam impotriva Raului. Iti spun ca prieten (3): nu te lasa folosit... Se cuvine sa fac precizarea ca e vorba despre afirmatii disparate in timp si spatiu, intamplatoare si puse cap la cap in formularea mea anterioara, poate nu tocmai inspirata. Nu era vorba despre barfa, criticul poate ca era sincer sau poate era malitios, iar ceilalti imi semnalau mai degraba niste nevoi proprii. Nu pot raspunde cum trebuie – ma simt cumva acuzat – fiindca nu pricep de unde pleaca prietenul 1 in afirmatia lui: obedient fata de cine? Fata de sefii Uniunii sau de mahari din aparatul administrativ al acesteia? Fata de bonzii literari care fac si desfac nodurile marinaresti ale literaturii noastre plina de bisericute si partide de buzunar? Tu vorbesti de Masoni aici, ca acolo isi are obedienta sensul plin pe care il da omul dorintei sale de a supune si a fi supus. Tot ce pot sa spun, referitor la un capitol pe care il credeam incheiat (i-am raspuns si Xeniei Karo la o intrebare asemanatoare acum un an), este ca am fost preferat lui Ion Mircea cu 4 voturi la 3 dupa cateva tururi in care se mergea cap la cap. Cand am intrat in sala Teatrului Bulandra, unde se dadeau premiile, aflasem de 15 minute ca l-am luat, imi spusese cineva pe strada, da-mi voie sa nu-ti spun cine (trebuie sa-mi protejez si eu prietenii). Ei, ce crezi ca am remarcat acolo? Ca majoritatea scriitorilor din Bucuresti si din provincie care fusesera nominalizati, dar nu luasera premiul, nu erau prezenti! De unde stiau ei ca nu vor fi premiati? E simplu, imi dau azi seama: aveau prieteni buni in juriu sau in staff-ul USR. Ca buni "masoni" ce erau, se informasera. Nu se facea sa te faci de ras si sa te prezinti la ceremonie in postura de "invins". Ei bine, la Oscar, stii bine ca nu e asa: barbateste – si femeieste – este sa te prezinti si sa-l aplauzi pe castigator. Eu m-am prezentat si am spus pe scena unde Monica Davidescu ma privea admirativ (Temisan era absent) ca sunt poeti nominalizati care meritau premiul asta, ba sunt unii care n-au fost nici macar nominalizati si-l meritau la fel de bine. Crezi ca cei din sala m-au crezut naiv, provincial sau ipocrit? Asta n-o vom sti niciodata, nu-i asa? Chiar l-am felicitat, in afara scenei, pe poetul Dinu Flamand, colegul meu de premiu, care s-a uitat cumva prin mine: cine o mai fi si asta? Evident, nu eram Ion Mircea care era marele favorit in acel an si fost coleg echinoxist. Iti dai seama ca am facut o bresa in aura Echinoxului in acel an? (Daca as fi cinic as cita dintr-un subversiv: placerea mea este sa stric socotelile celor mari...). Dovada ca era asa: l-am rugat pe Dinu Flamind sa transmita salutarile mele lui Mircea Iorgulescu, cel care scrisese frumos despre mine in 1989, anul ramanerii sale in Franta, la posta redactiei din SLAST, si care sunt sigur ca s-a bucurat sa se vada cumva confirmat peste timp (bine, bine, stim si trebuie sa stim ca valoarea unui scriitor nu este data automat de premii, dupa cum valoarea unui om nu sta in pielea lui!). Credeti ca a facut-o? Cine era Coande pentru ca el sa tina minte acest nume pana in redactia RFI, unde era si este coleg cu Iorgulescu? Prietenilor tai (1, 2) le-as mai spune sa incerce sa citeasca ce am scris eu fara ochelarii de cal ai prejudecatilor care fac din oameni inteligenti adevarati prigonitori ai adevarului, bisnitari de sens si interpretare, ca sa folosesc expresia exacta a lui Salman Rushdie. Ca polemist, eu am semnat tot ce am scris si suferinta mea, atata cata este, e ca n-am primit replici in scris la ceea ce am publicat (uitasem, mi-a raspuns Solomon o data, dupa ce l-am incondeiat in ziarul unde scriam; cum a comentat prietenul tau faptul, stii oare?). Avem noi o traditie prelunga a oralitatii de pubela, o arta a barfei ce se consuma in coterii ieftine, un curaj masochist de a desfiinta pe cineva in absentia. Cultura civica presupune tocmai dialog si replica cinstita, in fata, nu pe de laturi, in traditia behaitului dezaprobator al Mioritei. Dupa cum, nu este treaba magarului pe unde pasc oile. Daca amicul tau ar fi vrut-o, eu i-as fi inlesnit publicarea rezervelor sale in publicatii unde semnam: macar atat sa fac si eu pentru propria-mi glorie. Altminteri, Hristos avea dreptate, insa nu asa cum interpreteaza amicul 2: cine este fara prihana? Parca mai bine o zice, insa, Rimbaud, apostatul: o sezoane, o castele!/ce suflet e fara gresele? Cat despre cale, sunt pe ea, dar nu sa ma "implinesc": flamandul traieste mai intens in asteptarea minunii. ("In plina exegeza a ratarii viata mea se razgandeste") Imi spui o mizerie care crezi ca ti s-a facut de catre colegii de breasla? Dar o bucurie? Cand te apropii de 44 de ani, nu mai vrei sa retii mizerii, stii si tu asta. La ce bun sa-ti incarci sufletul si mintea cu rautati care oricum nu te-au malformat? Uite, supravietuiesc si dupa asemenea "mizerii", cum le zici tu. Si-apoi, avem exemplul Omului in fata: El a iertat tot, chiar daca unii mai cred si azi ca a trisat. Bucuria trebuie retinuta – si trebuie potentata, inmultita. Bucurii am avut atunci cand cineva a facut posibila aparitia unei carti a mea, cand a scris despre ea cu o intelegere care nu excludea critica onesta, cand am comunicat cu cineva si am avut sentimentul pre-cunoasterii. Eu sunt bucuros chiar si atunci cand ma cert cu cineva, daca ma poti crede: un scriitor adevarat, ca si un om de caracter, trebuie sa profite de tot, si de intelegerea celor din jur, dar si de neintelegerile care aparent musca din silueta lui spirituala. Nu ti se pare uneori ca literatura, viata este si istoria unei neintelegeri fertile? ("Ca orice animal inalt mi-ar placea sa mor departe de literatura") Preferi o recunoastere actuala uneia postume sau invers? ("Si-si" e o varianta prea convenabila) Prefer o bere rece, acum, uneia calde, atunci. Dupa cum, candva, voi prefera un scotch de calitate pus la macerat acum 30 de ani. Si cu asta cred ca am raspuns, scurt si la obiect. ("nu sa distrug vreau dar nu am incotro") Ai scris ani la rand articole de opinie in presa si in revistele de cultura. Pari mai degraba un rebel, un razvratit, decat un conservator. Care ar fi adversarul principal al societatii romanesti post-revolutionare? Au schimbat ceva articolele tale? Ai avut sentimentul ca influentezi intr-un sens pozitiv lucrurile? Pai, ori sunt un rebel, ori sunt un oportunist! Conservator nu pot fi, ca m-ar mustra Maiorescu sau Eminescu daca m-as da cu Voiculescu si ai lui, conservatorii recenti ai natiei. Dar stii ca si Caragiale a fost conservator? Plin de o sfanta radicalitate care combina umorul grotesc al personajelor sale, care-i tasneau de pe trotuar in fata masinii... de scris, si nevoia de pecunia de la Momuloaia, el l-a nascut pe Farfuridi, cel ce avea dubitatii de genul "din doua una, dati-mi voie: ori sa revizuieasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele esentiale". Aici e dialectica grea, nu-i asa? Deci, adversarul principal este Farfuridi deghizat in Ins principial. Articolele mele nu au schimbat nimic, pe nimeni si nici nu-si propusesera asa ceva. De scris, ca de o amenintare cu Eticul pe post de ghioaga, nu se schimba nimeni. Golatatea inconjoara, iar foamea da de-a dreptul, a spus nemuritorul Creanga, care mi se pare un mare Roman ce poate urca linistit pe podiumul unde se bat Nadia, Hagi si Decebal-catre-Popor. Oamenii cred ceea ce vor ei sa creada sau, asa cum spune proverbul, "pisica o poti convinge sa bea lapte, dar otet nu". Nu am avut niciodata sentimentul ca influentez in vreun fel lucrurile, m-a ferit Dumnezeu de paranoia de a crede ca sunt investit cu o misie de genul asta. Fara sa doresc sa pozez in ins metafizic sau in dribleur de jaloane neinsufletite (si care nu ma pot deci faulta), iti voi aduce drept argument ceea ce au spus doi barbati cu mintea la purtator, Alexis de Toqueville si René Girard. Primul spus-a, undeva in "Despre democratie in America", ca "adevarul este ascuns si va ramane asa de-a pururi". Se referea, cred, la puterea mintii omenesti de a pune mana pe ceea ce filozofii au definit in atatea moduri care sunt definitii ale mintii ce se masoara singura si nu-si da de capat: adevarul. Al doilea, pe urmele vechii intelepciuni veterotestamentare, vorbind intr-o carte minunata despre om ca "denegare mai mult sau mai putin violenta a violentei sale" (omorul fondator, stii tu) ne atrage atentia ca Iisus a fost lichidat el insusi atunci cand fariseii si-au dat seama ca a venit sa dea omenilor cheia care le-ar fi luat ceata de pe ochi. Ce avea de gand Iisus, atunci cand ii certa pe farisei, in Evanghelia dupa Luca? Sa spuna in termenii Psalmului 78 "cele ascunse de la facerea lumii": Vai voua! Ca ziditi mormintele proorocilor pe care parintii vostri i-au ucis. Asadar marturisti si incuviintati faptele parintilor vostri, pentru ca ei i-au ucis, iar voi le claditi mormintele. Girard face un conspect amanuntit a ceea ce inseamna omor, omorul originar, cel prin care Satan i-a luat in stapanire, dupa care comenteaza ca, astfel intemeiati, oamenii scot noi minciuni care perpetueaza crima lui Cain si impiedica cuvantul evanghelic sa ajunga la ei. Aici, Girard are un gand exceptional: "Omorul cheama mormantul si mormantul nu este decat prelungirea si perpetuarea omorului. Ei au ucis, voi claditi: e istoria intregii culturi omenesti, pe care Iisus o reveleaza si o compromite in mod decisiv". Cred ca ti-a atras atentia intr-un mod neplacut ce spune Iisus despre farisei si carturari: e valabil si azi. Varuiesc morminte, si asta e cultura noastra isteata. Girard mai spune, spre deosebire de Toqueville, ca adevarul, acela cristic, va prinde viata chiar de-ar fi sa treaca secole si "tot ce este ascuns va fi dezvaluit". Bun, si atunci sa ma astept ca oamenii sa se schimbe citind articolele mele? Doar citind, cand ei nu ar putea crede nici daca l-ar vedea pe Iisus in carne si oase? Misiunea presei este sa stropeasca nitel florile de dimineata ca sa nu moara pana la pranz, asta in cel mai fericit caz. Ceea ce face presa noastra de azi e, cu mici exceptii, sa scoata florile si sa semene scaietii care plac atat de mult firilor care varuiesc cu osardie mormantul-Romania. ("Singurul motiv pentru care nu imi public fericirile e ca nu curge sange – carciumile unde se incaiera hamalii sunt teatrul meu preferat") Intr-o vreme cand tot mai multi poeti cotesc spre proza si destui prozatori spre scenariu de film, vei ramane fidel poeziei? Problema e sa-ti ramana ea tie fidela. Candva m-am suparat si eu putin pe poetii care o "coteau" mai mult sau mai putin convingator spre proza. Insa nu aveam dreptate; la drept vorbind, ce e mai rau, sa treci la proza sau sa parasesti literatura? Pe cine mai impresioneaza ca Rimbaud a murit din cauza ca i s-a cangrenat piciorul in cursa lui arghirofila prin tinuturile morganatice ale acelei Elvetii africane care era pentru el Abisinia? Nu este el cel care a scris "par délicatesse j'ai perdu ma vie"? Unde-i delicatetea in arghirofilia din ultima parte a vietii? Si totusi, sa nu avem gratuitatea de a ne substitui constiintei altuia (Mallarmé). Sa mori livrand arme lui Menelik, un dictator etiopian, in timp ce poezia ta nastea un continent acasa... Cine stie, poate ca asta era felul lui de scrie roman, adica de a plimba o oglinda prin continentul care a dat-o pe Eva neagra. La urma urmei nu spusese el, cu superbia care l-a si pierdut, ca "poetul este cu adevarat rapitorul focului"? Poate ca voi scrie si eu ceva ca un roman intr-o zi, dar nu-l voi numi roman, ci altceva, ceva ce ar putea sa aiba legaturi cu poezia inca, un fel de nautil, amfibiu care ridica pe labele de dindarat si merge, ba chiar poate zbura in timp ce vorbeste limba in care au oficiat candva preotii de la templul din Dendrah: "A venit Horus si a adus membrele lui Osiris pe apa, in timpul acestei zile, sub aceasta forma de crocodil". Ai auzit ca mai exista totusi Dragoni? Cartii asteia i-as pune titlul "Omul care scria cu ochii"... ("Ma uit in urma si vad silueta unui dor care ma va insoti perpetuu") Cum a fost copilaria ta? Cand ai intalnit prima carte si cum a continuat aceasta legatura? Care e principala ta multumire non-literara? Obisnuita, ca oricare alta, cu un tata mai mereu plecat de-acasa, dupa paine, fiindca la Osica lui nu mai avea proprietate: tatal sau, carciumar si cu ceva stare facuse chiar si puscarie la comunisti, iar el fusese silit sa se angajeze undeva prin tara, ca artificier, cautand bogatii ale pamantului de care familia lui fusese jefuita dupa 1948. Un Rimbaud de la tara... Mama a ramas sa ne creasca, trei copii, si ne-a crescut bine, chiar daca mai tin minte si acum bataile ei: facea fata cu greu efortului de a fi o Mama/Tata. Insa este o natura morala extraordinara si, putin, putin seman si eu cu ea. Stiu din prima clipa, gratie flerului de la ea mostenit, cand impostura se ridica in doua labe si se da (la) om. Mergeam la scalda la Oltet, ne jucam prin zavoi, la padure, jucam fotbal si spargeam toate geamurile de pe strada (mai ales ale mele), ascultam povesti de la bunicul meu, cel poreclit in sat Coande. De la el am capatat pasiunea pentru citit. Era abonat la biblioteca sateasca de la caminul cultural din Vladuleni, un cartier al Osicii, si am mers si eu acolo. La un moment dat devenisem cititor fruntas pe comuna, daca-ti inchipui! Intr-un an, se zice, am citit 500 de carti, m-au dat exemplu comunal la gazeta primariei din Osica. Il Fenomeno, ce mai... Ce mandru am fost de superioritatea mea spirituala dovedita statistic! Evident, nu-mi amintesc mai nimic, eram in clasa a V-a, citeam Panciatantra si povestile ciudate ale zeilor Olimpului, cand l-am descoperit pe Boccaccio. Il scosesem din raft, iar o profesoara de la liceu, care se afla langa caminul cultural, s-a uitat cu subinteles la Doamna Tina Cioculescu, bibliotecara care ma lasa sa iau din rafturi tot ce-mi poftea inima. Insa buna Doamna Tina a linistit-o scurt, destul de tare ca sa aud si eu: nu draga, nu e nici o problema, el e cititorul meu experimentat... Insa mefienta tot stia ea ceva: ajuns acasa am foiletat febril cartea in cautarea pasajelor descoperite in biblioteca si unde geniul boccaccian pune la treaba imaginatia povestind despre cum Peronella si-a ascuns ibovnicul in butoi atunci cand i s-a intors pe nepusa masa barbatul acasa. Imaginea armasarilor nabadaiosi aruncandu-se infierbantati asupra iepelor din Partia, prin care Boccaccio descrie asaltul musteriului de ocazie asupra nevesticii aplecata peste butoiul unde se afla chiar incornoratul ma urmareste si azi. Nedumerirea mea subzista, asijderea: ce fel de iepe sunt cele din Partia? Non-literara... adica ar trebui sa plec tot dinspre literatura, vezi bine, dupa cum formulezi tu intrebarea. Vezi tu, daca epigraful, in interpretarea ta, are o anume legatura cu intrebarile pe care mi le-ai pus, atunci trebuie sa spun ca aici declicul tau este eronat. Cand vorbeam de silueta unui dor, ma refeream la o persoana iubita care ramasese acasa in momentul plecarii mele in Germania. Nu este nici o aluzie la dorul de casa, ci este dorul concret, daca vrei asa, dupa o persoana pe care o lasam in urma. Ma simteam un fel de Orfeu post-modern uitandu-se in urma dupa Euridice. Ce bine ca in post-modernitate, chiar cu rolurile inversate astfel, Orfeu n-o pierde definitiv pe Euridice! Implinirea mea non-literara este iubirea pentru o femeie care ma iubeste "si care ma subjuga, robita sufleteste,/de fiecare data alta, aceeasi niciodata"... ("atunci cand lumina pune pe lucruri si oameni o patina speciala de aur vechi si parasire profunda") Poti face publica o intamplare intima pe care nu ai povestit-o nimanui? As putea, dar unde ar mai fi farmecul intimitatii? Stii, omul are dezlegare sa iasa din intimitatea lui si sa primeasca pe altul in intimitatea proprie, mai ales de cand prin Iisus, Dumnezeu a iesit oarecum din intimitatea sa, asa cum foarte frumos o spune intr-o predica recenta Papa Benedict al XVI-lea. Prin insusi nasterea sa, prin faptul de a se fi facut om, spune acelasi papa, "Dumnezeu ne-a permis sa aruncam o privire in intimitatea lui Dumnezeu insusi". Intimitatea mea nu este interesanta pentru nimeni, te asigur. Interviu de Cornel Mihai Ungureanu |
 |
 |
 |
|