nnicolae coande |
| Raspunsuri la intrebarile lui Petru Parvescu pentru revista Hyperion Lumina scrisului trece ideal prin om |
| Pentru un scriitor, destinul si optiunea sunt dimensiuni existentiale exemplare. Ce rol au jucat (joaca) acestea in viata dumneavoastra? - Daca destinul si optiunea sunt pentru scriitorul de oriunde dimensiuni existentiale exemplare, te intrebi ce relevanta are faptul ca traiesti la metoc si ca nu te-ai nascut in omphalosul lumii, acolo unde a purta purpura este de la sine inteles. Cum vine destinul peste tine, fie si la „nivelul provinciei”? Asa, ca in simfonia cu pricina, cu acele masuri in-umane care zguduie si impresioneaza pe cel care nu se joaca defel cu Ananké, dar si pe cel care nu stie decat de Fatum? Si: ce optiune mai poti lua tu atunci cand in partea ta de lume ai fost educat sa crezi in „soarta” (ei doar au stele cu noroc si prigoniri de soarte...) si in „fortuna labilis” mai mult chiar decat in totalitarismul cu care aceasta lume te-a intarcat inca de la nastere? Scriitor nu cred ca se naste nimeni, eventual devine – tocmai impotriva lumii care noteaza sec, la sosirea ta, inca un suflet de rumenit in cuptoarele mele. Pentru cei care cred ca sunt nascuti si trimisi ca soli de un spirit celest al literaturii am o veste proasta: asa ceva nu exista. Scrisul se naste tocmai impotriva lumii, cel mai adesea, in orice caz, tocmai ca dovada a trecerii prin lume, impotriva cenusii care acopera totul. Nu sunt un apocaliptic cu orice pret, dar cred in lumile superioare care vor fi existand dupa ce omul va trece si el. Fiti trecatori, iata un indemn pe care trebuie sa stim sa-l apreciem cum se cuvine in fiecare zi a vieti(lor) noastre. Istoria literaturii consemneaza uneori arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs. cand credeti ca s-a produs (cu adevarat) acest eveniment? Vorbiti-ne cate ceva despre primele dvs. incercari literare. - Evident, atunci cand am publicat prima carte. In 1995 am debutat cu In margine, placheta de 40 de poezii aparuta la Ed. „Ramuri”, in urma unui concurs initiat de Filiala USR din Craiova. Cartea a mai asteptat un an dupa ce fusese premiata, lipseau banii, hartia sau chiar tipografia, nu mai stiu nici eu. Cert este ca in intervalul scurs intre anuntul premierii si aparitia pe hartie a cartii am avut timp sa fac din „Ultimul alexandrin”, cum se numea initial manuscrisul, o alta carte. Sfatuit chiar de editor, care nu avea fonduri suficiente la dispozitie, am redus numarul de poezii (de la 70 la 40), iar din proprie initiativa am schimbat titlul cartii (oricum, brusc, se metamorfozase in altceva!). Asa se face ca insasi prefata de 4 pagini trimisa de Liviu Antonesei la rugamintea mea s-a redus la 1,5 pagini, cu scuzele de rigoare adresate elegantului literat iesean. Au si cartile soarta lor, nu numai oamenii, dupa cum vedeti. Sigur, publicasem pana atunci in cateva reviste literare, cu debutul in „Ramuri”, in 1986, fusesem premiat chiar de Marin Sorescu, secondat de Gabriel Chifu, cu premiul de debut al revistei „Ramuri” (in 1988), dar cred ca debutul valabil s-a exprimat chiar in volum. A trebuit, asadar, dupa aparitia intr-o revista literara, sa astept 9 ani pentru a-mi vedea numele tiparit pe o carte, insa nu voi acuza vremurile, asa cum se poarta azi. Pur si simplu nu m-am grabit si nu ma consider un scriitor care nu a reusit sa tipareasca inainte de 1989 din cauza cenzurii. Nu cred ca ma preocupa sa discut cu edituri comuniste, asta-i tot, desi macar o incercare, la „Scrisul Romanesc”, trebuie sa recunosc, facusem. In ce priveste primele mele incercari literare, de unde stiti ca erau doar „incercari”? Pentru ca aveti dreptate: asa erau. Pe scurt, nu-mi voi bate capul cu ele si nici nu voi agresa eventualul cititor al acestei anchete cu stafia scremutelor mele poezii de tinerete. De altfel, cred ca Montale (pe care il citez de cate ori pot si pe unde se nimereste) avea dreptate: Eu cred ca tineretea-i anotimpul ce-i mai penibil in viata. Ca sa ma revansez pe mediocritatea versurilor mele de adolescenta voi spune ca eram, in schimb, un cititor asiduu, dezinteresat si indragostit de ceea ce citeam. Care a fost drumul pana la prima carte? Voi raspunde pe scurt: am mers de cateva ori la cenaclul patronat de Marin Sorescu, unde ii ascultam pe debateurii Patrel Berceanu, Gabriel Chifu, Constantin Barbu, Marius Ghica, George Popescu, dar si pe insipidul Ilarie Hinoveanu & caracuda de rigoare. Am citit acolo o singura data, nu l-am dat pe spate pe importantul scriitor, dar m-a bagat in seama, am fost publicat, pana in 1989, in cateva reviste din tara (« Familia », « Luceafarul » si « SLAST ») de Ana Blandiana, Ion Gheorghe si Mircea Iorgulescu, dar poezia mea nu s-a cristalizat in cercuri cunoscute si nu a fost dirijata dupa canoanele epocii, inclusiv cele estetizante, de pana in 1989. M-a ferit de asa ceva o anume nepasare vizavi de moda timpului, lipsa de interes pentru succesul imediat, dar si un instinct care-mi spunea sa ma feresc de spiritul turmei. Dupa 1990 am putut publica in majoritatea revistelor bune din tara, dar aproape ca nu este poet care sa nu se laude cu asa ceva. Totusi, ceea ce vreau sa subliniez este ca la « Romania literara » m-am bucurat constant de aprecierea doamnei Constanta Buzea, poate cel mai bun cititor de poezie din Romania de azi. Ce personalitate (personalitati), grupare literara, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influentat viata ca om si scriitor? -Poetul Marian Draghici, actualmente secretar de redactie la « Viata Romaneasca », m-a directionat in anii adolescentei sa descopar poezia si poetii de calitate. Apoi, cei de la « Ramuri » au fost atenti la devenirea mea si m-au publicat constant cu poezie, m-au premiat, mi-au dat de baut. Am sters cu ei pe jos (dar asta e deja un vers vechi !). Ca poet, ma simt format in aerul vag contestatar al anilor premergatori revolutiei, intr-un soi de idealitate si furie interioara consumata in bruste rebeliuni in pagini azi pierdute. Cred in continuare ca poezia poate distruge mituri politice, dupa cum le poate edifica. Totusi, nu sunt un poet politic, temele mele, daca pot vorbi de teme, sunt « moartea in viata », « pierderea darului », dar si greata de materialismul grosier al lumii in care traim, o dureroasa parere de rau dupa o lume mai plina, mai bogata in culori decat cea comunista, undeva prin Alexandria lui Durell. Patria noastra evaporata… in care am fi putut trai si n-a fost sa fie. Vedeti, eu mai cred ca era posibil sa ma fi nascut in alta parte. Cred ca putini poeti romani de azi sunt curajosi cu adevarat, inclusiv la nivelul expresei poetice, si ca traim o epoca de sonora decadenta a poeziei. Ca urmare, oricine poate accesa ‘fondurile’ ei, dupa un retetar stabilit de cativa comisari literari, poeti sau critici, cu sediul in propria-le neputinta de intelege faptul ca poezia este masura netrucata a celui care o traieste. Si apoi o scrie. Am fost influentat si de cativa prieteni mai tineri decat mine, Sergiu Ioanicescu, Adrian Buz, Vasile Baghiu, O. Nimigean sau Sorin Vidan – care mi-au dat constant incredere in faptul ca nu exista limite in curaj: cel de viata si cel cu care un scriitor este tot timpul dator: curajul de a fi tu insuti pana la capat. Raportul dintre constiinta, politica si gandirea libera constituie o mare problema a lumii contemporane. In aceste conditii, care este, dupa dvs., raportul dintre cetatean si scriitor, dintre scriitor si putere? Intrebarea asta mi s-a parut atat de grea incat am fost nevoit sa destup o sticla de coniac si sa-mi fac mult curaj pentru a raspunde. Uneori, curajul pur si simplu nu ajunge. Si totusi, imi este greu si asa, intrucat ma simt ca in fata unui examen. Am avut intotdeauna groaza de examene si de profesorii omniscienti. Raporturile de care vorbiti sunt atat de fluide si in continua miscare, browniana, cum se obisnuieste a se zice, incat nu doar lumea contemporana s-a putut confrunta cu ele, ci si lumile de dinainte si cele care vor veni. Tot ce este contemporan cu mine ma misca, insa, si nu fac decat sa ma gandesc, in asemenea situatii, ce s-o fi facut oare in trecut atunci cand problema se punea tot asa? Sau ce se va face in viitor, cand aceste raporturi isi vor cere dreptul la a fi explicate? Cum banuiesc ca nu exista o singura lume – desi noi traim in singura lume pe care o cunoastem – si ca omul este capabil sa inchipuie zilnic noi lumi, cred ca el poate gasi, macar anual, noi raspunsuri la mirari seculare. Dupa cum zicea si nenea Iancu, cetatianul-pompiar..., glumesc, dumneavoastra vreti un raspuns serios si mie imi arde de glume! Scriitorul este provocat zilnic sa fie cetatean, in timp ce acela nu se simte provocat sa fie si scriitor. Nu pledez, Doamne fereste! pentru superioritatea scriitorului asupra simplului cetatean (care poate fi un bun pompiar), mai ales ca scriitorul nu vrea, cu minime exceptii, decat sa fie simplu cetatean, chiar daca uneori se crede investit chiar de societatea in care traieste cu niste obligatii pe care nu si le-a dorit vreodata. Pur si simplu, scriitorul vrea sa fie lasat sa scrie si sa traiasca. Halal program estetic, vor zice unii. Dar sa raspund: ca unul care a scris sute de articole pe diferite teme in perioada cat a fost scriitor la ziar (2001-2005), pot sa va spun ca scriitorului nu-i este indiferent de cine este reprezentat si pe cine reprezinta el insusi. Nu-i asa ca nu v-ati fi asteptat? Scriitorul reprezinta si el pe cineva, in afara lui insusi, si din aceasta cauza are el si insomnii cu care lupta inclusiv in pagina alba. Spre deosebire de politician care nu se gandeste decat cum sa faca avere personala (disculpandu-se ca lupta pentru binele public), scriitorul vrea sa daruie intr-un mod atata de inconstient ceea ce poseda incat se auto-saraceste (scuzati barbarismul!) pana la expropriere. De ce ar vrea scriitorul sa reprezinte? Fiindca altfel nu poate. Eu aici nu vorbesc de scriitorul ca membru al unei secte, partid sau organizatie structurata dupa principiul lojilor, desi scriitorul poate si el sa apartina unei organizatii si chiar apartine. Nu, scriitorul, in actul sau cel mai autentic, scrisul, este mason pentru altii. Atunci cand insa scriitorul devine un inchipuit reprezentant al unui curent de opinie sau de idei si se agrega dupa un principiu care serveste mai degraba principiilor politice decat fundamentelor libertatii umane, el semneaza scrisori precum cea a intelectualilor care il apara pe Basescu sau il cheama pe Iliescu sa apere tara de Vadim sau scrie istorii recente pe gustul lui Becali! Halal expresie mai are si intelectualul sau scriitorul in asemenea ocazii! In timp ce scriitorul adevarat vede in individ, ca om, „principiul” unic de aparat, intelectualii ca E. Simion sau A. Paunescu apara casta Omului de care se cred reprezentati. Se aduna si apara, atunci cand acela nici macar nu are nevoie. Nu au nevoie politicienii nostri pigmei sa fie aparati, la noi, de intelectualii cu fruntea-n nouri. Nu e cazul. Daca superbii intelectuali si scriitori citati mai sus (la care il putem adauga si pe T. Ungureanu in zelu-i prostesc de a continua sa fie platosa de cuvinte a torsului presedintelui nostru) ar cunoaste exemplul lui Boris Pasternak, asa cum este el povestit de Isaiah Berlin in Convorbiri cu Ahmatova si Pasternak, ar putea lua o pauza de gandire si poate s-ar teme de penibilul vietilor lor rezultat din actiuni care nu fac decat sa arate caraghioslacul vremurilor pe care le traim. Pe scurt, Sir Isaiah Berlin povesteste ca, prin 1945, a servit o bucata de timp la Ambasada engleza din Moscova, care ducea lipsa de personal vorbitor de limba rusa. Asa i-a putut cunoaste pe Ahmatova si pe autorul romanului „Doctor Jivago”, in conditii dintre cele mai dificile pentru libertatea de expresie a scriitorului rus. Voi relata pe scurt pilda oferita de Pasternak la una dintre intalnirile sale cu Berlin: candva, prin 1935, poetul a fost sunat de autoritatile rusesti care i-au comunicat ca trebuie sa se prezinte la Paris, la un congres al scriitorilor. Cum el s-a plans ca nu are haine potrivite, autoritatile i-au comandat pe data un costum nou, camasi cu mansete scrobite si guler tare, pantofi de lac, insa poetul nu a suportat sa poarte asemenea scumpataturi si a cerut sa fie lasat sa mearga in hainele sale. Acolo, l-a cunoscut pe Malraux care i-a spus ca el sugestionase autoritatilor rusesti sa-l invite pe Pasternak (dar si pe Babel), chiar daca acestea sovaiau. Insa la congres erau prezenti, intre altii, Aragon, Auden, Forster, Dreiser sau Gide, scriitori liberali, si era imposibil ca scriitori sovietici care tineau aproape de Kremlin sa faca o buna impresie acolo. Cum congresul era unul de organizare a scriitorilor impotriva fascismului, Pasternak a luat cuvantul si le-a spus: inteleg ce vreti sa faceti aici, dar va rog un singur lucru: nu va organizati. Organizarea este moartea artei. Numai independenta personala are importanta. In 1789, in 1848 si in 1917 scriitorii nu au fost organizati pentru sau impotriva a nimic. „Nu va organizati, a incheiat Pasternak, va implor”. Ce vreau eu sa spun in urma acestui exemplu dat? E simplu: scriitori, nu va organizati asa cum le-ar placea lor s-o faceti pentru ei, ci organizati-va, ca scriitori, asa cum va poate servi voua mai bine. Niciodata politicienii nu-i vor putea intelege pe scriitori, pur si simplu pentru ca sunt mult in urma acestora. Aduna bani si onoruri (Escelenta, tinicheaua.... vorba lui Eminescu) si de aceea sunt greoi. Din timpul sau scriitorul, daca este adevarat, nu poate acorda decat omului simplu, celui ce are cu adevarat nevoie de el. Iata cum privesc eu, tovarasi, problema raportului dintre scriitor si cetatean si dintre scriitor si putere. Literatura – la frontiera mileniului III. Din aceasta perspectiva cum apare pentru dvs. literatura romana contemporana? Perspectiva temporala prin prisma careia putem privi o literatura in ansamblul ei este, de obicei, folosita de istoricii literari si chiar de catre sociologii pentru care frontierele sunt tot atatea borne ce anunta eventuale schimbari. De paradigma sau de clima... literara. Eu, ca mai miop, nu vad literatura chiar asa... departe. Faptul ca suntem intrati in mileniul trei nu ne face mai interesanti decat suntem si nici mai aproape de vreun adevar care ar creste in noi si in lume o data cu trecerea timpului. Participam si noi la lume, cu partea noastra de privire, mai clara sau mai mioapa. Din anumite puncte de vedere, secolul XX a fost, s-a spus, unul extrem de scurt si, as adauga eu, unul extrem de al dracului. Daca noi, nascuti in perioada comunista, nu am sesizat duritatea lui decat mult mai tarziu trebuie s-o punem pe seama sansei si a faptului ca regimul isi permisese o mica liberalizare de care am beneficiat macar intre anii `70 si `80. Insa finalul anilor `80 ne-a aratat de ce secolul acesta sanchiu s-a sfarsit brusc, odata cu revoltele statelor comuniste impotriva sistemului penitenciar impus de Moscova si de diadohii acesteia. Nu posi face literatura in afara timpului tau, o stiti prea bine. Numai ca noi nu am iesit complet din acel timp, care era mai mult al lor. Am fost, ca indivizi aruncati in jocul istoriei, subiectii unor schimbari extraordinare, poate la fel de extraordinare precum cele traite de generatia bunicilor si a parintilor nostri dupa al doilea razboi mondial (dupa cum stiti, Ernest Nolte a gasit alta formula, mai buna cred eu, de a denumi cele doua conflagratii mondiale din secolul XX al mileniului doi drept marele razboi civil european, 1914-1945). Perspectiva din care vad eu, ca poet, literatura romana contemporana este una a razboiului civil national purtat intre scriitorii care au rezistat, cu chinuri infinite, in arta scrisului lor si cei care au iubit atat de mult partidul care le-a pus pana in mana incat au golit toate vidanjele de rahat din tara (vazute si nevazute) pentru a asterne pe hartie odele prin care au ramas in istorie drept cacanari literari in solda unei secte politice de dementi si criminali. Sunt putini scriitori care au rezistat si foarte multi care si-au pus la bataie intreaga fiinta de rahat pentru a apara ideea de „mai bine” a partidului care iubea cultura... de penitenciar. Literatura romana contemporana este un salon literar sovietic al Frantei (am mai spus-o cu alte ocazii), scindata cum a fost intre ucazurile venite de la Moscova pe linie literara si achizitiile de spirit liber pe care credea ca le face prin submersia in apele culturale ale Senei, bine rascolite de autori locali dintre cei mai dedicati idealurilor venite tot de la Kremlin. Ce mult l-a iubit intelighentia noastra pe Sartre! Ce aparatcik total a fost acest filosof care se hranea nu numai cu filosfie, dar si cu carne de scriitor de dincolo de Cortina de Fier! Suntem si azi siliti sa citim in manuale si sa aplaudam la diferite ocazii iubitii nostri pisateli care au scris cu acordul Moscovei si cu binecuvantarea Parisului, o dubla binecuvantare pe care o credem independenta noastra de spirit si de care suntem mandri fara doar si poate. Cu mici exceptii, tot ce s-a scris in Romania, inclusiv dupa 1990, sta pe aceste coordonate fixate de persecutorii spiritului dintre 1947 si 1989. Astazi, acei persecutori nu mai pot comanda, dar deprinderea a ramas. Scriitorul roman iubeste Puterea si Reprezentantul ei. Literatura romana contemporana nu este cunoscuta in lume, iar cei care imi vor spune ca s-au tradus 10 romane si 20 de plachete de poezie sa faca bine si sa se uite putin in trecut: nu avem la ora de fata nici un scriitor de talia unui Rebreanu sau Blaga sau Arghezi sau Eliade_Cioran_Ionesco. Aceia erau mari fiindca erau liberi si fiindca simteau asta, in ciuda unor defectiuni de parcurs care au grevat si calitatea literaturii lor din anumite momente. Epoca noastra e mica de tot si ceea ce se vede este capul furnicii pe un musuroi de vanitate care nu tine loc de valoare. Semnalizeaza ca acolo este musuroi. Pe cine credem ca pacalim noi? Cei care vin acum vor putea scrie candva o opera de calitate, daca vor uita ca s-au nascut in „robia” ideologica cea mai inepta, desi ei inca nu stiu ce sa faca cu libertatea. Credeti ca exista un timp anume pentru creatie, sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucrati in prezent?... Pe cand o noua carte?... Exista un timp anume, dar el trebuie acordat fin la un program autoimpus, asa cum ne invata marii scriitori ca este bine sa facem. Nu poti fi sclavul propriului tau scris pentru ca risti sa cazi sub greutatea lui, uneori, dar fortificarea se face in conditii de munca adesea inacceptabile pentru un om obisnuit cu programe lejere. Va amintiti ce spunea Ion Barbu in „Poezia lenese”: nu poti sa joci bine duminica daca nu ai batut mingea in restul saptamanii. Cele mai bune opere ale umanitatii, se stie, s-au scris in urma unor experiente volitionale extraordinare, dincolo de inspiratia pusa la bataie. Nu poti fi tanar si inspirat mereu, de aceea trebuie sa mizezi pe maturitate, atunci cand forta varstei de mijloc poate da un bun randament in cazul scriitorului cu vocatie si... program. La batranete, dupa ce ai depasit miza mica a orgoliilor literare, cred ca te poti reintoarce la cateva relecturi care au facut din tine acel cititor ce si-a dorit sa scrie candva macar o carte demna de atentia maestrilor. Te intorci de unde ai plecat, la cititorul din tine. Acum scriu un volum de eseuri care sper sa apara in toamna la „Curtea Veche”, Revansa chipurilor, dar am revenit si la poezie dupa mai multi ani de gazetarie in care am aflat ca teribilul cititor de ziare este un animal care nu exista. Iar daca exista este cel mai adesea impotriva celui de carti si are memoria mustei care confunda geamul cu lumina clara a zilei care trece prin el. Nu trebuie sa scriem pentru multi, ci pentru cei putini care stiu ca lumina scrisului trece ideal prin om. * |
 |
|