n
nicolae coande
Raspuns la intrebarea revistei
"ARGES"

Nr.10/2007

A consemnat Dumitru Augustin Doman
SUS
http://www.centrul-cultural-pitesti.ro
Home
Interviuri
Adevarul este la fel de bun precum cea mai buna literatura

Nu am colaborat cu Securitatea si nu am fost urmarit de Securitate. Nu am fost disident al PCR si nici oponent al regimului. De altfel, nu am fost membru de partid, asa ca nu aveam ce disida. Oponenta mea, cita a fost, s-a marginit, pina in 1989 (cind aveam 27 de ani) sa comenteze critic, in grup de cunoscuti, scleroza regimului si accentuarea delirului cultului personalitatii in care a fost zidit de-a dreptul un lider comunist venit la conducerea tarii de pe meleagurile mele. Eram, ca si altii, in ciuda faptului ca scriam si citeam, tot ce poate fi mai departe de mecanismul secret al puterii intr-o tara dominata de mistica secretului de stat si de adorarea neconditionata a Conducatorului. Cand spun „mistica secretului de stat”, ma refer la o gasca de indivizi care anulase tot ce tinea de transparenta in actul politic al conducerii – cu atat mai mult cu cat se prezenta ca fiind democrata. Ganditi-va ce paradox: se vorbea de colectivitate versus individualism si un popor intreg trebuia sa adore o persoana. Imi repugna, asa cum imi repugna si azi, spiritul gregar care zdrobea individualitatea creativa a celui care nu se doreste inrolat in falanga celor ce defileaza cu pumnul strins avintat in sus si cu creierul coborit in betia indusa de sloganurile puterii. 
Sunt nascut la Osica de Sus, la 30 de kilometri de Scornicesti, si adesea mi-a fost rusine ca Ceausescu putea fi atit de timpit. Un timpit din judetul tau pusese pe butuci o tara intreaga – si asta in numele fericirii obtinuta prin munca la stat –, asa ceva nu prea era motiv de lauda. Destui olteni se mindreau insa, din prostie, desigur. ?i din alte motive, cum ar fi munca normata si, ceea ce regreta azi destui nostalgici, o anume siguranta a traiului zilnic asigurat de salariul minim pe economie. Imi amintesc ca in ultima perioada a regimului, oltenii erau priviti cu suspiciune de romanii din alte regiuni: cu suspiciune si cu teama. Nu din rindurile lor se ridicase un dictator care era banuit de prostie amestecata cu viclenie? Zilele astea am aflat dintr-un sondaj ca oltenii sunt cei mai veseli oameni din tara si ca stiu cel mai bine sa faca haz de necaz. Sa fi facut asa si pe atunci? Oricum mi s-a parut pe atunci ca eram bufonii „regelui”, un soi de insi care confundau mindria locala cu apartenenta trufasa la o casta care traia, de fapt, in epoca cartofului – cum bine a nimerit-o Augustin Doman –, iar nu in Epoca de Aur.
Nu am stiut, pina dupa revolutie, ce grozavie s-a intimplat in perioada 1945-1964 (cind detinutii politici au fost amnistiati de regim), chiar daca bunicul meu, fost liberal, fusese la Canal. In familie nu se prea vorbea despre asta. Totusi, stiam ca minunea numita comunism de aparatul de propaganda al regimului statea pe o mare minciuna. Nu stiam si ca pe o mare crima. Totusi, a nu colabora cu Securitatea si a nu sti, nici macar azi, ce a facut aceasta sint doua lucruri distincte. Imi permit sa spun ca regimul reusise ceea ce si-a propus: sa ne educe in spiritul obedientei, sa ne infantilizeze, sa faca din noi niste zombi (cu cravate de pionier, cu masti de utecist viguros sau cu pareza de activist laudabil, multilateral dezvoltat). Unde sunt azi pionierii, utecistii, toti acei activisti care serveau „cauza”? Fac afaceri, desigur…
Acum ca stiu ce s-a intamplat – si suntem inca departe de a sti tot adevarul, desi documente revelatoare continua sa apara –, situatia s-a schimbat. Nu mai suntem ignoranti, nu ne mai putem preface ca nu stim ce crima s-a petrecut cu tara asta. Sigur, altii au fost de vina, nu noi – aceasta lozinca a romanilor verzi este tot ce poate fi mai stupid atunci cind vine vorba de asumarea responsabilitatii. Pentru ca despre asa ceva este vorba. Responsabili pentru tot ce s-a intimplat si se va intimpla cu tara asta suntem cu totii, fiecare in masura in care crede ca poate plati tribut propriu. Disting aici intre responsabilitatea juridica si cea morala. Prima ii are drept subiecti pe cei care au avut „functii de raspundere” si au construit un lagar de munca fortata acolo unde se presupunea ca se construieste viitorul de aur al omenirii, iar cea de-a doua ne include pe toti, cu minusurile si plusurile noastre. De ce ar fi conditia de „sclav” lipsita de orice vinovatie? Uneori, nepasarea, abdicarea in fata provocarii de a-ti asuma libertatea la modul activ constituie tot atitea demisii morale. A ne refugia in continuare intr-un adamism al vietii care presupune izolarea fata de ce a fost si este rau este descalificant. Oamenii nu sint plante, chiar daca adesea s-au complacut in ipostaza vesela de legume. Poporul vegetal al Anei Blandiana a existat, din pacate.
Ajuns aici, draga Augustin, voi spune ca exista o gena a onoarei pe care nu toti o posedam in acelasi grad. Onoarea, la romani, se pierde o data cu inaintarea in virsta sau in functie, odata cu acomodarea cu viata si cu schemele ei caldute, cu ambientul care face din om un functionar al propriei burti si un contabil al propriului chimir. Pentru unii, onoarea este o chestie de basica udului. Se pisa peste toate si cred ca au reputatie fiindca provoaca inundatie. Pentru altii, blazonul de a avea onoare este onoarea insasi, sau cum spunea cineva: „Reputatia este ceea ce altii stiu despre tine. Onoarea este ceea ce stii tu despre tine insuti”. Celor care imi vor reprosa ca nu e rau ca omul sa cistige (apropo de „chimir”), le voi replica doar atit: pentru o friptura in singe nu trebuie sa vinzi singele aproapelui tau. De aceea, este cu atit mai descalificant la persoane care minuiesc condeiul sa nu fie in stare sa-si recunoasca o culpa pentru care ar avea intreaga noastra iertare.
Cei care au contat ca lideri de opinie in epoca si au facut pactul diavolul trebuie sa-l denunte. Pentru ca sa le acordam respectul nostru in continuare. Altminteri, vor fi mereu tinta presupunerilor si a colportarilor, iar neincrederea se va instala pentru lunga vreme. Mai devreme sau mai tirziu – stiu ca par sa afirm un truism – adevarul va iesi la iveala. Nu sint de acord cu spusa lui de Toqueville sau poate istoricul francez se referea la finitudinea inerenta fiintei umane: „Adevarul este ascuns si va fi asa de-a pururi”. Cred in ceea ce spunea René Girard, intr-o carte care se cheama „Despre cele ascunse de la intemeierea lumii”. Anume: nimic nu este ascuns pe vecie si toate vor fi cunoscute cindva. Pentru ca Dumnezeu nu lasa descoperit nimic: „Voi vorbi in pilde, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii” (Matei, 13: 34, 35). Dar avem noi frica de Dumnezeu? Nu vreau sa-ti par un patetic sau un mistic, unul dintre aceia care sint tot timpul pe buze cu Dumnezeu si in inima au altceva, doar vorbim aici de cunoasterea, ca si de justitia umana. Insa daca scriitorii – care sunt si ei tot oameni, nu? – cred ca pot proceda aidoma majoritatii oamenilor, fie ca sunt aceia medici, avocati, fotbalisti, politicieni, agricultori sau hackeri ce speranta sa mai aiba ei sa fie recunoscuti ca atare in mijlocul societatii in care traiesc? Chiar asa, pentru ce traieste scriitorul? Daca doar pentru gloria clipei, atunci e vai de el. Scriitorul este recunoscut – si asa trebuie sa fie – ca un marturisitor, nu drept un agent de influenta al regimului pe care se intimpla sa-l pretuiasca. ?tiu, e greu, termenul vine de la martir. Nu ca un semizeu, nici ca un extraterestru, nici ca un sfint, dar ca un om care pune in scrisul sau acel gram de sinceritate care poate rasturna, aproape insesizabil, balanta lumii in favoarea vietii, nu a mortii. Cu atit mai lipsita de demnitate imi apare lipsa de curaj a celor care nefiind in puscarii au facut pactul cu organul represiv al partidului comunist, cu cit ei nu mai erau amenintati cu puscaria, asa cum fusesera cei din generatia anilor `50. Cazurile demne de atunci, se stiu, se numara pe degetele de la o mina.
Au fost multe cedari, dar ei au circumstante atenuante, pe cind cei care au trait in robia lui Ceausescu nu se mai pot plinge, chiar daca puteau fi amenintati de un sistem care avea ac de cojocul tau. Bun, nu toti scriitorii pot fi un Steinhardt, un Goma, un Sirbu. Dar sa nu cada sub o anumita limita a demnitatii umane care sa faca din ei personaje pline de resentiment si umflate de ura, precum cele zugravite chiar de cea mai buna literatura. Altminteri vom da chiar noi credit vorbelor spuse de cinicul Hrusciov cindva: „Intelectualii sunt ca vrabiutele, este de ajuns sa intinzi palma cu graunte, ca ei sa-ti ciuguleasca din palma”. Am observat la scriitorii romani valorosi o bagare a capului in nisip atunci cind vine vorba de apropiati, cu un real talent literar, dar care au facut pactul cu diavolul. Numai ei stiu ce este in inima lor, de acord, dar de ce sa-l acuzam toata ziua pe Paunescu de colaborationism (lucru stiut, dovedit si ras-dovedit) si sa nu zicem nimic cind Viorel Padina ne uimeste vorbind despre colaborationismul lui Paul Daian sau cind Bujor Nedelcovici ne asigura ca Mircea Iorgulescu a colaborat, chiar daca, ne spune Gabriel Dimisianu sau cel vizat insusi, acest fapt nu a fost dovedit? Acelasi Bujor Nedelcovici acuza, intr-un interviu publicat recent in „Observator cultural”, ca scriitorul Radu F. Alexandru, om de partid si politician in acelasi timp, l-a turnat la securitate. Astept din partea lui Radu F. Alexandru dezmintire urgenta. Alt caz: de ce sa nu-i raspunda Gabriela Adamesteanu lui Roncea la acuza de colaborationism, doar pentru ca nu merita Roncea, cum s-a exprimat distinsa prozatoare? Ba, sa-i raspunda, cu armele sinceritatii, si noi vom aprecia curajul ei de a recunoaste sau de a respinge calomnia, dupa care ii vom spune ce merita detractorului. Ileana Malancioiu merita, doamna Adamesteanu, sa-i raspundeti? Va rog s-o faceti, ca de la scriitoare la scriitoare. De ce tabara cealalta – a railor, nu-i asa? – merita infierata si a „noastra” nu? Liviu Antonesei sau Vladimir Tismaneanu – pentru care am toata stima – erau uluiti ca Sorin Antohi a colaborat cu politia politica a partidului, dar il iertau „in efigie” fiindca era inteligent si era „de-al nostru”. Gabriel Liiceanu nici macar nu s-a pronuntat, desi Mona Musca a simtit pe pielea ei furia justitiara a celui inselat in asteptarile sale (de vina aici, desigur, este si stacheta prea mult inaltata a asteptarilor. Uneori creditam victima cu o umanitate mai mare decit poate suporta in imaginatia noastra, asta e tot). Doua masuri pentru aceeasi fapta, stimati domni? Ai nostri sunt mai breji decit ai lor? Nu ma mai intereseaza ce au facut Vadim sau E. Barbu sau Dinu Sararu, Dumitru Popescu-Dumnezeu, tot atitia tucalari ai partidului unic, faptele lor vorbesc si astazi pentru ei, acum e vorba de „tabara buna”, cea care cere lustrarea, dar are in epicentrul ei oameni care au pactizat cu cei carora le cer azi pasul inapoi. Am senzatia uneori ca „partida luminata” lupta si azi impotriva celor rai ca si cind comunismul nu ar fi cazut, iar ea se crede tot in catacombe. Lupta ca efect literar si ca revansa traita, parca, in virtual, desi realitatea spune altceva. Sper sa ma insel…
De ce sa ne uitam in batatura popilor – unde este mare fierbere astazi – si sa nu stim ce s-a intimplat intr-a noastra, oricit de emfatic le va parea unor acest „a noastra”. Nu e vorba de vreo glorie dobindita prin afiliere precara, ci de solidaritate manifestata mai ales cind vremurile sunt de tot grele pentru breasla. Nimeni, cred eu, nu va scoate un scriitor valoros din istoria literaturii romane – nici macar cei care isi manifesta pentru poezia lui Paunescu tot dispretul – pentru culpa de a fi fost colaborationist. In Franta, literatura unor Brasillach, Drieu la Rochelle sau Céline este repusa in drepturile ei dupa niste ani de „lustrare” (va asigur, ca recent cititor al jurnalului lui Drieu, ca nu avem nici un scriitor si intelectual de curajul, franchetea si complexitatea umana a acestui colaborationist-sinucis al literelor franceze!). Valoarea va fi receptata ca atare si cu atit mai greu va atirna marturia unui penitent in balanta moralitatii celor care vad lumea prin scrisul lor. Nu cred ca scriitorii sunt cei mai puri oameni din lume, nici cei mai curajosi, dar cred ca, prin insusi actul scrisului, lamuresc lumea prin cuvint iar cuvintul inseamna in primul rind adevar, dincolo de versatilitatea unora in a-l transforma intr-o arma a persecutiei. Altminteri de ce ar mai fi scriitori, iar nu doar propagandisti cu cuvintul? Aici este pericolul, in stergerea granitei dintre doua meserii practic inconfundabile. Daca prima utilizeaza la modul cazanier cuvintul, cealalta il trage, il decanteaza printr-un spirit al lumii, al autorului de literatura care este, totusi, ceva mai mult decit un simplu papusar al intelesurilor cuvintelor.
Este evident, asa cum remarca Gabriel Dimisianu intr-un articol recent, ca pericolul ca victimele dosariadei de azi sa fie tot victimele dosariadei din anii `50 este foarte mare. Sigur, trebuie sa raspunda mai intii capii securitatii, vinovatii cei mari, asasinii libertatii umane, nu „plevusca” careia i-au smuls colaborarea poate sub tortura sau sub amenintarea vietii celor dragi. Plesita, nu Paleologu, Enoiu, nu Doinas, Frank Tandara, nu Dan Amedeu Lazarescu, Draghici (fie si post-mortem), nu Ion Caraion. Dar scriitorii nu trebuie sa fie ultimii care sa aiba onoarea de a recunoaste. Lumea nu incepe cu scriitorii si nici nu se sfirseste cu ea, dar abia cu scriitorii adevarati are o coloana vertebrala. Pentru ca nu putem spune: noi am dat cele mai multe victime, constiinte si caractere in lupta cu ticalosii, raspunderea nu e pausala, ci individuala. Ca si literatura, nu? Panasul scriitorului roman sta si in asa ceva, nu doar in admiratia care i se cuvine atunci cind iese in fata publicului cu o carte valoroasa. Adevarul este la fel de bun precum cea mai buna literatura.