"Nu putem vizita pamint gol, nicaieri"
Ce tinut de pe alte meridiane n-ati vazut inca si visati sa-l atingeti? Exista un spatiu anume pe care l-ati vazut deja si va recheama? De ce va recheama?
Nu visez sa vad nimic din ceea ce nu am vazut cindva, chiar daca intrezarite locuri (in reverii cu ochii deschisi, carti, filme sau documentare) ma atrag de o maniera care ma fac sa cred ca am mai pasit odata pe acolo. Stiti versul acela straniu pe care l-am citit cindva cu totii: eu mai fost aici...
M-as mai duce cu mare placere si pofta de imbratisare sa revad Westfalia, unde, acum patru ani, am stat citeva luni. Am fost bursier al Fundatiei Boll in micuta localitate Langenbroich, unde si-a petrecut ultimii ani din viata Heinrich Boll. Prozatorul cumparase o casa in aceasta asezare din tinutul mamei sale – Eiffel –, linga orasul Duren, la 60 de km de Koln, si aici a scris o parte a cartilor sale.
Dupa 1990, fiul sau Rene, arhitect, a pus la dispozitie casa Fundatiei Boll, cu sedii in aproape toate landurile germane, si aici au venit peste o suta de bursieri din zeci de tari ale lumii. In 1974 sosea aici chiarAlexandr Soljenitin, la inceputul exilului sau care va dura pina dupa 1990. Soljenitin a stat in Langenbroich trei zile (el consemneaza asta in debutul cartii sale de memorii „Ca bobul intre pietrele de moara”), cu sute de ziaristi pe urmele sale, dorind sa-i smulga un interviu sau o declaratie si sa afle daca se va stabili in Germania. Desi tinea la Boll ti pretuia ajutorul oferit de statul german, a ales Elvetia si apoi SUA. Langenbroich, cu micuta gradina a casei Boll unde scria prozatorul in zilele de vara, la umbra unui copac care s-a parbusit in anul morti lui, si unde s-au plimbat cei doi mari scriitori (fotografiile infatisindu-i in convorbiri intime sunt si azi in veranda casei) este un loc splendid pentru reculegere, meditatie si scris, un rascruci ireal de unde poti pleca in calatorii spre Koln, Aachen sau Bonn (cum am si facut-o).
Spre ce loc v-ati dus cindva in urma unei recomandari (chiar livresti) si v-a dezamagit?
Nu vizitez nimic in urma unor „recomandari”, inclusiv „livresti”. Astfel nu sunt niciodata dezamagit. Nu sint un calator sau turist exponential, apreciez intotdeauna toate locurile noi pe care le vad si le acord tuturora simpatia si pretuirea mea. Nu creditez in absolut, chiar daca o apreciez, „descrierea dupa natura” a scriitorului (sau a vreunei agentii de turism) care si-a pus amprenta pe ipostasul unui loc si astfel ma protejez de ulterioare dezamagiri. Vad totul cu un „organ” proaspat, care este ochiul meu, si daca sunt dezamagit de ceva, uneori, este doar lipsa mea de atentie care ma face adesea sa nu inregistrez tot ce este pur, autentic in locul respectiv. Mereu imi spun sa revin in locuri unde nu am fost destul de politicos, adica destul de atent.
Va documentati inaintea unei excursii, sau va plac descoperirile spontane, empirice? Doriti sa fiti ghidat, sau nu?
Imi plac descoperirile spontane, cum le spuneti, colind de unul singur prin locuri nou descoperite si numai in caz de necesitate cer ajutor la un ghid ocazional. Uneori imi place sa ma documentez, ca sa pot compara mai tirziu ce se stie cu ce pot eu observa. Daca stau mai mult timp intru-n loc, cel mai mult ma amuza sa revad cu „alti ochi”, mai patrunzatori, ceea ce la inceput vedeam doar intr-o singura dimensiune. Sint, astfel, adesea, uluit de propria-mi cecitate. E ceva important ce trebuie completez, totusi: locurile pe care le vad pentru prima data sint, pentru mine, indisociabil legate de oameni. Imi place foarte mult sa observ chipurile, fie si atunci cind colind prin locuri pustii si vad de la distanta un om venind spre mine. Ati vazut vreodata cum arata chipul unui om pe care il zaresti venind spre tine dupa mai multe ore de colindat printr-un tinut pustiu? Aproape ca-ti este ca un frate, oricit ar fi de urit sau de inexpresiv sau de straniu acest chip. Nu putem vizita pamint gol, nicaieri...
Daca ati avea oricind posibilitatea acestei optiuni: ati alege calatoriile de durata, sau pe cele scurte?
Am stat patru luni in Westfalia, era iarna, dar o iarna blinda, cam cum a fost iarna noastra de anul trecut, asa ca Westfalia a fost pentru mine un tinut verde. Insa dupa doua luni as fi vrut sa revin acasa, pentru o scurta pauza, si sa ma reintorc vara. As fi vrut sa gust din fiecare anotimp german, mi se parea prea putin unul singur. Acolo, am „muscat” putin din toamna, am savurat iarna cu zapada putina, si am presimtit ca vine si primavara, dar era doar o presimtire. Abia asteptam sa ajung acasa, insa, la reintoarcere, in Bucuresti ningea si era mocirla. Am avut un sentiment al zadarniciei: as fi vrut sa ma reintorc imediat (culmea, mai aveam posibilitatea sa stau o luna, dar am refuzat!). Asa ca prefer calatoriile scurte, intense, urmate de reveniri si mai intense.
Ce mijloc de transport preferati?
Avionul, pentru deplasare rapida, iar pentru calatorii in interior imi plac trenurile. Stiti cum arata trenurile germane, asa ca nu are rost sa mai spun de ce. Unde mai pui ca daca voiai sa mergi la un spectacol sau la vreun muzeu la Koln si iti procurai bilet din timp, in acea zi calatoria spre orasul Domului era gratuita. Nemtii, dar poate nu numai ei, au inventat Calea Ferata Culturala...
Totusi, trebuie sa admit ca masina Margai Fraikin, ghidul meu benevol la Aachen, Monschau sau Koln, a facut adevarate minuni. E reconfortant sa te plimbe cineva prin Germania in timp ce din casetofonul masinii se revarsa melodiile Marlenei Dietrich...
Care este pentru dvs. momentul cel mai placut al unei calatorii: cel al asteptarii ei, al prezentului ei, sau al rememorarii? Prezentul ei va relaxeaza, sau va oboseste, va streseaza?
Al asteptarii si al primei intilniri cu acea terra incognita de cunoscut. Este ca in iubire: iubesti fara sa fi vazut vreodata chipul celei de care esti indragostit, iar cind o vezi, ai recunoscut-o: este ca si cu locurile pe care, desi le vezi pentru prima oara, ti se par atit de apropiate. Eu am mai fost aici...
Aveti un obiect / o imagine / o senzatie-obsesie pe care il / o cautati obstinat oriunde mergeti?
Da, chipul meu printre oamenii acelui spatiu necunoscut in care ajung pentru prima data. E imposibil sa nu fiu si eu pe acolo. Toate locurile in care nu am fost ma contineau si pe mine, chiar fara sa stiu acest lucru. Dupa ce plec, stiu ca mai ramin un timp acolo, ca o umbra pe zid dupa ce calatorul s-a indepartat.
Care este lucrul sau iluzia cele mai de pret pe care le-ati pierdut intr-o calatorie?
Lucruri nu am pierdut sau daca am pierdut am uitat, semn ca nu era nimic important. Iluzii, cum spuneam, nu am prea multe inainte de ajunge intr-un loc unde nu am mai fost niciodata. Am scris, de altfel, cindva niste versuri care sunau cam asa: Nu poti sa stii niciodata unde este cu adevarat viata ta si Ceea ce pierd aici, discret, altundeva voi regasi. Mai cred si astazi ca este adevarat ce am scris atunci.
Cititi carti de calatorie? Considerati literatura de calatorie un gen minor? Ati fructificat si dvs. calatorii prin creatie? Cum?
Citesc carti de calatorie, dar nu ma dau in vint dupa ele. Cred ca adevarata descriere a unor locuri este cea facuta cu instrumentele fictiunii: Alexandria lui Kavafis sau a lui Durell este mai interesanta decit a unui geograf care poate avea tactul si masura oferite de stiinta. Ma intereseaza ce face omul din loc, nu locul din om. Nu spun ca acest tip de literatura ar fi un gen minor, insa cei mai buni dintre scriitori au fructificat asa ceva in scrieri de fictiune absolut relevante pentru spiritul locurilor descrise. Ce-mi pasa mie cit de splendida poate fi Venetia descrisa de indivizi care au vazut-o in Carnaval, de vreme ce Thomas Mann mi-a oferit deja imaginea ei profunda in „Moarte la Venetia”! Nu sint un estet si nici evazionist nu sint, dar cred ca marea literatura stie sa poarte, ca si romanele de care vorbesc acum, in marsupiul ei o astfel de literatura „minora”. Da, am scris o carte in urma sederii mele in Germania, se numeste „Fereastra din acoperis. Un anotimp in Westfalia” si nu are nici o pretentie decit aceea de a fi un carnet de note de calatorie si observatii facute in landul cel mai calduros al Germaniei.
Evocati o calatorie de pomina, cu totul ratata. De ce ratata?
Calatoria de intoarcere de la Koln la Bucuresti. Am pierdut avionul, desi avionul avea intirziere trei ore! Culmea, l-a pierdut si un neamt, Helmuth Schaar, cu care am stat apoi toata dupa amiaza in aeroport si am convenit, la o bere, ca tipul de la agentia Tarom era un nesimtit. Ne-am intors la Bucuresti, unde el avea o iubita, cu compania maghiara de zbor, care ne-a dat sampanie aflind de patania noastra. La Budapesta, unde am schiumbat avionul, era sa pierdem si cursa spre Bucuresti! Am ajuns la concluzia ca se „intimplase” ceva in ziua aceea si ca aveam o experienta de tip „odiseic”. Evident, exageram, nici o Circe nu s-a opus voiajului nostru, nici o Penelopa nu ne astepta incercuita de petitori acasa, al nostru Femios eram chiar noi.
Va place sa calatoriti solitar, sau insotit? Ce mari / decisive cunostinte, prietenii (literare sau nu), iubiri ati legat intr-o asemenea calatorie? A contat asta pentru destinul dvs.?
Este un timp pentru calatoria in solitudine si unul pentru calatoria in care insotitorul este indispensabil. Asa cum este un timp pentru calatoriile facute la tinerete si altul pentru cele facute la maturitate. Eu, unul, nu am calatorit cit trebuie la tinerete, iar la maturitate nu am facut-o cit as fi vrut. In amintirile mele despre mine ma vad mereu calatorind singur, dar fost un moment cind am calatorit insotit de persoana iubita in locuri unde chiar as fi vrut sa fiu cu ea. In cale imi ieseau tot felul de bunatati ale timpului nostru terestru, imagini ale unei lumi pe care o simti protectoare si atenta la ceea ce simte sufletul tau, in timpul sau celest. E un dar, si eu l-am primit. |
