Amintiri despre poetul Bacovia (III)

Maximilian Vasiliu

Iorgu participa numai la masã, dupã care se retrãgea în întunecoasa lui camerã micã din dreapta, unde avea în fund, la perete un pat, la fereastrã, în stînga acestuia, o mãsuþã cu oglindã ºi cu o lampã pe ea, iar alãturi, în dreapta uºii, un scrin masiv cu multe sertare pentru haine ºi lenjerie, care þine de la uºã pînã la geam. Camera lui avea o singurã fereastrã pe cere, din cînd în cînd, se uita îndelung vãzînd iarna acelaºi peisaj nins, aceleaºi acoperiºuri ºi garduri vechi ale vecinului Suþescu ºi aceaiºi grãdinã cu copaci înverziþi vara, desfrunziþi toamna ºi plini de zãpadã iarna. Este fereastra de la care, cred, au luat fiinþã multe din pastelurile sale autumnale sau hibernale. Toamna îi apãrea de la aceeaºi fereastrã ºi mai dezolantã ºi mai tristã vãzutã din întunecimea camerei în amurg. Îl vãd parcã ºi acum stînd îndelung în faþa acestei ferestre. Lîngã pat avea o ladã cu cãrþi, o ladã nu prea mare ºi un fotoliu. Odaia lui era încãlzitã de o sobã a cãrei gurã era în suferagerie, soba fiind ziditã din teracotã în peretele despãrþitor dintre sufragerie ºi iatacul lui, deservind astfel ambele camere de o parte ºi de alta a peretelui ce le despãrþea. Era o sobã mare de teracotã maron. Din odaia lui Iorgu se dãdea, printr-o uºã în douã canaturi, în dormitorul Buiei ºi al Virginiei. În aceastã camerã erau douã paturi mari de fier cu tãblii acoperite, cu verturi de catifea verde închis, la capãtul ambelor paturi o masã ovalã nu prea mare, acoperitã tot cu o faþã de masã de catifea, pe care se aflau fel de fel de fofotografii ilustrate, un album al familiei ºi o cãlimarã metalicã. Albunul acesta este astãzi donat casei memoriale din Bacãu. Între cele douã ferestre, o oglindã mare la fel cu cea din sufragerie, douã fotolii de acelaºi stil ºi culoare ca cele din sufragerie, un dulap care acoperea uºa (care era condamnatã) dinspre camera învecinatã din faþã. Lîngã paturi, de fiecare parte, era cîte o noptierã, iar pe noptiera Buiei dinspre peretele din fund, pe la cesul înserãrii apãrea totdeauna ceaiul de tei al Buiei, care dupã atîta fumat în timpul zilei în sufragerie sau paravan (vara) avea nevoie ºi simþea necesitatea unui ceai calmant. În acel pat a murit bãtrîna în 1931 iarna, prãpãdindu-se în cîteva zile de o dublã pneumonie contractatã în dimineaþa cînd, venind femeia cu lapte, s-a dus numai cu un ºal peste cãmaºa de noapte în paravanul îngheþat pentru a primi laptele; probabil pentru a o scuti pe Virginia de aceastã treabã. Plãmînii ei slãbiþi de atîta fumat nu au rezistat la prima rãcealã mai seroasã. Era ºi extrem de slãbitã, avea 73 de ani.

Aproape de geamul din dreapta, þin minte cã era un mic paravan mobil chinezesc din mãtase gelbenã, pictatã cu pansele probabil de Maria.

Virgina stãtea aproape toatã ziua în aceastã camerã penteu a evita fumul de tutun din sufragerie. Vara mai stãtea în grãdinã. Ea era bolnavã de piept din tinereþe. Contractase încã de pe cînd era în ºcoala profesionalã de fete pe care o urma la Bacãu, un T.B.C. pulmonar în urma unei rãceli la o serbare ºcolarã, ieºind transpiratã ºi fãrã palton afarã în gerul iernii. A avut hemoptizii dar, dupã un timp, probabil s-a oprit procesul bolii, ne mai constatîndu-se prezent bacilul în sputã. A rãmas însã cu o tuse ºi cu o slãbiciune caracteeristicã, ducînd o viaþã extrem de regulatã.

Deºi în tinereþe, înainte de boalã, fusese o extraordinarã gimnastã, întreecîndu-se la rec, la paralele ºi la barã cu Iorgu ºi cu Eugen care erau cunsocuþi ca aºi în materie ºi la liceu, ba chiar ºi în oraº (liceul dãdea în Grãdina Publicã, la marele serbãri, astfel de demonstraþii de gimnasticã) precum ºi la aparatele special construite în curtea caselor din str. Bacãu-Piatra (de la vechea locuiþã a familiei), acum stãtea toatã ziua mai mult pe patul ei, cîntînd uneori încet de tot la vioarã (mai mult în piþicato fîra arcuº) ori pictînd în acuarelã reproduceri dupã cãrþi poºtale ilustrate cu lacuri, crînguri, pãduri ºi boschete, cu femei visãtoare privind înspre lac, în maniera naiv romanticã în care pictau pe atunci amatorii. Din cînd în cînd fãcea cîte o pasienþã cu vechile cãrþi de joc ale familiei. Ea nu s-a putut cãsãtori ºi a trãit o viaþã retrasã, rar fiind luatã de Tinca la vreun film (la cinematografele “Lux” sau “Clasic”) cu Francesca Bertini, Psilander sau cu Maria Carmi (staruri de pe atunci ale filmului mut), filme pe care apoi, la gura sobei, le povestea în amãnunt cu glaul încet, înfioratã parcã încã de melodrama la care asistse. Alteori fãcea lungi ºi complicate pasienþe într-o tãcere totalã, în obscuritatea dormitorului. Poate ºi dram acestei fiinþe, nu numai a lui Iorgu, a îndurerat-o ani îndelungaþi pe biata Buia.

Din sufragerie, pe uºa din stînga se dãdea în odaia lui Buiu. Mobnilatã cu o sobrietate cazonã: un apt de campanie, un dulap, de haine ºi lenjerieun mic bifet cafeniu, in scaun ºi un dulãpoir era tot mobilierul camerei. Din acest mic iatac (care era de fapt mai mult o camerã de trecere), în fund pe dreapta era o micã uºã care dãdea într-o cãmarã stîmtã ºi camîntunecoasã, lungã de vreo 6-7m de-a lungul sufrageriei (acum nu mai existã aceastã cãmarã, dupã cum nu mai existã nici bucãtãria mare de iarnã în care se cobora cîteva trepte din camera lui Buiu pe o uºã situatã în faþa celei de la sufragerie). În cãmarã, pe lîngã slãnina afumatã (care constituia masa de dimineaþã a lui Buiu) ºi pe lîngã cele cîteva alimente pãsrtate mai la rece, erau fel de fel de obiecte disparate într-o dezordine totalã: cîntare veci ruginite, fel de fel de cutii de teblã rãmase, se vede, de la lichidarea prãvãliei , cuiere cu haine vechi, scaune desfundate, ghemuri de sîrmã, rame de tablouri, vechi registre de comerþ prãfuite, de care Buiul nu se îndurase, se vede, a se despãrþi, ziare ºi reviste vechi, de pe timpuri, etc., etc.. Buiul se scula cel ami de dimineaþã din toatã familia. Se ducea la paiþã, cam la 2-3 zile. Nu uita sã dea o raitã ºi pe la fosta lui prãvãlie (preluatã de evreul Kreuter în condiþii extrem de avantajoase, adicã cu hurta) de unde cumpãra în mod exclusiv toate articolele de bãcãnie necesare casei. Magazinul era situat în faþa bisericii Sf. Neculai, cam pe locul unde acum este intrarea hotelului Moldova. Era cel mai mara magazin de coloniale din Bacãu înainte de primul rãzboi mondial. Dupã cum mi-l descria mama mea, avea în mijloc înãuntru, o piramidã cu tot felul de cutii de conserve din import, mari cutii de cacao ºi de cafea, pachete de ciocolatã elveþianã, sticle de vin scump ºi de coniacuri ºi lichioruri, toate din import. Aceastã piramidã de mãrfuri era mai mult ca un fel de vitrinã interioarã, cãci marfa era depozitatã pe toatã întonderea pereþilor magazinului, în spatele tejghelelor. În fundul magazinului avea un fel de cancelarie cu pereþii de sticlã, plinã cu portocale, mandarine, curmale, smochine ºi alte fructe coloniale, în care îºi avea biroul lui, încãpere din care putea supraveghea activitatea întregului magazin. Vînzarea se fãcea de mai mulþi vînzãtori iar încasãrile de tejghetar. Cînd intrai în cancelaria bunicului - spunea mama mea - te ameþea parfumul ºi miresmele acelor frcte exotice. În pivniþele ºi magaziile din dosul prãvãliei avea mari cantitãþi de vin în butoaie aduse de la Odobeºti ºi de la Panciu, personal de cãtre dînsul. mari cantitãþi de alimente ºi produse de tot felul specifice comerþului de coloniale, deoarece el facea ºi un comerþ en gross, aprovizionînd aproape toate prãvãliile sãteºti din judeþ. Bunicii mei aveau atunci locuiþa în str. Bacãu-Piatra (acolo s-au nãscut toþi copiii, inclusiv Iorgu), impbil care a purtat pînã acum în urmã (cînd a fost demolat) o placã de mermurã comemorativã. De acolo, prin 1907, s-au mutat în str. Gimnaziului 7 (în imobilul unde este acum “Casa Memorialã Bacovia”) vînzînd casele din str. Bacãu-Piatra, odatã cu înstrãinarea ºi a prãvãliei.

Lui Buiu îi pãreau mai bune mãrfurile de la fosta lui prãvãlie de cît în altã parte. Dacî la Kreuter nu se gãsea cutare articol, din altã parte nu cumpãra, chiar dacã era nevoie în casã de acel produs. Dupã ce cumpãra, mai stãtea de vorbã cu foºtii negustori bãtrîni de pe vremuri ºi apoi se întorcea acasã. Pe la 19 a.m. totdeauna se întindea în pat, îºi punea pe faþã pãlãria lui neagrã melon ca sã-l apere de luminã ºi trãgea un somn bun, cu tor zgomotul ce-l fãceau cei ce treceau spre bucãtãrie ºi spre cãmarã prin odãiþa lui, care de fapt era o camerã de trecere. Era foarte îngãduitor faþã de zgomotul jocurilor noastre de copii, cînd veneam cu toþii acolo, sau în timpul cît am stat ºi eu împreunã cu mama la dînºii. Un fapt ce nu mi l-am putut niciodatã explica pe deplin este rãceala (ca sã nu spun “cearta”) permanentã dintre Buia ºi Buiul. În special Buia avea tiotdeauna un ton “oþãrît” faþã de Buiu, atunci cînd era absolut nevoitã sã i se adreseze, cãci altfel nu schimba o vorbã cu sãptãmînile ºi cu lunile. Comunicau mai ale prin intermediul Virginiei. Aveam impresia cã aceastã rãcealã între ei era veche, iar sorgintea ei pãrea sã fi fost adînci vechi neînþelegeri, dar nu am putut descifra de la ce anume putea sã fi intervenit aceste neînþelegeri. De ordin bãnesc cred cã nu putuserã fi pentru cã mai înainte de rãzboi ei s-au bucurat, graþie comeþului practicat de Buiul, de o foarte bunã stare materialã. iar Buiul nu era nicidecum un om om meschin (econom da, dar nu meschin), era devotat cu totul familiei ºi pãrea cã þine seama totdeauna de voinþa Buiei. Sã fi fost sentimentul de superioritate (“de clasã?”) al Buiei care provenea dintr-o familie bogatã de boiernaºi? Cine ºtie? Buiul era dintr-o familie nevoiaºã de la þarã, care reuºise prin munca lui din tinereþe sã-ºi facã o stare, pe care apoi a dezvoltat-o cu dota (destul de importantã) adusã de Buia. Sã fi fost poate ºi faptul cã dînsa pretindea a avea o culturã mai ridicatã, prin lecturile ce le fãcea, în timp ce el nu citea decît ziarul? Sau o repulsie încã din timpul cînd a fost mai mult împinsã de cãtre aiptropa ei sã se mãrite la 15 ani cu un om mult mai în vîrstã ca dînsa ºi la care nu þinea ºi care, se pare, fãrã prea multe menjamente, a impus-o la fiecare 1-2 ani la naºteri succesive de copii, timp de 14 ani, naºteri care au epizat-o fizic într-o aºa mãsrã, încît pe la 59-60 de ani parea de 80? Nu am reuºit niciodatã sã-mi explic eceastã “enigmã” a familiei noastre, iar mama mea, de cîte ori deschideam discuþia despre aceasta, evita sã-mi rãspundã. Poate nu ºtia nci dînsa.

Aproape zilnic, la bunicii mei venea Aneta cu Marcel (fiul ei), Tinca (care a stat un timp, pînã prin 1925, împreunã cu ei), venea des ºi Maria cu Aura ºi cu Liliana (fiicele ei) mai ales în zilele de sãrbãtoare, dupã amiaza. Veneam ºi eu foarte des, uneori singur, alteori cu mama mea (noi ne mutasem între timp la ªc. Normalã de fete, unde aveam locuiþã, mama mea fiind secretarã ºi apoi subdirectoarea ºcolii). Iorgu nu lua parte decît rareori la aceste reuniuni de familie (chiar cînd era ziua lui Buiul sau a Lui Biua). Îi ducea Virginia cafeaua sau ce se servea, în camera lui, din care nu ieºea decît pentru masã ºi atunci cîteodatã în urma insitenþelor Buiei. Nu l-am vãzut niciodatã pe Iorgu vesel, destins decît foarte rar (ºi nicia tunci nu se putea spune cã era cu adevãrat vesel, ci oarecum dispus sã spunã cîteva cuvinte) atunci cînd avea posibilitatea de a bea un pahar de vin. Nu bea niciodatã cantitãþi mari de vin, din 2-3 pahare se vedea cã s-a ameþit. Pentru vinul bun avea un respect deosebit (în special vinurile “ªtirbei” pe atunci erau mai renumite, se vindeau sticle înfundate, Cotnarul era o raritate, pentru bogãtaºi, iar de Murfatlar pe atunci nu se auzea), spune privind în zare licoarea din pahar, admirativ: “E bine lucrat!”. Nu am avut ocazia sã-l vãd cum se comporta în localurile pe care le frecventa mai mult la insistenþele unor cunoscuþi. Dar mi-a povestit mai tîrziu avocatul Emil Mititelu cã se ducea numai în localurile cu vin excepþional de bun. Unul din localuri mai des frecventat de intelectualii tîrgului, unde se ducea ºi Iorgu era poreclit “Sorbona” (probabil pentru a marca elevaþia dicuþiilor ce se fãceau acolo). Nu bea cantitãþi mari de vin, ci sorbea din cînd în cînd, cu înghiþituri mici, iar la îndemnurile convivilor de a le spune cîte ceva despre poeziile lui, cîte ceva din viaþa lui, rãmînea cu privirea întrebãtoare, cu ochii lui albaºtri senini, spre cel ce-l interoga. Dacã cineva începea sã recite cîte o strofã mai cunoscutã din poeziile lui, tocmai ca sã-l determine la confesiuni, el sounea atîta: “Da” ºi apoi repeta “Da!” sau “Hm!”. Cred cã foarte greu putea fi determinat la o deschidere ºi în orice caz nu faþã de oricine.