Motto1: „Când scriu acest articol iau cunoştinţă de numele unui nou poet, Horia Gane, căruia revista Luceafărul îi publică, în ultimul său număr, un ciclu de poeme ce trădează o sensibilitate demnă de remarcat." Eugen Simion: „Stiluri şi tendinţe în poezia tinerilor" (Rev.: Luceafărul din 15 februarie,1960). Motto 2: „Ah, ce-aş mai vorbi despre Horia Gane! Ăsta da personaj demn de Isak Babel: I s-a propus ca o stradă din satul bunicilor mei de pe mamă să-i poarte numele. Şi el, auzi dom'le, a refuzat! Altă cărare către glorie mai uşor nu va găsi. Îl priveşte pentru că e poet iar poeţii sânt pe cont propriu.“ Eugen Uricaru: „Învăţăturile Grupului Ateneu către fiul lor Eugen" (Rev. Ateneu, nr. 11 (326) din noiembrie, 1996).

...Pentru că în viitor probabil că foarte puţini vor fi cei care să aibă curiozitatea (nu o au ei nici în ziua de azi!), de a citi tot (sau măcar o parte!) din ceea ce am scris eu într-o viaţă (pe care nici măcar nu am încheiat-o... încă!) şi cu atât mai puţini vor fi cei care se vor gândi să adune între două coperţi ceea ce s-a scris despre cărţile mele, îmi fac eu însumi, într-un fel, dreptate, ca o justificare faţă de cei apropiaţi, care sunt convinşi că mi-am consumat viaţa crezând într-o himeră, faţă de cei (puţini!), nu prea depărtaţi, care mai cred în vocaţia mea şi, îndeosebi, faţă de mine însumi, care sânt sigur că himera există.

La urma-urmei, nu am de ce să nu mă bizui în cuvintele lui Nicolae Manolescu despre scrisul meu: “...Un poet remarcabil, fin şi inventiv, despre care este păcat să nu se vorbească.“ şi să nu îmi asum adevărul atât de limpede formulat de estetul şi criticul literar, prof. Ioan Neacşu: „Horia Gane este un poet cu o prezenţă atât de discretă în literatura noastră actuală pentru că pentru el poezia nu este un mod zgomotos de afirmare publică, ci un mod de a fi.“

(Bucureşti, septembrie,1998)

Concursul (1996)

 …Într-o minunatã împãrãţie înfloritoare, ca să se mai distreze, împăratul a lansat, la propriu cu surle şi trâmbiţe, un: „Maaare Concurs Naţional de Spus Minciuni“:

Cel care va spune cea mai gogonată minciună va câştiga: „Marele Premiul al Mincinoşilor“ , care consta într-o cupă numai şi numai de aur, ca o femeie cu care îţi vine să-ţi înşeli nevasta chiar dacă ar fi ea prima doamnă a lumii.

Sfetnicii săi alcătuiau Juriul iar Preşedintele Juriului, cu puteri discreţionare, era însuşi împăratul. Şi pentru că, în această calitate, juraţii ascultau zi şi noapte minciuni adevărate, la un moment dat împăratul şi-a permis să facă o pauză şi a ieşit în balconul palatului său, cel său cocoţat pe un vârf de munte, ca să fumeze o ţigară şi să admire peisajul.

…Şi când a văzut uriaşele mulţimi de mincinoşi care tălăzuiau la poalele muntelui aşteptând să le vină rândul la spus minciuni, împăratul a simţit aşa, un fel de ameţeală carpatină, apoi l-a cuprins spaima de-a binelea şi a revenit în goana mare în sala de audiere a mincinoşilor strigând înţelepţilor din Juriu:

― Toată populaţia împărăţiei mele este afară! A venit să-mi spună tocmai mie, împăratul lor, minciuni sfruntate! Conduc eu, oare, o împărăţie de mincinoşi?!

― Ξmpărate, a ţinut să observe un sfetnic, altfel o duceam noi… împărăteşte?

― Dacă este aşa, atunci eu îmi dau demisia!

― Bravooo!… a strigat ξn unanimitate Juriul aclamβndu-l în picioare. Mărite împărate, tu eşti cel care a câştigat Marele Premiu!

Cupa de aur a fost folosită la chiolhanul care a urmat în cinstea şi onoarea câştigătorului.

Mi s-a reproşat că, scriind despre alţii, scriu, cumva, de fapt, despre mine...

Eu am luat reproşul drept o laudă. Nu mă văd în postura unei instituţii critice şi ceea ce dau de la mine, nu iau înapoi. Scriitorii ajunşi la condeiul meu sânt eu în alte ipostaze. Cel mai trist lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să mor indiferent de mine însumi.

Dintr-o carte de „poezii" (cuvântul se referă numai la forma grafică, nu şi la conţinut!), răsfoită recent, apărută la o editura dintr-acelea la care editorul se publică întâi pe sine, apoi copii, nevasta şi soacra şi aici se opreşte existenţa editurii (românul se naşte poet dar nu este obligatoriu să şi devină!), m-am ales numai cu o expresie: „Trei ani de viţă sălbatică“ ― evident, ivită pe pagină dintr-o eroare norocoasă, ca să dea cu tifla la tot restul rateului.

Jur-împrejurul ei (expresiei, adică), cuvintele se ceartă la cuţite, se înjură murdar, se scuipă în ochi şi se ciomăgesc, rag şi urlă atunci când vor să cânte şi eşuează cu toatele în dezastru şi coşmar.

Nu sânt adeptul scrierii în condiţii de… şampanie (sau măcar al unui Murfatlar), pe fundalul unui vals de Johann ori Josef Strauss, nici cum ar scrie un chefliu, invitat la… „Nunta Zamfirei“, şi în nici un caz ca: „Să-ţi potoleşti ispita şi dorul de-a pricepe,/ cu ce-are armăsarul mai aprig între iepe...“. (T. Arghezi, citat din memorie).

Mi-l imaginez însă pe „poiet“ (al cărui nume îmi scapă, din decenţă, pe jos şi lumea îl calcă în picioare pentru că nu este nici măcar ceva de care să te împiedici), scriindu-şi atrocităţile în starea aceea ambiguă, în care nu eşti chiar atât de prost încât să-ţi facă rău, dar nici atât de deştept încât să-ţi facă bine. Şi fiind autorele de stirpe lacomă, şi-a zis:

„Hopa! A venit vremea ca poezia să mă îmbogăţească!“. Ei da, şi în China te poţi îmbogăţi peste noapte, dar numai cu condiţia să dai mâna întâi cu toţi chinezii.

…Aşa se face că îmi amintesc rima mea dragoste care a fost o colegă de şcoală din clasele primare: Cu chipul bucălat şi fundiţele ei roz-bombon, avea o alură dulce, gustoasă, aromată ― aducea a prăjitură. (Am reîntâlnit-o la maturitate, era vânzătoare la o tejghea de mezeluri şi brânzeturi şi nu recunoştea că ar fi fost vreodată copil.).

Ceea ce mă amuză acum amintindu-mi acea „dragoste“ este „criteriul estetic“ al copilăriei: Îmi plăcea pentru că îţi venea realmente s-o mănânci!

Ei bine, şi pentru poetaşul nostru, poezia nu există dacă nu este hrănitoare. Eu, personal, n-am aflat nici în ziua de astăzi care este gustul cărnii de înger.

Şi deşi ştiu că, odată pornit pe calea grafomaniei literare (există şi aceea politică etc.), el nu se va mai opri nici la adânci bătrâneţi, îmi spun că nu este o situaţie chiar disperată: Acolo unde există răul, trebuie să existe şi binele.

(Apropo: De ce şi-l imaginează oamenii pe Dumnezeu bătrân, când se ştie la câte cazne te supune bătrâneţea şi că înaintarea în vârstă nu înseamnă, neapărat, cumul de înţelepciune ― ba, de cele mai multe ori, dimpotrivă?).

Este oare atât de greu de înţeles că întâi eşti poet şi după aceea scrii poezii?

Cum afli că eşti poet dacă n-ai scris nici un vers la viaţa ta?

…Are El, bunul Dumnezeu grijă să-ţi dea de veste prin semnele Sale. Astfel, uneori, lista cu numele celor cărora le datorezi bani se transformă brusc într-un poem sau, în situaţii mult mai grave, te pomeneşti peste noapte membru al Uniunii Scriitorilor.

Nebănuite sânt căile Domnului!

Vezi, maestre anonim, pe ce tărâmuri calci, pentru că tot cu picioarele acelea vei pretinde să intri şi în Rai!

O, doamne! Pe Apa Sâmbetei plutesc numai speranţe.

Pledoarie pentru:

„CĂRŢI - MANUSCRIS“

 Bucureşti, 23 august 1998

Îţi scriu anume astăzi, pentru a mă elibera de cotropitoarele gânduri (de sub jugul fascist nu mai e cazul!), de după scurta noastră convorbire telefonică de ieri.

De la bun început ţin să-ţi mulţumesc că tu nu ai scris nici un rând despre mine, deşi a fost o vreme când ne-am văzut aproape zilnic în literatura română (prin asta înţeleg restaurantul Casei Scriitorilor) — şi că, în felul acesta, am putut rămâne buni amici.

În ceea ce mă priveşte, singurele tale „referiri critice“, ca să le spunem aşa, s-au produs în două împrejurări:

Prima, într-o noapte în care, în chilia mea, dimpreună cu alte feţe literare, nărăviţi la mai multe pahare de vin bun, într-un exces de sinceritate mi-ai strigat (nu numai mie ci poate chiar şi ţie însuţi) că dacă nu am trecut, până acum, de „marele ciur“ al literaturii române, cu atât mai puţin pot avea pretenţia la „micul dârmon"!

A doua împrejurare a fost aceea în care, mutându-mă eu, de unul singur, într-un apartament gol-goluţ (aici, pe Calea Griviţei), după o sticlă de vin şi multe regrete (lipseau banii pentru a doua), pentru că nu aveam pe atunci nici măcar pe ce să scriu, m-ai ajutat să „împrumutăm“ o masă de tablă şuie şi ruginită de la mormanul de fiare vechi al Casei Scriitorilor, pe care am adus-o acasă la mine cu tramvaiul (spre indignarea călătorilor care nu voiau să stea cu noi la masă!), cu mare grijă, ca pe un obiect fragil şi de mare preţ.

Acest gest a fost, cel puţin pentru persoana mea, semnul cel mai sincer al aprecierii scrisului meu, echivalentul unei cronici literare la fel de îndatoritoare ca aceea pe care a scris-o despre o cartea de-a mea („Puntea de hârtie“) redutabilul critic şi istoric literar, prof. univ. Nicolae Manolescu.

Departe de mine gândul de a mă plânge că nu prea sunt luat în seamă de critici! Este destul de plăcut să te plimbi prin literatura română fără să te critice nimeni... Poate fi considerat şi acesta un „viciu nepedepsit“ care consumă însă multă poezie.

Dar, din câte îmi dau eu seama, domnii critici (pentru că bărbaţi trebuie să fie!), ar avea mai multe de câştigat dacă s-ar ocupa îndeosebi de grafomanii şi scriitorii mediocri, nu neapărat pentru a asana literatura de intruşi ci, mai ales, pentru că numai aceştia le prilejuiesc spectaculoase texte polemice, savuroase şi incitante prin verva lor dezlănţuită şi prin care se fac şi ei, criticii, imediat remarcaţi şi temuţi.

Despre scriitorii geniali nici nu se pot spune decât banale cuvinte de laudă şi admiraţie, pentru că secretul genialităţii nu poate fi demontat, după care mecanismul, odată descoperit, să poată fi folosit de „masele largi, populare“. Din câte am auzit eu, fiecare este genial pe cont propriu. Grafomanii şi mediocri, fiind pe contul altora, sunt parcă anume făcuţi pentru hrana criticilor, pe când geniile sunt anume făcute pentru posteritate.

...Nefiind genial (nici nu m-a acuzat nimeni, doamne-fereşte, de aşa ceva!), mi-am propus să-mi încredinţez „cărţile-manuscris“ unor prieteni faţă de care mă simt dator, pentru ca înainte de a părăsi această lume, să le fac cinste cu aproape tot ceea ce am scris eu într-o viaţă şi cu o sticlă de vin. (Cinstea cu „cărţile manuscris“ nu ştiu dacă are cine-ştie-ce valoare şi de aceea o compensez cu vinul!).

Oricum, stimate Valentin F. Mihăescu, ia-o ca pe o strădanie a mea, obligatorie la vârsta aceasta, de a lăsa: „o amintire frumoasă...“( vezi: N. Labiş, pe care l-am şi cunoscut pe când credeam că tinereţea e veşnică) şi care nu „implementează“ nimănui nici un fel de obligaţie.

...Deci, este vorba de cărţi pe care mi le-am publicat singur, ca să spun aşa (am atestatul de editor!), pentru că, dacă am scăpat de cenzura politică, în ziua de astăzi, după cum bine ştii, este imposibil să treci de cenzura economică — sau cel puţin mie îmi este cu neputinţă.

Foarte adevărat este că unii ignoră sau refuză brutal să valideze aceste cărţi ...pentru că sunt făcute pe computer (dar care nu este?!) într-un tiraj foarte mic şi nu sunt girate de o editură de prestigiu, ca şi cum tirajul şi editura ar conferi valoare unei cărţi şi nu textul în sine.

Dar chiar publicate de edituri prestigioase, aceste merinde culturale nu ajung la „masele largi, populare“, pentru că nici editurile, atunci când este vorba de scriitorii contemporani, nu îşi permit să le tipărească operele într-un tiraj mai mare de câteva sute de exemplare, ştiind foarte bine că literatura adevărată nu este un produs de consum popular, ci unul care se adresează mai ales elitei.

O „carte-manuscris", are şi o anume valoare bibliofilă şi este foarte important de ştiut că nu avem de-a face cu mai puţine cărţi, ci cu mai puţine exemplare.

Care ar fi, atunci, diferenţa între a-mi face singur cărţile şi a plăti unei edituri ca să mi le facă? Faptul că editura îmi asigură firma? Dar firma nu este neapărat numai editura, ci şi numele scriitorului.

Fireşte, există şi edituri care plătesc drepturi de autor. Dar este oare recomandabil să-ţi consumi viaţa aşteptând ca să fii publicat de o astfel de editură care, pe lângă faptul că are grupuleţul ei (numit uneori „generaţie“) de clienţi şi „micuţele“ ei interese oculte, te şi plăteşte cu o sumă care mai mult îţi stârneşte speranţa şi îţi complică existenţa decât ţi-o ameliorează?

Dar nici măcar aceste prezumtive „drepturi de autor“ nu sunt de tot pierdute pentru că, fiind vorba de „cărţi-manuscris“, dacă o editură doreşte să le publice, le are gata culese, corectate, formatate şi nu-i rămâne decât să le dea brânci de pe dischetă în tiparniţă — se înţelege, atunci când are curajul să treacă peste păgubosul partizanat.

În sfârşit, s-ar mai putea vorbi despre un „artizanat cultural“, comparabil, deci, cu munca adevăraţilor artizani care îşi lansează bijuteriile sau alte obiecte de artă în puţine exemplare (tirajul unor ceramici este de mărimea cuptorului de ars lut), sau putem asemui aceste „cărţi manuscris“ cu nişte xilogravuri care sunt trase în foarte puţine exemplare, după care matricea se distruge, tocmai pentru a le creşte valoarea.

Deşi fenomenul are tristeţea sa, totuşi o carte pe care ţi-o fiinţezi singur şi în singurătate, de la gând şi până la „difuzarea“ ei într-o cafenea scriitoricească, la un pahar de vorbă cu amicii, mi se pare un produs cu adevărat original prin însuşi faptul de a face parte în întregime din fiinţa autorului.

...Şi ce minunat este să nu se găsească nici una dintre cărţile tale la nici o librărie, ci numai la prietenii tăi şi cartea ta să nu poată fi cumpărată de nicăieri ca o marfă oarecare, la nici un preţ, ci să poată fi luată numai din mâinile tale ca pe un dar de care sufletul cuiva are nevoie.

Îţi mai aminteşti, confrate V. F. M., cu ce aviditate devoram, în alte vremuri, cărţile rare sau cele interzise, chiar dacă erau mai mult interzise decât cărţi?

Rămân la convingerea că atât pentru oameni cât şi pentru cărţi, cel mai important lucru de pe lumea asta este să existe.

Primeşte-mi, deci, darul fără alte obligaţii decât aceea de a ne mai saluta, din când în când, atât pe stradă cât şi în literatura română, care poate fi şi restaurantul Casei Scriitorilor.