|
 Nicolae Manolescu: Un poet remarcabil, fin şi inventiv. Poeziile lui Horia Gane sunt un fel de elegii sau, mai bine, cum se spunea altădată, un fel de meditaţii lirice învăluite în tristeţe ca într-o pulbere strălucitoare. Se observă lesne scriitura caligrafică şi extrem de precisă. Alte poezii conţin sugestia unui misterios univers personal, în fond utopic, cu umbre de uşi care se deschid şi se închid fără un motiv aparent, cu case minuscule, vechi, la care accesul este barat de numere magice, amintind de acelea din „Alice în ţara minunilor“. Eroticele, la rândul lor, sunt de o extremă delicateţe. Autoironia este uneori mai subţire decât o foaie de hârtie aşezată între inimă şi scris. (Din textul apărut în revista: „România literară“, 11 iunie, 1987).
|
|
Laurenţiu Ulici: Timbrul liric personal. E o poezie ce leagă notaţia de reflecţie într-o discretă acoladă lirică, mai vechea înclinaţie metaforizantă a autorului căpătând acum un principiu ordonator, nu altul decât „ideea poetică“ şi o justificare de orgoliu: „timbrul" liric personal. Notaţia ridică, printr-o imagine pregnantă, simpla constatare la rangul de sentenţă expresivă, iar detalierea reflexivă — mereu, totuşi, succintă — a evenimentului notat, asigură semnificaţia poetică a textului. (…) Astfel de bijuterii lirice, de o neîndoielnică sugestivitate, sunt multe în „Melior“. Aparent neutre afectiv, ele tăinuiesc o angajare lirică febrilă şi destăinuiesc un patetism al nuanţelor lucidităţii, pentru ca din acest joc de ascundere şi descoperire să rezulte un peisaj liric lăuntric omologabil ca mediu poetic, dar şi ca sursă de interogaţii mai cuprinzătoare. (Din textul apărut în volumul: „LITERATURA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ", Editura „Eminescu", Bucureşti, 1995 — paginile: 268-269). |
|
C. Abăluţă: O imaginaţie rebelă. Horia Gane posedă o imaginaţie rebelă ce plăsmuieşte în răspăr lucrurile lumii şi le leagă între ele prin legănătoare braţe de pârghie, în genul mobilurilor lui Calder. De aceea, sensurile rămân suspendate între două imagini, existenţialul ca un foc de frunze îşi insinuează fumul alb şi mirosul prin toate interstiţiile poemului dându-i un aer visător, de mărturisire făcută în treacăt. (Din textul apărut în ANTOLOGIA comentată: „Poezia română după proletcultism", vol. 1, paginile 452-459). |
|
Valentin F. Mihăescu: Un caz aparte …Ce face Horia Gane după 1990 ? Scrie, domnilor. Scrie mult şi scrie bine! Şi mai are şi cutezanţa să dea cu tifla tranziţiei, luminiţelor, tunelelor, publicându-şi toate cărţile. Este adevărat că într-o formulă cu totul originală (doar e un poet inventiv!), care sfidează sponsorii şi — ca să zic aşa — lipsa de organ a guvernanţilor pentru cultură. Procedeul, pe care îl recomand călduros celor interesaţi, este următorul: Îşi confecţionează, cu mijloace proprii, cvasi-artizanale, sub egida unui soi de editură de uz personal, numită: „Carte manuscris“, câteva exemplare (a ajuns chiar până la „fabulosul" tiraj de 25 exemplare!) şi le oferă prietenilor şi, uneori, bibliotecarilor.(…) Scriitorul, într-o epistolă către un prieten, aşezată în deschiderea uneia dintre aceste cărţi - manuscris, îşi motivează gestul astfel: „Deşi fenomenul are tristeţea sa, totuşi o carte pe care ţi-o fiinţezi singur şi în singurătate, de la gând şi până la „difuzarea“ ei într-o cafenea scriitoricească, la un pahar de vorbă cu amicii, mi se pare un produs cu adevărat original prin însuşi faptul de a face parte în întregime din fiinţa autorului. (...) Şi ce minunat este să nu se găsească nici una dintre cărţile tale la nici o librărie, ci numai la prietenii tăi şi cartea ta să nu poată fi cumpărată de nicăieri ca o marfă oarecare, la nici un preţ, ci să poată fi luată numai din mâinile tale ca pe un dar de care sufletul cuiva are nevoie." (Din textul apărut în rev.: „Azi/ Literar şi artistic“, din 8 martie 1999, p. 4). |
- George Alboiu: Poeme calme. Poetul Horia Gane scrie poeme calme („Melior", Edit. Cartea Românească, 1982), în care starea lirică se insinuiază prudent ca micile oaze în marile deşerturi. Poezia lui e o călătorie înceată dar neobosită care ştie că va ajunge la ţintă. Dar câte versuri memorabile se pot pierde la o lectură grăbită şi lipsită de interes! Există în această carte multe „perle japoneze“ care demonstrează că autorul este interesat mai mult de autonomia imaginii decât de reuşita discursului: „Copiii încercau în dinţi/ caratele ierbii“. (...). „Mult prea sus — rândunele,/ o pulbere fină“. (...). „Pâinea prăjită pe plită,/ reface seara“. (...). „Văd degetele îmbătrânind chiar acum,/ deasupra cartofilor". (...). „Calmi ca piatra/ pe care inscripţia e terminată“. (...). „Mi-e sufletul ca uns/ pe fierăstraie“. (...). „Mâna care umblă prin cenuşă îşi aminteşte". Concretul este soluţia lui Horia Gane, acel concret care poate defini senzaţii particulare scoţând versul dintr-o posibilă atmosferă neutră. (Din textul apărut în revista: „România Mare" din 6 aprilie 2001).
|
|
Al. Horia: Rigoarea Confesiunii. E de remarcat în lirismul lui Horia Gane acurateţea stilului, metafora atent filigranată evită risipa de cuvinte, notaţia precisă, eliptică aproape, surprinde anatomia stărilor cu o remarcabilă economie de mijloace.(...) Lirismul autorului menţine constantă atitudinea reflexivă, laconismul limbajului atinge pragul unei rostiri apoftegmatice: „Vine dimineaţa şi pune, câte puţin adevăr, în dreptul fiecăruia." Concentrarea expresiei vine din natura carteziană a sensibilităţii care trăieşte (vezi titlul semnificativ al volumului!) în regim intelectual. Este aici ascunsă o modernă tensiune între realitate şi ficţiune artistică: „Dormi cu faţa întoarsă, spre zidul cu miros de manuscrise, hainele tale migrează, în călătorii imaginare...". (Din textul apărut în revista: „Luceafărul“ din 4 iulie 1987). |
Dimineaţa noului venit /debut în proză/ Editura Cartea Românească, 1974.
HORIA GANE
Cina de frunze /roman/ aproximativ 500 p.