Site designed and created by Razvan Paraianu.

© Created in January 2001, Last revised: January 3, 2004

POLITICĂ MIJLOACELOR PALIATIVE.

It is the great error of reformcrs and philantropists in our time, to ni h h le a t thé conséquences uf unjust power, instead of redressing the injustice i ts elf.[1]

Stuart Mill.

entru oamenii politici, cărora dintru început li-s'a impus convingerea despre imposibilitatea politicei de maghiarisare era de sine înţeles, că această cestiune a naţionalităţilor trebue deslegată în alt chip — oare-care.

De aici fel şi fel de propuneri, însĕ care de care mai nenaturale şi impo­sibile. Afară de aceea aproape în toate aceste mijloace paliative se vede de o poştă tendenţa rĕu mascată a maghiarisării, despre a cărei imposibilitate urzitorii acestor paliative susţin a fi convinşi.

Dar' una-i convingerea şi alta-i patima. —

Ziceam la începutul acestei scrieri, că din desvoltarea cestiunii naţionali­tăţilor din Austria, noi cei din Ungaria am putè lua învĕţături foarte folositoare.

Insĕ patimile, care stăpânesc pe oameni în această causa au tăcut, că până în ziua de azi, dintre toţi oamenii politici ai Ungariei, care s'au pronunţat în causă, nu este unul măcar, care sĕ fi avut atâta perspicacitate politică şi tărie a recunoaşte asemĕnarea irecusabilă în acest punct între Ungaria şi Austria şi studiând fără preocupaţiune naţională mijloacele folosite până astăzi în Austria sĕ fi tras resultanta naturală pentru resolvarea cestiunii naţionalităţilor în Ungaria.

Din contră, toţi câţi s'au pronunţat fie în parlament, fie în presă, comit aceleaşi greşeli cardinale, pe care le-au comis Austriacii sub Schmerling — Auers­perg — Taaffe.

Astăzi negreşit sĕ sporeşte rapid minierul oamenilor politici, care s'au convins şi pe fiecare zi sĕ conving mai mult, că politica de maghiarisare a dat de mal, că este o curată utopic.

Sĕ analisăm deci mijloacele propuse, în afară de politica maghiarisării, în scopul de a împăca naţionalităţile.

Baronul Iosif Eötvös, o fire ideal-filosoficä, sĕ ştie, că-'şi închipuia resol­varea prin aplicarea sinceră a principiilor liberale. Teorie generală.

Nu e însĕ mai puţin adevĕrat, că din principiile liberale adevĕrate isvoresc mijloacele concrete de resolvare.

Decât Eötvös şi contimporanii sei nu le-au găsit.

În scrierea lui Eötvös despre cestiunea naţionalităţilor găsim un singur moment, a cărui importanţă este şi azi actuală şi care de altcum este implicat în chiar principiul fundamental al libertăţii: nu prin violenţă ascunsă îndĕrĕtul aparenţelor constituţionale sĕ va putè deslega cestiu­nea naţionalităţilor.

Astăzi această idee cucereşte tot mai mult teren chiar   şi   între Maghiari.

Forma concretă a »libertăţii« profesate de Eötvös este întrupată în aşa numita »Lege pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor».

Nu voiu sĕ relevez   pe larg condiţiunile,  în  care această lege a fost înarticulată.

Constat numai faptul cunoscut, că această lege sĕ făcuse fără o echitabilă considerare a pretenţiunilor celor vre-o 24 de deputaţi români, sêrbi ş. a., care sĕ găsiau pe atunci în Camera din Pesta.

Cum sĕ se mulţumească naţionalităţile cu această lege, când chiar şi străinii nepărtinitori o consideră ca lipsită de cea mai elementară echitate.

Nu voiu cita decât pe actualul ministru al instrucţiunii publice din Austria, dl cav, de Madeyski, care se exprimă, de altcum foarte obiectiv, în chipul următor despre această lege : »Man gab vor ein »Nationalitätengesetz«, nämlich ein Gesetz zur Durchführung der nationalen Gleichberechtigung entwerfen zu wollen und aus der Commission kam — ein Staatssprachengesetz heraus. Und weil die Commission noch immer die Form wahren wollte, als ob die Gleichberechtigung den Hauptzweck des Gesetzes bilden würde, so musste dem Gesetze selbst die nöthige Klarheit mangeln.

Aus dem dargestellten Inhalte des ungarischen Gesetzes über die »Gleich­berechtigung der Nationalitäten« ergibt sich klar sein Charakter, welcher, kurz gesagt, in der vollständigen Verleugnung der nationalen Gleichberechtigung  gipfelt......

Dass ... es in Ungarn keine nationale Gleichberechtigung gibt, sondern nur die in jedem Verfassungsstaate den Staatsbürgern einge­räumte individuelle politische und bürgerliche Gleichheit vor dem Gesetze, das wird im Geszetze nachdrücklich betont . . . Wir sehen, dass mit den vorhin hervorgehobenen Momenten des Bureaukratismus und Staats­centralismus sich das ungarich-nationale Moment vereinigt.

Ein wesentliches Kriterium des Begriffes der Nationalität liegt in der Spontaneität, mit welcher sich das innige Band der Zusammengehörigkeit unter den Mitglieder einer Nationalität entwickelt. Schweizer und Belgier fühlen sich selbst als Mitglieder der schweizerischen, bezw. belgischen Nationalität.

Was sonst begrifflich durch die Macht der Freiheit und Gleich­heit der Staatsbürger zu Stande kommt, wird in Ungarn durch den Zwang eines politischen Gesetzes erstrebt«.[2]

»Nessze semmit, fogd meg jól« — eată caracterul fundamental al resol­vării prin această lege.

Cu toate acestea presa şi oamenii politici ai Maghiarilor credeau şi cred, că nu se poate o lege mai liberala şi mai perfectă pentru naţionalităţi.

Tisza Kálmán, Wekerle la deosebite prilegiuri ţin sĕ releveze, că »nu există ţară pe lume, în care naţionalităţile s'ar bucura de mai multă libertate naţională ca în Ungaria«.

Curios, că tocmai aşa ziceau şi centraliştii şi germanisatorii din Austria despre a lor politică de naţionalităţi.

»Es ist kein Volk auf der Welt«, zicea Giskra, «das so viel Aner­kennung für andere Nationalitäten hätte, es ist kein Volk auf der Welt, in dessen Grenzen, unter dessen Macht die anderen Nationalitäten sich so entwickeln, so gedeihen und so fortkommen können, als unter den Deutschen«. [3]

Legea naţionalităţilor au adus-o Maghiarii ei singuri.

Pe timpul desbaterii domnia în parlament un fel de terorism faţă cu de­putaţii naţionalişti până a li-se detrage cuvântul.

În urma acestei presiuni, ei în frunte cu Mocsonyi, Stratimirovic, Hodoşiu au părăsit sala şi n'au mai luat parte la desbateri.

Această împregiurare în sine era suficientă a compromite efectele legii — dacă s'ar fi pus vre-odată în practică.

Dar' nu s'a pus. Ea este literă moartă, un lucru recunoscut de toţi Ma­ghiarii cinstiţi.

Dar' vorba e, că nici nu se poate pune în aplicare, pentru-că îi lipsesc toate calităţile unei legi aplicabile.

O lege, în paragrafii căreia cuvintele »ha lehet«.[4] »a lehetőségig«[5] şi »hat«, »het«[6] se găsesc aproape în fiecare proposiţie, nu este o lege aplicabilă.

Faptul, că ea nu ţine seamă de intima esenţă a principiului de naţionalitate, ci este pur şi simplu o mesura administrativă, ajunge spre a o caracterisa.

Afară de aceea, această lege este atât de vagă, încât, presupuêând chiar cea mai sinceră binevoinţă din partea puterii executive, încercarea de a o aplica ar produce, pentru moment, negreşit oare-care mulţumire în sinul naţionalităţilor, dar' în curând ea ar sfîrşì prin a ridica o furtună de confusiuni şi de amărîciune.

Motivul e simplu. Ea nu preciscază naţionalităţile şi se referă astfel la toate micile enclave şi la insulele de Bulgari, Armeni etc.

Pe lûngă aceea actuala circumscripţiune geografică şi etnografică a comita­telor este incompatibilă cu o executare sinceră a legii de naţionalităţi.

Dorinţa deputaţilor naţionalişti din vremuri era, ca comitatele sĕ fie arondate după hotarele generale de naţionalitate.

Dacă s'ar fi ţinut seamă de această justă şi prin împregiurările noastre pe deplin motivată pretenţiune, executarea legii ar fi fost negreşit mai lesnicioasă şi ar fi putut restabili pacea cel puţin pro tempore.

Fără această arondare de naţionalităţi legea, — repet : chiar presupunênd cea mai sinceră binevoinţă, nu are, decât valoare negativă, aşa că aplicarea ei nu ar servi, decât a produce inevitabile şi permanente certuri naţionale.

Celebrul § 19 din legile fundamentale ale Austriei, neprecisat şi elastic cum este, n'a produs decât resens.

Tot aşa şi cunoscutele »Sprachenverordnung«-uri de sub Prazak, Schönborn n'au făcut, decât a alimenta amăriciunea din pricina inevitabilelor colisiuni ale drepturilor limbilor naţionale în practica zilnică a justiţiei.

Înzadar, certurile naţionalităţilor nu se pot aplana într'un chip serios şi durabil prin o asemenea lege, care sĕ mărgineşte a enunţa principii generale, şi aceasta numai în privinţa folosirii limbilor.

În certurile naţionalităţilor cestiunea limbilor ese totdeauna mai ales în relief.

Dar' nu această cestiune este esenţa principiului naţional.

Ea este unul din elementele, ca sĕ zic aşa, care constituesc principiul de naţionalitate.

Autonomia naţională fiind esenţa acestui principiu, cestiunea lim­bilor este deslegată îndată-ce un popor 'şi-a câştigat autonomia afacerilor publice, care-'l privesc direct.

Chiar şi acei Români, Slovaci, Sêrbi etc., care susţin a se mulţumi cu aplicarea legii de naţionalitate, sûnt sau de rea credinţă, când susţin aceasta, sau nu ştiu ce zic.

Dar' ştim noi gândul lor reservat.

Ei purced din reflecţiunea generalisată, că politica nu e, decât oportunitate.

Îşi închipuesc prin urmare, că aplicată odată această lege, «va venì tim­pul» ca cestiunea sĕ se resolve «altcum».

Aceasta însĕ nu este oportunitate, ci o tendenţă de a mulcomì pe puter­nicii zilei prin frase sarbede de moderaţiune, în fond însĕ un asemenea aranjament lipsit de ori-ce reciprocă sinceritate şi lealitate este o veritabilă crimă nu numai faţă cu popoarele singulare, ci faţă cu viitorul patriei.

Crimă pentru-că primejdiile mari implicate azi în lupta naţionalităţilor s'ar perpetua.

Naţionalităţile simţind, că nu li-se acordă decât o infinitesimală parte din pretenţiunile lor legitime, ar folosi această politică de concesiuni fragmentare pentru a lupta cu o energie potenţată pentru realisarea tuturor celoralalte pretenţiuni inherente naturei intime a principiului de naţionalitate.

Pacea restabilită la suprafaţă nu ar înceta a alimenta focul urei în adûncimi, lupta de reciprocă exterminare ar lua un caracter mai acut ca astăzi şi primejdiile în viitorul rĕsboiu nu ar fi prin o asemenea «împăcare» de loc înlăturate.

O asemenea politică poate fi «moderată» — dar' numai oportună şi cuminte nu poate fi.

Dl Benedict Jancsó, un profesor, care s'a ocupat întrucâtva cu limba şi literatura română, crede a putè resolva cestiunea prin o «politică culturală maghiară».

Ideile sale concrete sunt: în gimnasiile dintre naţionalităţi se sĕ propună limba şi literatura lor, dar' această instrucţiune sĕ o facă profesori — unguri!

E vorba a nimici Daco-Românismul infiltrând elevilor româneşti idei ungu­reşti despre originea limbii, istoria şi literatura poporului român.

În acest scop Statul sĕ-'şi crească câţiva profesori unguri pentru şcoalele medii româneşti.

Inspecţiunea şcolară se sĕ reformeze în sensul ca inspectorii unguri sĕ cunoască limba şi literatura română, ca sĕ poată «controla» mai bine ideile «daco-române» ce sĕ propagă, după spusa dlui Jancsó, în şcoalele române.

Ear' ca sistemul sĕ fie complet, dl Jancsó, cu ajutorul ministerului ungu­resc, scoate un ziar poporal în limba maghiară, şi copii în limba română, slovacă şi germană.

Ziarul sĕ trimite gratuit comunelor româneşti. —

Dl Jancsó este mai obiectiv ca alţi conaţionali ai sei, dar' şi sistemului seu îi lipseşte totala pricepere a principiului de naţionalitate.

Las, că toate câte le propune el sunt mici detailuri, dar' şi acestea sunt basate pe idei doctrinare.

Este o greşală generală a socoti şcoala omnipotentă.

Imensa majoritate a «agitatorilor» români au eşit din gimnasii maghiare, şi cu toate acestea ideile lor nu au putut fi oprite în desvoltarea lor firească.

Ajunge ca profesorii sĕ fie unguri, ca băieţii sĕ nu aibă nici o încredere în teoriile lor despre Români.

Ear' ziare româneşti poporale, făcute la porunceală de «Români» ca dl Alexi, vor produce acelaşi efect, pe care-'l produce «Ungaria» domnului Moldován Gergely.

Toate mijloacele acestea sĕ potrivesc cu  «apropierea socială». —

Gestiuni mari şi epocale, care nu sunt, decât resultanta naturală a des­voltării generale a civilisaţiunii omeneşti şi a deşteptării popoarelor la conştienta personalităţii lor colective, nu le pot resolva nici şoviniştii pătimaşi şi cu porniri absolutiste, nici oameni doctrinari, ci politiciani sobri şi realişti, care au ajuns a înţelege, că această cestiune nu sĕ poate deslega, decât prin mijloace practice eşite din condiţiunile reale de existenţă ale Ungariei şi ale popoarelor sale în viitor.

În nici o cestiune politică nu sunt mijloacele paliative mai nefireşti şi mai desastroase în consecuenţele lor ca la deslegarea cestiunii naţionalităţilor.

Austria este exemplul cel mai instructiv al politicei paliative în ase­menea cestiuni.