Arta de a trăi şi aspiraţia spirituală
de Octavian Sărbătoare
Ars bene vivendi
Arta de a trăi este un subiect fascinant în sine. Tot aşa
de fascinante sunt preliminariile artei de a trăi: practici, tehnici,
studii şi cercetări personale care ne permit să practicăm
sau să trăim o formă de artă spirituală.
Încă de la început trebuie spus că nu poate
exista o cale standard de a ajunge la practica artei de a trăi. Sunt fireşte
multe tradiţii, care au drept scop mai mult sau mai puţin explicit,
arta de a trăi.
Putem generaliza, că toate religiile într-o formă
sau alta, încearcă să abordeze într-o manieră teoretică
şi practică, o artă spirituală. Filozofiile la rândul lor,
într-o manieră specifică, abordează de asemenea aceasta.
Este o preocupare umană esenţială de a răspunde
la întrebări ca: "Ce să fac pentru a nu suferi?",
"Cum ar fi mai bine să acţionez
acum?",
"Cine sau ce sunt eu?"
şi lista poate continua cu întrebări pe care
cei mai mulţi dintre noi le cunoaştem în mod empiric.
Prin urmare, constatăm, că mai mult sau mai puţin conştienţi,
cei mai mulţi dintre noi suntem preocupaţi să ştim cum să
trăim, cum să ne conducem optim viaţa proprie şi cum să
trăim plenitudinea vieţii. Toate acestea sunt definite generic sub
termenul de fericire. Trebuie să admitem că avem o preocupare
obsedantă să fim fericiţi, aceasta se reflectă în
multitudinea de activităţi rezultate din felul în care ne trăim
viaţa.
Privită sub aspect spiritual, această preocupare obsedantă
pentru fericire poate fi definită ca aspiraţie spirituală şi aici apare firesc ideea de a defini
obiectul acestei aspiraţii. Ştim din experienţă că în
aspiraţiile spirituale nu sunt strict necesare noţiunile de Dumnezeu,
sfinţi, maeştri, etc. Sunt multe exemple că în diferite tradiţii
există nenumărate căi de aspiraţie spirituală; este la
latitudinea fiecăruia de a găsi o modalitate potrivită pentru a
urma o astfel de cale. Aspiraţia spirituală poate fi sub forma unor principii sau sub forma
încercării de apropiere de o
anumită emanaţie spirituală ca Iisus în creştinism, sau Krishna în tradiţia
hindusă, ori Lao Tzi (Tze) în tradiţia taoismului, etc. Prin aceasta
se poate observa că avem o mare libertate de a alege.
Aceasta nu înseamnă că este simplu sau uşor să începi
o viaţă spirituală conştientă. Practica demonstrează că din
contra, o viaţă spirituală conştientă nu este uşor
de a o începe şi practica. Obstacolele sunt multe: în general avem tendinţa
de a blama exteriorul pentru diferite neşanse; dar privind cu onestitate
lucrurile constatăm că de fapt noi înşine suntem sursa
propriilor neşanse în cele mai multe cazuri. Sunt, fireşte, unele împrejurări
independente de noi, care ne pun piedici în ceea ce vrem să facem pe linie
spirituală, dar ca aspect dominant, putem spune că noi suntem cei care
ne orientăm viaţa, prin acţiunile ei obişnuite. Aceste acţiuni
de zi cu zi (poate sună paradoxal!) ne orientează viaţa viitoare.
O întâlnire cu o persoană poate fi semnificativă pentru ce vom face
sau gândi în viitor, cititul unei cărţi sau articol ne poate influenţa
viaţa în mod decisiv, etc. Constatăm astfel că acţiunile de
ieri îşi pot arăta fructele acum, iar ceea ce facem acum, poate
deveni cauză pentru un efect în viitor. Aceste idei au fost expuse sub
felurite forme în multe tradiţii, ceea ce putem aduce nou în această
direcţie este felul de a le aplica în contextul prezentului, care este
unic în manifestarea şi percepţia personală.
Privind diferite instituţii, organizaţii, etc., care-şi
propun ţeluri spirituale, putem fi decepţionaţi de ceea ce vedem
şi constatăm în modalitatea în care viaţa spirituală a
anumitor căi specifice este prezentată aici. Aceasta nu înseamnă
ca aceste instituţii sau organizaţii nu au valoare în sine.
Doctrinele lor spirituale sunt valoroase pentru cei care cred în ele, cei care se simt "îmbunătăţiţi"
prin contactul cu aceste organizaţii. Ceea ce nu prezintă nici un sens
pentru cineva, poate fi semnificativ pentru altcineva. Astfel se explică
durata lor în timp, că răspund şi oferă căi spirituale
valabile pentru anumite persoane. Şi totuşi, de cele mai multe ori
suntem decepţionaţi de ceea ce vedem. Aceasta nu înseamnă că
suntem îndreptăţiţi să le criticăm. Înseamnă mai
degrabă că ceea ce vedem nu este potrivit cu propria aspiraţie
personală, dar organizaţiile pot avea ceva bun pentru aspiraţia
personală a altcuiva.
Trebuie observat că toate căile spirituale sunt limitate în ceea ce se poate obţine, urmându-le.
Aceasta vine fireşte, din natura lucrurilor:
conceptele limitate, oferă soluţii relative, în concordanţă
cu propriul"câmp spiritual" al aspirantului. Acest "câmp
spiritual" nu este decât valoarea limitată a noţiunilor care
sunt vehiculate în aspectele spirituale. Exemple sunt nenumărate. Dacă
cineva a practicat creştinismul într-o perioadă a vieţii, în
momentul în care această aspiraţie nu mai prezintă o cale
personală de creştere spirituală, alte căi, fireşte,
pot fi căutate. A da un alt exemplu din creştinism este comparaţia
dintre biserica satului (sau străzii) şi viaţa monahală, a călugărilor
(călugăriţelor). Viaţa monahală este un pas înainte faţă
de creştinismul de convenienţă al săteanului obişnuit.
Şi totuşi aşa cum s-a menţionat mai înainte şi viaţa
monahală îşi are limitele ei şi prin urmare ar fi firesc dacă cineva ar vrea să
o părăsească la un moment dat, pentru ceva mai elevat. Religiile
există ca urmare a unei tradiţii şi sunt creaţii ale unor
grupuri de oameni. Privind contextul şi evoluţia istorică,
constatăm că aceste instituţii, mai devreme sau mai târziu,
devin instituţii de convenienţă. Aceasta este valabil pentru
orice alte organizaţii, cluburi, asociaţii Yoga, etc. Pe scurt,
nici o instituţie cu temă spirituală nu poate ieşi din limitări
şi condiţia relativă inerentă. Această relativitate
poate fi dată de fosilizarea ideilor organizaţiei respective, de
decadenţa spirituală a conducătorilor, de lipsa de sens a ideilor
în noul context social, etc.
Constatând lipsa de sens a unei organizaţii, un
aspirant înţelept, chiar dacă a fost strâns legat de acea organizaţie,
nu intră în conflict cu ea. Mai degrabă pur şi simplu o ignoră.
Să nu uităm că o organizaţie poate fi încă utilă
pentru alţi aspiranţi care găsesc valoare în ea.
Începutul vieţii spirituale
Cum începem viaţa spirituală?
Metode sunt multe, valoarea lor este
probată numai în mod empiric.
Mai întâi aş menţiona că
viaţa spirituală este iniţializată de cele mai multe ori de
un fel de criză personală de
identitate şi direcţie. Viitorul candidat (candidată) este într-o perioadă a vieţii
când parcă totul a stagnat, nu mai poate înainta, sunt obstacole la tot
pasul. Apare firesc sentimentul de autoconservare, individul vrea să trăiască,
să se manifeste plenar. Această perioada de criză de identitate
se poate transforma treptat într-o criză spirituală, instinctiv persoana realizează că ceva,
cumva, undeva pune piedici, obstacole în viaţa sa. Criza spirituala erupe,
se caută "ceva", apar diferite şanse, cineva îi spune despre o anumită
persoană elevată, o anumită biserică, preot, organizaţie,
etc. Acum apare oferta de alegere din multitudinea de căi, drumul potrivit cu starea
actuală. Nu se poate
spune că se greşeşte prin orice alegere, fiecare în esenţă
nu alege decât ceea ce i se pare că i se potriveşte la momentul
respectiv. Şi totuşi, orice alegere trebuie să lase o poartă deschisă, pentru o eventuală ieşire. Se
poate comite de asemenea eroarea personală că se taie legăturile
cu trecutul, adică familie, prieteni, etc. Chiar dacă vechiul anturaj
nu mai este relevant pentru momentul respectiv, o legătură potenţială
este bine să fie menţinută, trecutul va continua să rămână
parte din ce suntem în prezent sau vom fi în viitor.
Care ar fi criteriile de alegere?
Totul depinde de
atitudinea personală. Bunul simţ şi intuiţia
personală totuşi trebuie să intervină în a alege. Se
analizează astfel obiectul aspiraţiei, fie o organizaţie, fie o
persoană. Dacă este o organizaţie se cântăreşte ce a făcut
până acum, ce realizări importante are, ce fel de oameni sunt membrii
grupului, etc. Bunul simţ intervine astfel de a face o alegere bună.
Daca este vorba de a urma calea personală a unui maestru, se analizează
de asemenea maestrul respectiv, dacă are realizări, ce fel de ucenici
are, dacă trăieşte în lux, dacă viaţa lui (ei) este
conform mesajului spiritual pe care îl propovăduieşte. Despre profeţii care nu urmează calea profeţiei lor se
poate spune fără ezitare că sunt falşi pentru simplul motiv
că orice profet este primul său ucenic. "A face ce zice preotul, şi nu ce face
preotul" este o naivitate, mesajul transmis de cel care nu a
experimentat nu poate avea validitate certă.
O altă întrebare pe care şi-o pune aspirantul este:
"Unde mă duce această cale?"
Este greu să se dea un răspuns,
dar simţământul că nu este nici o ezitare pe acea cale, trebuie să existe de la
început. Cu alte cuvinte, aspirantul intră pe calea aleasă cu convingere şi încredere. Acestea sunt de ajuns pentru a intra pe
calea introspecţiei spirituale.
Care ar fi problemele pe care aspirantul ar dori să le
rezolve?
In primul rând ar fi dorinţa de
a avea un simţământ al evoluţiei
către împlinire. Aspirantul prin urmare trebuie să se
simtă bine în noul mediu spiritual, fie că face rugăciuni în
grup sau individual, fie că participă la cântece în grup (cum sunt
grupările neo-hinduse sau neo-creştine), etc. Se evoluează astfel
către un sentiment al împlinirii personale. Din cercetările
sociologice de până acum se constată ca noul convertit constată
că lucrurile înăuntrul organizaţiei sau noului grup sunt
diferite de cum sunt văzute din afară. Este aceasta un pas înapoi?
Nu! Mai degrabă s-ar spune ca este un alt obstacol care trebuie depăşit. Drumul spiritual este plin de obstacole
şi încercări, aceasta explică de ce nu sunt mulţi cu adevărat
căutători ai acestui drum. (Cei mai mulţi dintre noi nu ne încumetăm
la o viaţă spirituală, pentru că viaţa obişnuită
"pare" mai comodă sau nu sunt motive pentru aceasta căutare.
Cineva poate fi mulţumit aşa cum este şi nu poate fi chestionat
de ce, pur şi simplu nu are nevoie de căutări spirituale, fiind
de cele mai multe ori ocupat(a) cu
alte căutări.)
Ce înseamnă de fapt depăşirea obstacolului în
materie de spiritualitate? Este învingerea adversarilor? Este dominarea
grupului?
Nici una nici cealaltă.
Mai degrabă se poate crede că
opoziţia într-un grup este un semn că aspirantul nu aparţine acelui grup. Este, prin urmare, timpul să
iasă din acel grup şi deci obstacolul să fie depăşit.Trebuie
observat aici că cel care a ieşit nu este la fel cu cel care a intrat.
Este deja mai înţelept. Excluderea dintr-un grup este de fapt o proiectare
mai sus, atât ca experienţă, cât şi ca viziune de viaţă.
Este timpul, prin urmare, de a se continua călătoria spirituală.
Un semn pozitiv, că lucrurile merg bine, este că aspirantul conştientizează
ce s-a întâmplat, îşi dă seama şi realizează că a
depăşit un obstacol, că lamentarea şi interpretarea ieşirii
ca un refuz din partea grupului, nu este corectă.
Aceasta ar fi o scurtă teorie potenţială a călătoriilor
spirituale. Ea exprimă, aşa cum a fost prezentată mai sus, latura centrifugă a căutării spirituale, o
convingere personală a unui aspirant, că soluţiile problemelor
proprii trebuiesc căutate în afară: fie prin aderarea la un grup fie
prin a găsi un maestru. Dar aceasta nu epuizează multitudinea
posibilităţilor.
O altă latură tot aşa de importantă
este căutarea interioara, cea spiritual centripetă.Căutarea interioară are dimensiuni
proprii diferite. Unele tradiţii recomandă pentru început o evaluare
personală iniţială, mai precis o autoevaluare a propriei persoane. Cu
onestitate aspirantul trebuie să se autoevalueze.
Ce
înseamnă de fapt o autoevaluare? Ce putem de fapt observa în propria
persoană?
Putem cu sinceritate să ne vedem
aşa cum suntem cu adevărat. Dacă lăcomia este o
caracteristică proprie, trebuie recunoscut şi conştientizat că
suntem lacomi. Dacă dorinţa sexuală este greu de stăpânit,
trebuie conştientizată ca atare. Mânia, uşurinţa cu care ne
enervăm, ataşamentul lipsit de raţiune, mândria, toate acestea
trebuiesc conştientizate. Autoevaluarea este esenţială. Nimeni
altcineva decât noi înşine nu ne poate face o evaluare onestă a ceea
ce suntem. Cu alte cuvinte, problemele personale sunt
ridicate la nivelul de probleme de conştiinţă, de înţelegere. Aceasta indiscutabil este un pas înainte,
este recunoaşterea şi conştientizarea unor caracteristici
prezente ale persoanei. In final,cu onestitate nu putem decât spune: "Iată,
aşa sunt eu acum, din aceasta este viaţa mea făcută în
momentul de faţă!". Autoevaluarea s-ar dori să fie cât mai
completă. Poate lua multe zile în a vedea cu claritate toate problemele
şi hibele pe care cineva le poate avea. Se poate face chiar o listă
(fireşte strict personală) cu aceste probleme. Cele mai evidente
şi clare constatări sunt cele privitoare la fizicul nostru. Corpul poate fi disproporţionat, faţa
crispată şi neplăcută, spatele adus, etc. Apoi urmează
problemele de
comportament, care sunt mai
greu de recunoscut, aşa cum au fost menţionate mai sus: lăcomia,
mânia, mândria, etc.
Ceea ce se poate observa la mai multe concepte spirituale
religioase este că se încearcă a remedia problemele de comportament
înaintea celor fizice. Din punct de vedere practic este o metodă
superficiala. Este greu de crezut că cineva poate deveni calm şi
echilibrat interior şi în acelaşi timp să aibă o faţă
respingătoare. Fizicul de fapt este privit în
multe tradiţii spirituale ca reflexie a interiorului, mai precis o imagine exterioară a unei
condiţii interioare. Prin urmare, a practica de exemplu meditaţia în
linişte, cu picioarele încrucişate, conform unei metode prescrise de
cineva, rămâne o metodă superficială atâta timp cât corpul
este continuu otrăvit cu felurite mâncăruri, băuturi, fumat,
etc. Metoda cea mai simplă de a elimina aceste toxine este munca fizică, ce permite eliminarea toxinelor corpului.
Practicile de optimizare spirituală
încep astfel cu corpul.
Metodele sunt variate, diferite tradiţii posedă practici foarte utile:
de amintit Yoga, Tai Chi. Falun Dafa, Taoism,
Tantra, Veda,
etc. Cine este într-adevăr serios în a începe practicile spirituale,
supune corpul la muncă fizică intensă (dar nu distrugătoare!)
pentru eliminarea toxinelor şi evită de a mai introduce alte toxine
în corp. De remarcat în această direcţie sunt tradiţiile
sihăstriei, a ashramelor indiene, a mânăstirilor tibetane, etc. Purificarea gradată a corpului permite o percepţie din ce
în ce mai acută. Este în esenţă conştientizarea percepţiei, care practic creează diferenţa între
persoanele spirituale. Practicantul începe să se trezească, corpul se
armonizează, se transformă, faţa capătă trăsături
armonioase, culoarea pielii devine plăcută, pe scurt se produce o armonizare a
corpului atât ca aspect fizic cât şi ca funcţii
interioare.
Se poate spune că se merge în această direcţie către
un fel de însănătoşire, potenţialii aspiranţi fiind toţi
consideraţi bolnavi într-un fel. Ashramele indiene nu pot fi prin urmare
decât nişte spitale spirituale. Majoritatea rezidenţilor sunt bolnavi
spirituali, există doar câţiva iniţiaţi,
"doctori" spirituali, care se ocupă de însănătoşirea
celor bolnavi. Conform tradiţiei, maestrul spiritual al ashramului îi
permite rezidentului să părăsească ashramul dacă sunt
semne evidente de însănătoşire spirituală, sau dacă a
pierdut orice speranţă de a-l mai vindeca (cum sunt cazurile cele mai
multe). Tradiţia monahală crestina
de asemenea prescrie cumpătare la mâncare şi alte activităţi,
munca fizică fiind de asemenea recomandată în mânăstiri.
Desigur că nu toţi putem sta într-o mânăstire sau
ashram, dar cu bunăvoinţă, oricine poate găsi de lucru ca
muncă fizică. Munca fizică permite amplificarea percepţiei,
ea este o practică foarte utilă, dar nu face parte din practicile
esoterice propriu-zise, ci este doar o componentă a lor. Practicile
esoterice propriu-zise, dacă luăm câteva exemple din tradiţia
indiană, pot consta din aşa zisele Asanas (posturi fizice)
şi Pranayama (exerciţii de respiraţie). Ele pot fi învăţate
de la instructori Yoga calificaţi, pot fi învăţate şi
din cărţi, şi practicate individual sau în grup.
Fie că practicile spirituale sunt exterioare, ca cele descrise în
prima parte a acestui capitol, fie că sunt interioare, ca cele descrise în
a doua parte, ele nu se exclud reciproc. Cineva poate fi membru al unei grupări
spirituale şi în acelaşi timp să aibă un program individual
de practici interioare. În ultimă instanţă, orice practicant
este singur în faţă cu obstacolele spirituale de orice fel. Mediul înconjurător
poate stimula, poate inspira, dar aspirantul este în esenţă singur pe calea
spirituală aleasă.
Tradiţia indiană este clară în acest sens, discipolul locuieşte
pentru o perioadă cu maestrul lui, dar în cele din urmă este lăsat
singur, în acesta constând de fapt întregul concept al legăturii dintre
maestru şi discipol, acela că practicantul (discipolul) devine independent de
condiţionări atât mentale cât şi de mediu înconjurător.
Copyright © 1999 and subsequent years by Octavian Sărbătoare (Australia)
Nota: Acest articol are drept de autor. Autorul permite publicarea sau copierea articolului dacă autorul este menţionat şi articolul rămâne în forma lui originală.
Vidya Website Design by Octavian Sărbătoare (Australia)